Livia Antoci, femeia care a reușit să transforme o „școală de țigani” de la periferia Iașului într-una dintre primele opțiuni ale părinților. Și directorul anului, ce sprijină egalitatea de șanse pentru fiecare copil

Citește și: Cristina Hadâmbu, profa de română care în cinci ani a transformat un liceu tehnologic de la țară într-o școală ca în occident. Sau cum elevii din Ditrău au ajuns să facă practică în Portugalia sau Spania și să învețe într-o clădire nouă, în valoare de 800 de mii de euro, dotată cu cea mai nouă tehnologie

Absenteism sau abandon?

Și absenteism, dar și abandon. Abandonul, la noi, e puțin greuț pentru că trebuie să treacă patru ani, timp în care copilul trebuie reînscris la școală și tot așa. Aș spune că eram în risc de abandon școlar. Anual, foarte multe absențe se adunau. Raportam cam 20 de mii de absențe la un număr de 540 de copii înscriși.

Aceasta era marea problemă, dar și prejudecățile care existau și eticheta care era pusă asupra școlii ca „școală de romi”.

Sau „școală de țigani”?

Da, „Școală de țigani”, o etichetă care încă există. Asta am încercat să fac în primii ani. Nu poți aborda dintr-o dată această problemă pentru că este extrem de sensibilă.

Noi avem și copii cu cerințe educaționale speciale, iar acolo lucrurile stau puțin mai bine pentru că altfel reacționează societatea în momentul în care ai un astfel de elev. Toată lumea devine puțin mai empatică, iar ușile se deschid puțin mai ușor.

La un moment dat am făcut o întâlnire cu elevi tipici și atipici – că așa am învățat că se spune – și cu părinții lor, iar efectul a fost bun, foarte bun și foarte ușor. În momentul în care am realizat o bibliotecă vie, unde am invitat tineri de etnie romă cu anumite meserii sau doar elevi, prezența nu a fost deloc așa cum ne-am dorit noi să fie, nici din partea celor de etnie romă, dar nici din partea cealaltă, a majoritarilor. Întotdeauna când deschizi acest subiect, primești răspunsuri de genul: „Lasă, așa sunt ei, oricum nu vin. Îți consumi energia degeaba și oricum nu o să se întâmple nimic”. Iar răspunsul vine la pachet cu toate celelalte prejudecăți: că fură, că mint, că doar vor să obțină ceva de la tine și după aceea nici nu o să mai vină.

Aș vrea să fac o paranteză apropo de asta și apoi vă las pe dumneavoastră să o catalogați. Ieri am avut o vizită specială. După pandemie a fost acel program „Școală după școală”, unde ne-am calificat cu brio și pentru că grupul țintă era reprezentat de comunitatea romă, am mers la ei și le-am propus să vină la școală. Au venit la școală pe tot parcursul programului. Printre ei, era o fetiță căreia îi plăcea să-i spunem Lavinia. În momentul acela ea era în clasa a V-a și pentru că eu predau româna, evident eram implicată în program. Lavinia era un copil extrem de isteț. Pe partea de gramatică explicam anumite lucruri și imediat le înțelegea, însă nu știa să citească și nu găsea cuvântul în propoziție. Dar dacă îi spuneam propoziția, imediat îmi spunea care e substantivul, care e verbul și așa mai departe, dar nu putea să îmi arate cuvintele.

La un moment dat mi-a spus: „Doamna, să știți că mă mărită”. „Cum așa? Unde te mărită?”, am întrebat eu. „Mi-au găsit pe cineva la Bacău și o să plec acolo. Nu am să mai pot să vin la școală”. A fost o discuție cu familia, pentru că avea 14 ani, dar nu am putut să-i conving pentru că așa e obiceiul la ei, după 14 ani se mărită fetele, așa că a plecat.

Ieri a venit la școală. A venit cu o cutie de bomboane să mă caute. M-a îmbrățișat. Deja este însărcinată, în aprilie va avea o fetiță și locuiește la Bacău. Am întrebat-o: „Cu cine ai venit?”. „Cu soțul. Să știți că are grijă de mine. Acum m-a lăsat singură pentru că am zis că mă duc să iau pâine și am venit până la dumneavoastră”. Ieri a fost pentru mine o zi extraordinară. La final i-am spus: „Dacă tu ai cinci clase, fă cumva ca fetița ta să aibă puțin mai mult decât ai reușit tu”. Nu știu cât am reușit eu să fac pentru copilul asta, însă faptul că a venit de la Bacău și a venit să mă caute, pentru mine este o realizare foarte mare și sper că ieri am reușit să o mai sensibilizez puțin și că, într-adevăr copiii ei vor face puțin mai multă școală decât ea.

Prin ce metode ați reușit dumneavoastră să egalizați șansele acestor copii?

În primul rând discutând foarte mult, recunoscând și transmițând tuturor că în școala aceasta există și elevi romi. Lucrul acesta l-am transmis prima dată prin diriginți. Chiar în 2016, când am avut consiliul profesoral le-am spus: „La prima ședință cu părinții, acesta este lucrul pe care vreți să-l transmiteți tuturor. În școala Elena Cuza învață elevi de etnie romă și elevi cu cerințe educaționale speciale”. După aceea am venit în consiliul părinților cu același mesaj: „Avem elevi de etnie romă și copii cu CES”. Ulterior, evident am încercat să căutăm tot felul de proiecte. Am făcut biblioteca vie, apoi un program pe care l-am intitulat „Ne place la școală” în cadrul căruia am atras copii din medii vulnerabile, de etnie romă, în general copii care au un venit redus sau chiar inexistent. Am găsit niște voluntari, elevi, iar mâncarea era furnizată de o firmă de pompe funebre 😊. La prânz primeam mâncare caldă și îmi amintesc și acum scenele acelea cutremurătoare când vedeam copiii cum mănâncă. Atunci am spus: „Ce școală? Ce să mai înveți un copil când el, sărăcuțul, este cu burta goală și vine așa la școală?”. E trist că în 2020, cum eram atunci, într-un oraș mare ca Iașul, există astfel de situații. Sunt copii care vin iarna cu o bluză subțire, cu niște pantaloni de trening sau în teniși, pentru că nu au altceva. Evident că apare riscul de abandon școlar pentru că, pe lângă faptul că îi e frig, îi e foame, nici nu se simte bine în preajma celorlalți.

După pandemie a fost mai greu să facem aceste programe de autofinanțare, să găsim sponsori care să le ofere acestor copii o porție de mâncare, deoarece lumea încerca să recupereze ce a pierdut și astfel ușile rămâneau închise. Însă am găsit un proiect pe linie norvegiană, „Edu Empower” și m-am bucurat tare mult că este un proiect destinat exclusiv elevilor de etnie romă. Nu vreau să pară discriminare, însă acești copii au nevoie să investim acum mai mult în ei, ca abia după aceea să vorbim într-adevăr de o egalitate de șanse.  Pentru că lipsurile sunt foarte mari.