Liana Costea, antrenoarea care dă viață visurilor micilor sportive din mediu rural: „Ceea ce eu am putut să le ofer unor copii de acest gen a fost casa mea, în care au stat, munca, implicarea, cunoștințele mele”

Mă consider un om nororcos, deoarece Dumnezeu mi-a dat posibilitatea să fac ceea ce mi-a plăcut și iubesc și prin această muncă sunt aproape de ceea ce nu am avut șansa să am în viață: copiii. Sunt omul care pune foarte mult suflet în tot ceea ce face și pentru care reușită contează, nu recompensele financiare. Tot ceea ce am întreprins în viață am făcut din plăcere, nu pentru bani. Am făcut pentru alții, nu pentru mine. Niciodată nu m-am pus pe primul loc. Ceilalți, din jurul meu, au fost prioritari. Sunt o ambițioasă, urmându-mi visele până la capăt, o încăpățânată, un om cu suflet imens, atâta timp cât nu mă trădezi. Un om care se călăuzește după niște principii pe care nu și le încalcă, care apreciază doar drumul drept, care detestă minciuna, care apreciază munca și implicarea 100%, respectul, bunul simț, valoarea umană.

Ce te bucură pe tine, ca om?

Mă bucură enorm reușita tinerilor. Societatea în care trăim, din păcate, nu mai oferă exemple bazate pe reușita prin muncă cinstită, prin propriile forțe, bazate pe valoarea umană și profesională. Sunt un om care-și dorește din tot sufletul să lase ceva în urma lui. Iar cea mai mare investiție este în copii și tineri. Când privesc înapoi mă bucură enorm realizările fetelor care mi-au trecut prin mână. Realizările lor profesionale și familiale. Eu am un sentiment de bucurie nemărginită când pot să dăruiesc ceva: material, un sfat, cunoștințe, ajutor. Mă bucură oamenii de calitate din jurul meu.

O viață dedicată sportului de performanță și rezultatelor. Dacă nu era sportul, ce altceva ai fi făcut?

Sincer nu știu. Nu știu dacă altceva mi s-ar fi potrivit atât de bine. Este meseria pe care mi-am dorit-o și pentru care am muncit enorm să o pot urma încă de la admiterea la faculatate. În 1994 am picat la admiterea la facultate la Universitatea din Oradea. Dezamăgirea a fost uriașă. Am stat un an acasă la Sighisoara, am mai jucat la echipa de junioare și mă pregăteam pentru anul următor. Mergeam la ore de gramatică la Sighișoara, pe stadion cu altleții și mă alerga domnul profesor până vomitam, iar la Cluj mergeam la ore de anatomie și gimnastică. Examenul de admitere avea exigențe foarte mari fiind peste 10 candidați pe un loc. Trebuia să fii cel mai bun dintre cei buni. Și asta doar prin foarte multă muncă. Și am acceptat și trecut peste toate rigorile, durerile din efort și sacrificiile făcute pentru că mi-am dorit meseria de cadru didactic, iar în 1995 dorința a început să se materializeze, fiind admisă la Faculatatea de Educație Fizică și Sport din cadrul UBB Cluj-Napoca.

Liana Maria Costea: „Deși avem posibilități uriașe de informare, devenim tot mai lipsiți de educație, egoiști, răi, lipsiți de empatie pentru cei de lângă noi, iar sportul ne învață exact contrariul”

Când am vorbit prima oară la telefon, îmi amintesc câtă emoție am simțit de la tine când îmi spuneai, plângând, cât de mândră ești de fete. Ce te întristează pe tine?

Mă întristează faptul că nu mai avem educație pentru mișcare, pentru frumos, pentru estetic. Deși avem posibilități uriașe de informare, devenim tot mai lipsiți de educație, egoiști, răi, lipsiți de empatie pentru cei de lângă noi, iar sportul ne învață exact contrariul. Nu mai punem în discuție faptul că sportul înseamna sănătate! Chiar devin revoltată când văd că educația fizică și sportul sunt considerate preșul de la ușă pe care ne ștergem pe picioare. O disciplină nesemnificativă din planul de învățământ, iar cei care o predăm tratați la fel, atât de către un număr mare de colegi care predau alte discipline din planul de învățământ cât și de un număr uriaș de mare de părinți. Și de aici lucrurile se răsfrâng și asupra sportului de performanță care impune rigori, reguli, respect reciproc, empatie, muncă enormă, efort, durere, sacrificii, acceptare, etc.

O altă supărare foarte mare a mea este faptul că nu pot da șansă mai multor copii din medii sociale defavorizate la a-și depăși condiția prin sport. Și acest lucru se datorează faptului că investițiile și finanțările în sport sunt foarte mici sau inexistente. Faptul că la nivel de Guvern nu există o strategie clară de investiții pe mai mulți ani, iar cei din mediul privat ezită sau chiar refuză să se alăture unor asemenea proiecte de investiții în copii prin sport. Sportul este cel mai mare mesager al unei națiuni. Consider că este cea mai valoroasă investiție: cea în copii. Ei sunt oglinda noastră. Sunt imaginea noastră. Sunt cea mai mare avere a unei națiuni. Ei sunt viitorul care depinde de implicarea noastră a adulților. Cred cu tărie că vom putea avea din nou sportivi de mare valoare, care să ne reprezinte cu cinste la competițiile de anvergură doar dacă vom investi din nou în copiii din medii sociale defavorizate. Ei vor fi dispuși să muncească, să accepte efortul și durerea, disciplina și rigorile sportului de performanță pentru că vor dori să-și depășească condiția. Cred cu înverșunare într-un asemenea proiect și cu siguranță într-o zi se va realiza!

Ce sfaturi de aur ai da acum unui părinte care vrea să își susțină copilul în lumea sportului, dar nu are resurse?

Foarte grea întrebarea dintr-un punct de vedere și foarte ușoară din alt punct. Foarte grea din motivele pe care le-am amintit mai sus. Lipsa finanțărilor, a unor academii unde să li se ofere cazare, masă, educație, profesori meditatori, condiții profesioniste de pregătire cu săli și terenuri proprii pentru pregătire, sală de fitness, preparatori fizici, video analiști, bază de recuperare, kinetoterapeuți, maseuri, consiliere psihologică în domeniul sportului.

Liana Maria Costea: „Sportul te învață să fii dârz, ambițios, puternic psihic, respectuos, ordonat, să accepți eșecul și să treci peste”