Liana Costea, antrenoarea care dă viață visurilor micilor sportive din mediu rural: „Ceea ce eu am putut să le ofer unor copii de acest gen a fost casa mea, în care au stat, munca, implicarea, cunoștințele mele”

Ai amintit și de sportul de performanță. Ce e diferit la sport și la cel de performanță pentru Liana?

Sportul de performanță te poartă pe cele mai înalte culmi și nu ține cont de culoare, sex, vârstă, poziție socială. Este cel mai mare mesager al unei națiuni. Prin sport orice națiune devine cunoscută în întreaga lume. Prin sportivii ei. Prin rezultatele și performațele lor. Îți oferă notorietate, recunoașterea muncii.

Din totalul de 15 sportive cu care lucrez la echipa de senioare, 7 sunt din mediul rural, 7 sunt de etnie maghiară dintre care 6 joacă titulare. Sunt jucătoare tinere și foarte tinere cu o medie de vârstă de 18 ani.

Liana Maria Costea: „Dacă ne uităm în istoria sportului românesc și nu numai, la marii sportivi actuali, toți vin din mediu social greu, defavorizat”

Știu că antrenezi cu precădere și pe cei care nu vin din familii foarte înstărite. Simți că ai o misiune în acest sens?

Îmbrățișând această carieră de cadru didactic mi-am asumat și calitatea de pedagog, de formator de oameni și de caractere. Aceasta ar trebui să fie misiunea noastră. A tuturor cadrelor didactice, indiferent de disciplina pe care o predăm.

Sportul este mai aparte. Ca să poți fi profesor de educație fizică și sport, antrenor sau sportiv trebuie să te naști cu niște calități, abilități. Nu le poți dobândi pe parcursul vieții. Le poți descoperi doar facând sport.

Societatea în care trăim nu mai încurajează activitățile sportive, mișcarea. Nu mai avem educație pentru mișcare, pentru estetic, pentru frumos. Datorită acestui lucru și a dezvoltării tehnologiei, am ajuns în Europa în fruntea clasamentulor în ceea ce privește obezitatea înfantilă și bolile grave la copii și tineri. Stilul de alimentație și viața sedentară datorată dezvoltării tehnologiei, face ca numărul copiilor practicanți ai activităților fizice și mai ales a sportului de performanță să fie din ce în ce mai mic, mai ales în mediul urban unde copiii sunt cocoloșiți în exces, crescuți într-un glob de sticlă și nu care cumva să se spargă globul, să-i atingă ceva, că se „sparg” și ei. Astfel, un procent impresionant de mare dintre acești copii practică sportul până în punctul în care dau doar cât le convine lor. Până când efortul nu depășește limita lor de confort. În momentul în care li se cere să depășească acea limită renunță și se îndreaptă spre acele activități care nu necesită efort: distracție, tutun, alcool și în cele mai nefericite cazuri chiar și droguri. Pentru că mediul social din care provin le permite acest lucru.

La polul opus se află cei din mediul social defavorizat, atât din mediul urban, dar mai ales din mediul rural. Dacă ne uităm în istoria sportului românesc și nu numai, la marii sportivi actuali, toți vin din mediu social greu, defavorizat: crescuți la periferiile marilor metropole, în insule sau mediul rural; familii cu mulți copii, uneori crescuți doar de unul dintre părinți sau de bunici, fără condiții minime de igienă și posibilități de educație. Cei care au bătut toată ziua mingea pe străzi și maidane, ajungând la cluburi sportive mici sau în echipe ale școlilor și unde au avut șansa să fie văzuți și remarcați de cineva, care au căutat o soluție de ieșire din mediocritate și au muncit enorm pentru a ajunge la nivelul la care sunt, la notorietate.   

De aceea este de datoria noastră, a celor direct implicați, a autorităților naționale și locale, a celor din mediul de afaceri și a societății în general să dăm această șansă acestor copii și tineri, din mediul social defavorizat, să-și depășească condiția. Ei sunt cei care ne demonstrează ce înseamnă depășirea limitelor. Ei sunt cei care ne arată că nu există nu pot. Ce înseamnă munca până la limită și chiar peste. Ei sunt cei care ne demonstrează că se poate când alții spun că nu. Ei sunt cei care fac cunoscută România în toate colțurile lumii.

Acesta este unul dintre motivele pentru care eu am lucrat și lucrez cu sportive care nu provin din medii sociale înalte. Acești copii nu au motivația de a face ceva. Nu accept să mi se impună un copil în teren doar pentru că face parte din înalta societate, fără ca el să-și dorească să fie acolo, în detrimentul unui copil din mediul social mediu sau defavorizat și care muncește, își dorește și merită să fie în teren. Sunt o luptătoare pentru egalitatea în drepturi, dar prin muncă și șanse egale.

Liana Maria Costea: „Dumnezeu nu mi-a oferit șansa să fiu mamă „cu acte în regulă”, dar cred că mi-a întors șansa de a fi mamă pentru toți copiii care mi-au trecut prin mână”

Tu vezi ceva la acești copii. Parcă ai ochelari speciali pentru ei.

Simt că este de datoria mea să dau o șansă acelui copil în care eu văd ceva. Dar este foarte important să-și dorească și el și să muncim în echipă. Eu nu voi putea munci niciodată în locul lui, nu-mi voi putea dori în locul lui. Nu voi putea accepta efortul, care în sport doare, în locul lui. Ceea ce eu am putut să le ofer unor copii de acest gen a fost casa mea, în care au stat, munca, implicarea și cunoștințele mele și ale echipei cu care lucrez (preparator fizic, kinetoterapeut, maseur, antrenor cu portarii, etc). Din păcate posibilitățile mele de a oferi șanse mai multor copii de acest gen sunt foarte mici comparativ cu cât mi-aș dori eu. Și acest lucru se datorează posibilităților financiare reduse și a sprijinului pe care îl am. Din totalul de 15 sportive cu care lucrez acum la echipă, 7 sunt din mediul rural.

Cred cu tărie că asta este menirea mea pe această lume: să las ceva în urma mea. Să nu trec, doar așa, ca o frunză pe apă. Îmi doresc enorm să dau handbalului înapoi, parte din tot ceea ce mi-a oferit el.