Cum îi putem ajuta pe oamenii care primesc un diagnostic tulburător? Și de ce sănătatea nu ar trebui să fie un privilegiu? De vorbă cu Lucian Rușitoru, chirurgul oncolog care nu-și vede viața departe de pacienți, spital, sala de operație

Lucian Rușitoru este medic primar de chirurgie generală, cu competența în chirurgia oncologică. A știut că aceasta îi va fi vocația încă de la grădiniță.

Viața de medic l-a definit, însă dincolo de asta, Lucian se descrie mai timid față de deschiderea cu care vorbește cu pacienții. Îi plac mașinile, sportul, dar nu-și imaginează o vacanță departe de pacienți, spital, sala de operație. În plus, telefonul nu îl închide niciodată.

Doctorul Lucian Rușitoru a participat la numeroase congrese, conferinţe și reuniuni de profil, fiind autor sau coautor la lucrări știinţifice în sfera chirurgiei generale și chirurgiei mamare. Psihologia pacientului și comunicarea cu acesta sunt cele două aspecte pe care pune accent atunci când vine vorba de relaţia medic – pacient.

Lucian are 41 de ani și este medic chirurg, cu peste 11 ani de experiență în chirurgia mamară.

A absolvit Facultatea de Medicină la Cluj și a făcut rezidențiatul în chirurgie generală în București.

Lucrează în cadrul Institutului Sânului fondat de doctorul Cristian-Gabriel Viișoreanu și știe că rezultatele se obțin doar în echipă.

Octombrie este Luna Internațională de Conștientizare a Cancerului de Sân, iar dialogul de astăzi vizează pacientul care vrea să se facă bine și medicul care face bine.

Lucian Rușitoru: „Copiii singuri nu știu să ofere din ce au, pentru că nu au avut cui, dar eu știam că trebuie să fac bine în jur”

În ce familie s-a născut Lucian?

M-am născut în Râmnicu Vâlcea într-o familie de oameni simpli cu suflet dumnezeiesc de curat și bun. Am fost un copil dorit și iubit și, deși singur la părinți, m-au ferit de răsfățul inerent al celui care nu știe să împartă și nu cunoaște generozitatea. Copiii singuri nu știu să ofere din ce au, pentru că nu au avut cui, dar eu știam că trebuie să fac bine în jur. Binele ăsta încă din primii ani de grădiniță s-a tradus prin viziunea unei profesii: trebuie să devin medic ca să-i ajut pe oameni. Și nu orice medic, ci chirurg. Probabil n-aș fi reușit dacă părinții mei nu m-ar fi susținut cu toate forțele lor să ajung la Universitatea Iulius Hațieganu și să urmez Facultatea de Medicină, din Cluj. Fără ei, nimic din visele mele nu s-ar fi realizat.

Din grădiniță să știi ce vrei să faci… e un mare lucru! Cum îți erau vacanțele, totuși?

Am copilărit la țară la bunici, undeva lângă Râmnicu Valcea, în zona de munte. Astăzi este un privilegiu să povestești cum te plimbai desculț toată ziua pe dealuri, să ai amintiri cu mirosul fânului cosit de mâinile bunicilor mereu aspre, să simți în nări mirosul fumului de la focul din sobă. Atât sunt de norocos!

Care era definiția unui copil de 4-5 ani la această meserie, de medic chirurg?

Pentru că în tinerețe mama făcuse un curs de prim ajutor, la noi în bibliotecă exista o carte pe care, cel mai probabil, ea o adusese. Era ceva legat de Crucea Roșie, cu informații interesante. Pe mine m-au fascinat, evident, pozele: organele, cu forma lor, culorile. Nu văzusem ceva mai spectaculos! Evident, eram prea mic ca să-mi închipui ce-nseamnă munca unui chirurg, dar cred că acea carte m-a făcut să pun întrebări: unde se taie, cum se repară, cum se coase la loc?

Dacă ar fi să te caracterizezi, ce-ți place la tine acum?

Asta este o întrebare dificilă. Pentru că am tendința să cer mai mult de la mine, să-mi depășesc limitele, să vreau mai mult. Deh, natura umană. Dar dincolo de ambiții sunt mulțumit de tot parcursul meu, de consecvența mea, de faptul că am reușit să fac ceea ce-mi place. Pentru mine o zi întreagă de muncă în spital nu e o corvoadă, nu mă uit la ceas să treacă timpul mai repede, nu simt că vin la serviciu. Și dincolo de toate, oricât aș fi de obosit, reușesc de fiecare dată să rămân un om empatic și să-mi păstrez calmul.

Lucian Rușitoru: „Medicina nu e doar un vraf de diplome și o parafă, este o vocație: o ai sau nu! Când ai această vocație, o simți prin toți porii, și faci tot ce-ți stă în puteri să salvezi, să tratezi, să alini”

Cum faci tu să rămâi uman, dar și un bun profesionist?

Când se deschide ușa cabinetului meu nu intră pacienți, intră oameni, iar acești oameni au apelat la mine pentru că au probleme. Și pe lângă aceste probleme există un pachet aproape palpabil de trăiri cu care pășesc în cabinet și se așază cuminți pe scaun: le simt emoțiile, uitările, fricile, spaimele, groaza unui viitor încețoșat. Mulți au suferința dublată și de grija familiei care-i așteaptă acasă. Mă pun în locul fiecăruia și câteodată e greu de dus. Medicina nu e doar un vraf de diplome și o parafă, este o vocație: o ai sau nu! Când ai această vocație, o simți prin toți porii, și faci tot ce-ți stă în puteri să salvezi, să tratezi, să alini. Probabil că da, eu am această vocație, dar mai degrabă las pacienții să spună asta despre mine, decât să mă laud singur! De fapt, mi-am dat seama că pot crea o punte de legătură dintre mine ca medic și pacientul suferind în momentul în care am primit telefoane de la foști pacienți care m-au sunat după 3 ani să mă întrebe ce mai fac. Sunt sănătoși, nu au nicio problemă, doar sună să vadă cum mă simt eu. Acest lucru validează un fel de a fi care nu a fost impus sau forțat. Așa sunt eu! Totul vine din plăcerea de a face ceea ce fac.

Cum ai ajuns student la Medicină în Cluj?

În alegerea mea cred că a contat și faptul că aveam rude în Ardeal, în Sibiu. Majoritatea colegilor de liceu au venit către București, fiind și mai aproape de Vâlcea. Eu am ales capitala în timpul rezidențiatului. Am ajuns în București după ce am terminat facultatea, iar la baza alegerii mele cred că a fost și dorul de părinți. Stând la Cluj atâția ani, mi-am dat seama cât de departe eram de ai mei. Făceam cam o zi întreagă pe drum atunci când veneam la Vâlcea și preferam să vin acasă de 3 ori pe an. Știam că perioada rezidențiatului înseamnă și locul unde vei profesa ulterior. Cum părinții mei nu întineresc, am simțit că cea mai înțeleaptă decizie este să mă mut la o distanță mai apropiată de ei și să nu trebuiască să îi văd doar de 3 ori pe an. Asta a contat mult în luarea deciziei.

Cum au fost anii studenției?

M-am bucurat, ca orice student, de tot ce exista pe atunci. În acei ani nu aveau loc festivalurile care sunt acum, iar eu am prins Clujul fără mall-uri. În vremea studenției mele era un parc semi-amenajat în care puteai învăța. Spre exemplu, în sesiune, mergeai acolo, întindeai o pătură și învățai.

Lucian Rușitoru: „Timpul îți poate fi prieten, dacă îi dai voie, însă în spațiul acesta vocațional, timpul este doar o măsură care se adaptează cerințelor”

Primul an la Medicină pare să fie anul care te face pe tine, ca student, să continui sau să te oprești. Ai trăit sub acest semn de întrebare?

Eu nu am avut nicio clipă dilema aceasta. Eu cred că problema asta și-o pun studenții care nu sunt foarte hotărâți că asta vor să facă. Eu știam că asta vreau să fac. Nu s-a pus problema să renunț. „Problema” mea era să fac tot ce am de făcut pentru a reuși. Rolul profesorilor nu este de a te face să renunți, ci de a realiza că este greu, dacă nu ai realizat până atunci. Urmează apoi rezidențiatul care este o perioadă tampon, dar apoi, ești cu o parafă în mână și te joci cu viața unui om. Practic, decizia ta afectează direct viața unui om. Și da, este greu! Pentru mine, anul I a fost într-adevăr greu, dar a fost pentru că am plecat de acasă, eram departe, trebuia să-mi gestionez singur viața și nu doar învățatul, ci și traiul de zi cu zi.

Care a fost valoarea timpului în decursul alegerii tale?

Nu aș ști să-l definesc, dar aș putea să-l împart. În studenție simțeam că am timp, în rezidențiat îmi puteam face timp, însă acum nici nu mai știu de ce plec de la spital. Adică venim dimineața și plecăm atunci când este posibil. Timpul îți poate fi prieten, dacă îi dai voie, însă în spațiul acesta vocațional, timpul este doar o măsură care se adaptează cerințelor.

Tu ești norocos?

Eu cred că așa au fost lucrurile așezate. M-am întâlnit cu domnul doctor Viișoreanu când eram rezident. A fost o conjunctură favorabilă să intru în sala de operație ca să îl ajut. Mie mi-a plăcut cum opera el și probabil și eu am fost plăcut atunci. Ulterior domnul doctor a creat echipa aceasta, care acum este mai mare, și am crescut frumos cu toții.

Ce crezi că l-a convins pe domnul doctor Viișoreanu să te aleagă în echipa lui?

Asta ar trebui să îl întrebați pe el. Eu pot intui doar. Cred că a văzut că îmi place ce fac și felul în care relaționez cu pacienții. Plăcerea de a face lucrurile te face să evoluezi, să progresezi. Cu domnul doctor Viișoreanu mă știu din anul 2011. Sunt 11 ani de când lucrăm împreună. A lucra în echipă este mult mai eficient pentru că gestionăm mult mai bine cazurile și pacienții pentru că pacientul își imaginează interacțiunea cu medicul chirurg doar în momentul operației, dar nu este așa. Înseamnă și perioada de dinainte de operație, momentul în care expui, explici și apoi este important și momentul de după operație, când pacientul are nevoie de pansat, de urmărit, de toate cele. Tot ce spun eu acum se gestionează cel mai bine în echipă, pentru că un singur om nu poate fi peste tot.

Când se deconectează un medic?

Eu nu mă deconectez niciodată complet de ceea ce fac. Singura mea deconectare ar fi de o zi…nu știu, la mare, însă telefonul meu este deschis și acolo. În cazul în care un pacient mă sună, poate da de mine. Nu există deconectare de o săptămână. Sub nicio formă și cred că nici nu aș putea. Uite, domnul doctor Viișoreanu mă trimitea efectiv în concediu.

Cum se întoarce binele făcut către pacienți? Care a fost cel mai mare compliment primit?

Nu a fost un compliment anume, sau spun într-un anumit fel. Este felul în care pacientul își manifestă recunoștința, dar nu neapărat prin anumite cuvinte, ci felul în care te privesc, dorința de a ne îmbrățișa. Ei, efectiv, îți mulțumesc, că i-ai scos dintr-o situație, sau i-ai salvat. Ne spun că efectiv trăiesc datorită nouă.

Care este cea mai mare provocare în oncologie?

Fragilitatea emoțională a pacientului. Chirurgia oncologică, pe care o practic de mulți ani, m-a învațat că pacientul oncologic este diferit de alți pacienți, atât din punct de vedere emoțional, cât și al evoluției și monitorizării în timp. Anxietatea post diagnostic, continuată de anxietatea determinată de frica de recidivă, face ca acest tip de pacient să aibă nevoie să se încreadă în medicul său, să știe că îi este alături din punct de vedere medical, că îl poate suna când are nevoie și că acesta este preocupat de evoluția lui. Mă bucur de fiecare dată când văd că pacienții mei simt și se bucură de această încredere, că asta îi ajută să depașească mai ușor situația și să revină cât mai repede la viața normală.

Lucian Rușitoru: „Pentru femei, mastectomia are un impact psihologic major, iar reconstrucția mamară îl poate atenua”

Este chirurgia doar o formă de tratament?

Nu! Chirurgia nu este doar o formă de tratament. Așa cum am mai spus și cu alte ocazii, chirurgia mamară poate ajuta la completarea diagnosticului și se efectuează atunci când celelalte tipuri de investigații nu oferă informații suficiente sau certe. Biopsia excizională și excizia ganglionilor santinelă sunt două exemple de intervenții chirurgicale de diagnostic. În funcție de rezultatele obținute, aceste intervenții pot fi suficiente și ca metodă de tratament chirurgical.

Haide să vorbim despre mastectomie. Ce înseamnă ea?

Pentru femei, mastectomia are un impact psihologic major, iar reconstrucția mamară îl poate atenua. Pentru femei, mastectomia (îndepărtarea completă a sânului) are un impact psihologic major, iar reconstrucția mamară îl poate atenua. Până acum trei ani, prin poziționarea implantului sub mușchiul mare pectoral, pacienta traversa o perioadă dureroasă postoperator. Începând cu anul 2019, colega noastră de chirurgie plastică și reconstructivă, doctor Andreea Meruță, a utilizat pentru prima dată în România o matrice dermică acelulară care permite învelirea implantului și poziționarea acestuia deasupra mușchiului mare pectoral. Prin această metodă durerea este mult diminuată, iar rezultatele estetice sunt mult mai bune.

Ai amintit de echipa de la Institutul Sânului, echipă creată de domnul doctor Viișoreanu. Ce cazuri ajung la voi?

Ajung din păcate cazuri în toate stadiile, dar ponderea celor în fază avansată a scăzut. Sănătatea pacienților este prioritatea echipei multidisciplinare de la Institutul Sânului, iar recompensa noastră cea mai mare sunt mulțumirile tuturor celor care ne-au trecut pragul și zâmbetul fiecărei femei care vine la control și se asigură că este în continuare bine. Fiecare caz este analizat separat, astfel încât să beneficieze de cea mai bună abordare, iar medicii noștri sunt la dispoziția pacienților 24/24, 7 zile din 7, fiind gata să răspundă mereu la toate întrebările pacienților. Cu atât mai mult cu cât suntem în Luna Mondială de Conștientizare a Cancerului Mamar.

Lucian Rușitoru: „Tuturor ne este frică, și este normal, dar nu trebuie să lăsăm frica să ne pună în pericol sănătatea ci, din contră, să o folosim pentru a preveni instalarea unei boli”

Mi-ai aruncat mingea în teren. Știu că se pune des această întrebare și totuși, de ce ajungem târziu la medic? Unde ne sabotăm?

Unul dintre motivele pentru care cancerul este diagnosticat în fază avansată este frica de diagnostic și am ales să amintesc acest fapt pentru că mi-a atras atenția unul dintre mesajele pe care le primesc care făcea referire la asta. Tuturor ne este frică, și este normal, dar nu trebuie să lăsăm frica să ne pună în pericol sănătatea ci, din contră, să o folosim pentru a preveni instalarea unei boli. După cum știți nu toate leziunile sânului sunt maligne, dar sunt situații când leziuni mici, incipiente, ce nu prezintă elemente de malignitate, în funcție de predispoziția genetică a pacientului și de mulți alți factori, se pot transforma în timp în celule canceroase. În astfel de situații controalele periodice pot oferi date importante despre evoluția acestor leziuni și ne ajută pe noi, medicii, să intervenim la timp. Sunt medic specialist în chirurgie generală și chirurgie oncologică, dar pentru mine nu operația în sine este importantă, ci evoluția ulterioară a pacientului, iar asta depinde de momentul diagnosticului și al intervenției chirurgicale. Creșterea șanselor pacienților noștri în lupta cu afecțiunile oncologice a fost și rămâne principala preocupare a echipei noastre de la Institutul Sânului.

Unde este acasă pentru Lucian? În Vâlcea, București, la Monza sau în sala de operație?

Peste tot…nu știu. Sala de operații este un mic univers în care energiile pozitive creează miracole. Este locul în care mă simt cel mai bine și care, deși absoarbe multă energie fizică, mă încarcă cu foarte multă energie sufletească. În sala de operații timpul și spațiul au altă dimensiune, iar oboseala acumulată pe parcurs e topită la sfârșitul zilei de zâmbetul și privirea pacienților noștri.

Lucian Rușitoru: „Dacă nu aș fi medic pentru o zi, mi-ar plăcea să înot, să mă plimb și să privesc oamenii”

Dacă Lucian nu ar fi medic, ce ar face el într-o zi oarecare?

Am o chestie care mi-a rămas încă de la Cluj. Îmi place să mă plimb și să mă uit la oameni, vitrine, să fac un update la noile tendințe în materie de modă (râde). Eu merg cu mașina la job, plec cu mașina și fiind la volan nu reușești să observi aceste lucruri de care-ți vorbesc. Într-o astfel de zi, aș lua în calcul să merg să înot o oră, m-aș plimba și aș testa adrenalina.

Cum testează Lucian adrenalina?

Ce este este diferit la noi, chirurgii, este faptul că zilnic, prin profesia pe care o facem, descărcăm o doză mult mai mare de adrenalină decât media populației. Din acest motiv, în timpul liber de care vorbim, ajungi, chirurg fiind, să ai nevoie de alte activități cu o intensitate mai mare pentru a-ți produce niște reacții, doze de adrenalină pe care alții le obțin mai ușor. Eu reușesc asta conducând cu viteză pe circuit.