Cum trăiești cu schizofrenie paranoidă? Călătoria tulburătoare a lui Lucian Constantinescu între frică și speranță: „Mi-e și frică să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă aș renunța la tratament”
Lucian Constantinescu este ofițer de marină, iar la vârsta de 34 de ani, când se afla în Australia, a trăit prima criză. Medicii i-au spus bipolaritate. Ulterior, în România, Lucian a primit diagnosticul de schizofrenie paranoidă.
Acum este unul dintre cei mai entuziaști colaboratori ai Fundației Estuar, unde a întâlnit-o și pe cea de-a doua soție, pe Luiza, și unde și-a construit o grupă de studiu al limbii engleze, cu care lucrează intens, printre celelalte proiecte în care se implică: revista sau spectacolele de teatru.
Ce v-a adus la fundația Estuar?
Lucian Constantinescu: Doctorul curant de la acel moment mi-a recomandat să vin la această fundație, pentru că eram foarte singur, mă plimbam singur pe străzi, veneam acasă și făceam curățenie, nu vorbeam cu nimeni, mă uitam la televizor și mă culcam. Nu aveam prieteni, nu aveam pe nimeni cu care să stau de vorbă.
Ce ați găsit aici?
Lucian Constantinescu: Încă din prima zi, pentru mine a fost o mare fericire pentru că am cunoscut-o pe viitoarea mea soție, o fată care m-a cucerit de când am văzut-o. Peste două luni, împlinim 10 ani de când suntem împreună.
Luiza a fost prima persoană pe care am cunoscut-o aici, la fundație. După ce am stat de vorbă cu ea două ore, mi-a dat o iconiță și un mir, ambele sfințite la Cernica. Pe mine, lucrul ăsta m-a copleșit, pentru că știu cât de importante sunt pentru persoanele credincioase.
Abia așteptam să vină dimineața să stau cu fata asta de vorbă, voiam să o cunosc mai bine. Al doilea lucru care m-a impresionat la fundație s-a întâmplat tot în prima zi, în jurul prânzului. A venit o delegație din Suedia, ne-a adunat într-o încăpere pe toți și ne-a întrebat ce părere avem despre fundație. Eu nu am zis nimic, dar colegii mei vorbeau de atmosferă, de iubire și înțelegere între colegi, de aprecierea personalului. Am rămas cu gura căscată. Eram dornic să vină dimineața și să vin la fundație. Nici nu visam eu să găsesc un loc atât de plăcut. Apoi m-am integrat, am început să particip la activități, la teatru, la revistă, la orele de limba engleză, unde inițial eram elev, iar acum sunt profesor.
Lucian Constantinescu este ofițer de marină, iar la vârsta de 34 de ani, când se afla în Australia, a trăit prima criză
Cum s-a instalat la dvs. boala și cum ați descoperit-o?
Lucian Constantin: Boala mea a apărut când aveam 34 de ani, deci în 1994, când eram în Australia. Atunci am avut prima criză și cea mai puternică. S-a petrecut fiind pe vapor. Nu am mai putut să iau legătura cu oamenii din jurul meu pentru că aproape că nu mai știam să vorbesc. Eram in Sidney și am ieșit pe covertă. Mă uitam la oraș, care era deosebit de frumos.
Am simțit ca un trăsnet care m-a lovit în creștetul capului, mi-a intrat în corp și am cunoscut o fericire cum nu mai cunoscusem până atunci. Am început să plâng și, după ce am plâns o bună perioadă de vreme, m-am retras la mine în cabină, am făcut un duș și m-am dus la careul de ofițeri. Acolo am simțit că am murit, am simțit cum s-a dus sufletul din mine și sunt mort. Puneam mâna pe mine, mă pipăiam și nu înțelegeam de ce mă mișc dacă sunt mort.
Când m-a lovit trăsnetul și mi-a dat starea aia de fericire pe care nu o pot descrie, primul lucru care mi-a venit în cap a fost că ăsta este Duhul Sfânt. Și e ciudat că mi-a venit gândul ăsta în cap, pentru că eu nu aveam nicio tangență cu religia, nu eram un om credincios. Oricum, din momentul ăla am simțit cum mă încarc cu energie, o energie pe care nu o mai puteam controla. Vedeam cum oamenii se mișcă în jurul meu, dar nu se apropie de mine, am început să văd scris aiurea, era foarte ciudat.
Apoi am mers în cabina de comandă și am scris pe o foaie de hârtie ”vreau să mă debarcați în primul port”. Am scris pe hârtie pentru că aveam ferma convingere că, dacă vorbesc, îi nenorocesc pe cei din jurul meu, așa putere simțeam că am. M-au debarcat.
M-am urcat în taxi și am pornit spre aeroport. În drum spre aeroport, am ajuns pe autostradă. M-am gândit că nu mă pot înțelege cu creștinii, dar poate mă înțeleg cu budiștii. Am deschis ușa de la mașină și m-am aruncat din mers. Îmi doream să mor, dar nu am murit.
Stăteam pe marginea drumului, cu hainele ferfeniță și plin de sânge, mă uitam la soare și mă gândeam că creștinii nu mă vor, budiștii nu mă vor, oare pe mine cine mă vrea pe lumea asta că eu vreau să mor și nu pot să mor?
Atunci am fost luat de doi polițiști – nu-mi aduc aminte exact ce s-a întâmplat – dar când am deschis ochii eram într-o cameră în care mai era un domn îmbrăcat în costum. El i-a făcut semn unei femei de pe culoar să intre în cameră. Când am văzut-o, am simțit că o cunosc și am știut că ea știe ce mi se întâmplă. Am pus capul pe umărul ei și am plâns cum nu am plâns în viața mea. Simțeam că mă înțelege și așa era, pentru că domnul în costum negru le-a spus polițiștilor să-mi scoată cătușele.
Împreună cu doamna aceea ne-am îndreptat către spital. Era foarte interesant gândul că, dacă eu nu vorbeam, ea se sufoca. Dacă nu vorbeam, respira din ce în ce mai greu. Mi se mai întâmplase pe vapor: eram cu un coleg care se uita la TV, dar când a adormit a început să respire din ce în ce mai greu. Atunci am fugit din cameră, să îl las să trăiască, pentru că mi-am dat seama că eu sunt cauza. Așa s-a întâmplat și cu doamna aceasta.
În sfârșit, m-au dus într-o cameră și, la un moment dat, fără să fiu în control, am început să urlu: ”Există Dumnezeu, există Dumnezeu!”. În jurul meu s-au adunat niște oameni în halate albe – despre care acum îmi dau seama că erau doctori, dar atunci nu realizam – și spuneau că vine doctorul, în vreme ce eu întrebam cine e doctorul? Și mi-am pierdut cunoștința.
Am aflat apoi că au luat legătura cu familia mea, în România, și mi-au dat-o pe mama la telefon. Am vorbit cu ea o oră, dar nu-mi amintesc un cuvânt din ce ne-am spus. Am vorbit și cu sora mea, vreo 45 de minute, dar nu-mi amintesc nimic. Dar știu că mă agățam de porțile instituției și spuneam ”eu nu vreau să distrug universul lui Dumnezeu”.
În cele din urmă m-au urcat în avion și m-au dus la Melbourne, unde locuiam la vremea respectivă. Nu-mi amintesc zborul, nu-mi amintesc cât am stat în spital la Melbourne. La un moment dat, în capătul coridorului mi-am văzut copiii, cei doi copii pe care îi am. M-am jucat cu ei 5-6 ore, iar de atunci nu mi-am mai pierdut cunoștința. Am intrat pe mâna doctorului Rostovici, un doctor extraordinar. Mi-a dat niște medicamente, să urmez un tratament, mi-a spus că am tulburare bipolară.
Citește și:
Era prima dată când primeați acest diagnostic?
Lucian Constantinescu: Da, era prima dată când auzeam despre așa ceva și nici nu-mi trecuse vreodată prin cap că eu aș putea avea așa ceva. Atunci când am ajuns în România, doctorii de aici mi-au spus că am schizofrenie paranoică, mi-au dat medicamente și m-am simțit din ce în ce mai bine. Începusem să mă simt foarte bine eu cu mine, mă plimbam ore în șir pe străzi.
Lucian Constantinescu, pacient cu schizofrenie paranoidă: „Mi-e și frică să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă aș renunța la tratament”
Ați renunțat vreodată la tratament de atunci?
Lucian Constantin: Nu, nicio clipă. Mi-e și frică să mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă aș renunța la tratament. M-au avertizat medicii. Cu siguranță aș reveni la senzațiile și la trăirile pe care le-am avut înainte. Și ar fi din ce în ce mai rău. Pe măsură ce nu-ți iei medicamentele, crizele sunt și mai mari, și mai lungi, și mai puternice. Medicamentele sunt baza. Ele sunt sănătatea mea, viața mea. Faptul că mă simt bine, fac sport, mă plimb cu soția – toate astea sunt capabil să le fac datorită medicamentelor.
Deci, mă simțeam bine, eram fericit și i-am povestit doamnei doctor despre cum îmi duc eu viața – mă plimbam, mergeam la film, făceam sport – iar dumneaei m-a pus în legătură cu o doamnă care fusese în fundație și care mi-a povestit despre acest loc. Am venit, dar fără nicio speranță. Nu mă gândeam o clipă că o să-mi întâlnesc viitoarea soție aici, că o să mă căsătoresc, nici nu visam la așa ceva.
În fiecare zi stau de vorbă cu soția mea și ne întrebăm când au trecut 10 ani. Faptul că suntem împreună, că avem apartamentul nostru, că ne drămuim banii împreună, că facem curățenie împreună este o fericire la care eu nu mai visam.
Înțeleg că acum sunteți profesor la Fundația Estuar.
Lucian Constantinescu: În Australia, eu am fost șeful unei secții cu 27-28 de subordonați. Era o catastrofă – beau în timpul programului, se băteau, dormeau. Eu am pornit de la premisa că trebuie să iau orice răspundere asupra mea și să îi eliberez de orice presiune. Atunci i-am adunat pe toți, i-am lăudat pentru activitatea lor – iar asta era ceva nou pentru ei, pentru că toată lumea îi umilea. Când am terminat discursul, am știut că sunt șef și că am autoritate în fața lor. Atunci am învățat ce înseamnă respectul de sine și ce rol are șeful în a le reda respectul de sine subordonaților săi.
La un moment dat, doamna care făcea engleza aici la fundație s-a retras. Mi s-a propus atunci, pentru că vorbesc foarte bine limba engleză, eu locuind 15 ani în Australia, să predau această limbă. Am acceptat postul. La început veneau 2-3 oameni, acum am cel puțin 12-14 oameni în fiecare zi. Am și câte 20.
Aplic aceeași metodă din fabrică. Îi încarc cu respect de sine, iar ei îmi răspund prin afecțiune. Îmi face o deosebită plăcere. Și îmi face o deosebită plăcere să joc teatru aici la fundație, ceea ce nu am făcut în viața mea. De Crăciun, de 8 martie, am mereu câte 4-5 piese de teatru. Scriu și la revistă pentru că, de felul meu, îmi place să scriu poezie. Mă implic în tot ceea ce se face la Fundație. Mă trezesc dimineața cu plăcere să vin aici. E ca și când aș veni la muncă și mă simt foarte bine aici la Estuar.
Deci implicarea vă echilibrează!
Lucian Constantinescu: Da. Eu de 20 de ani trăiesc cu gândurile astea ale mele și, când le pun în practică, văd că reușesc cu ele în tot ceea ce mă înconjoară. Iar asta îmi dă o bucurie enormă. Sunt în contact permanent cu emoțiile mele și mă bucur permanent de fiecare moment alături de soția mea, de rudele mele și de rudele ei. Suntem o familie unită cu toții. Și fundația e familia mea. Îmi iubesc foarte mult colegii de aici, ne înțelegem foarte bine și îi consider pe toți prietenii mei. Ne înțelegem unii pe ceilalți și ne sprijinim. Este un sentiment de iubire între noi beneficiarii și un sistem de grijă care vine de la personal către noi. Iar noi simțim lucrul ăsta. Ne tratează individual, în funcție de boala pe care o avem și ne redau respectul de sine pentru că ne apreciază. Dumnezeu m-a ajutat să ajung în acest loc, care pentru mine e mană cerească.
Ce le-ați spune celor care sunt copleșiți de diagnosticul lor?
Lucian Constantinescu: Să asculte de doctorul psihiatru, pentru că el știe foarte bine ceea ce face. El nu este Dumnezeu, poate nu îți dă din prima tratamentul perfect, dar fii alături de el, spune-i ce te doare, ce e bine, ce nu e bine, și el cu siguranță că te va aduce în situația în care sunt eu acum. Doctorul psihiatru e de bază!
Pe aceeași temă
Citește mai multe
