Filmul The Salesman/Clientul, în regia lui Asghar Farhadi, va avea premiera în cinematografele din România pe data de 4 august.
Anul acesta, pelicula a câştigat premiul Oscar pentru cel mia bun film într-o limbă străină după ce în 2016 a fost nominalizat pentru trofeul Palme d’Or în cadrul Festivalului de la Cannes. Tot la Cannes a a fost desemnat câştigător la categoriile cel mia bun actor şi cel mia bun scenariu.
Înainte de premiera din România, citiţi un interviu cu Asghar Farhadi, regizorul filmului.
După ce aţi terminat filmul TRECUTUL (Le Passé), turnat în Franţa şi vorbit în limba franceză, de ce v-aţi întors la Teheran pentru a turna filmul CLIENTUL (Forushande)?
Când am terminat filmul TRECUTUL în Franţa, am început să lucrez la o poveste care are loc în Spania. Am ales locaţiile şi am scriu scenariul întreg, fără dialog. Am discutat despre proiect cu producătorii şi actorii. Dar adunarea întregii echipe urma să dureze un an, ceea ce, spre bucuria mea, mi-a oferit timpul necesar pentru a turna un film în Iran. Nu m-am simţit confortabil cu ideea de a face două filme la rând peste hotare şi de a mă distanţa de turnarea filmelor în ţara mea. Da acum totul decurge bine şi mă voi întoarce la proiectul din Spania.
Cum s-a născut acest proiect nou?
Scriam notiţe despre o poveste simplă pe care o tot aveam de ceva vreme în minte. Când s-a ivit ocazia de a face un film în Iran, am început să strâng toate aceste notiţe răzleţe pe care le-am scris în decursul anilor. În plus, mi-am dorit mereu să fac un film care are loc în lumea teatrului. Am jucat teatru când eram mai mic şi a însemnat mult pentru mine. Povestea se preta perfect pentru mediul teatral. Aşa că am început să scriu un scenariu despre nişte personaje care pun în scenă o piesă de teatru.
Cum aţi defini CLIENTUL? E o poveste a răzbunării sau una a onoarei pierdute?
Am întâmpinat dificultăţi în încercarea de a descrie sau a rezuma filmul CLIENTUL sau chiar de explica ce înseamnă această poveste pentru mine. Totul depinde de preocupările şi de mentalitatea spectatorului. Dacă o priveşti ca pe un comentariu social, vei ţine minte acele elemente. Altcineva ar putea s-o vadă ca pe o poveste moralizatoare sau dintr-un unghi total diferit. Ceea ce pot spune e faptul că, încă o dată, acest film abordează complexitatea relaţiilor umane, mai ales în cadrul unei familii.
La începutul filmului, Emad şi Rana sunt un cuplu obişnuit. Sunt aceste două personaje reprezentative pentru clasa de mijloc din Iran?
Emad şi Rana sunt un cuplu iranian din clasa de mijloc. Nu putem spune că reprezintă majoritatea cuplurilor din această clasă în ceea ce priveşte relaţiile lor sau ei, ca indivizi. Personajele au fost create doar pentru ca spectatorul să nu aibă sentimentul că acest cuplu este în vreun fel diferit de multe altele. Este un cuplu obişnuit cu propriile-i caracteristici. Ambii se învârt în sfera culturii şi joacă în piese de teatru. Însă se trezesc într-o situaţie care dezvăluie aspecte neaşteptate ale personalităţilor acestora.
Titlul original al filmului (The Salesman) îşi are ecoul în piesa lui Arthur Miller, iar Emad şi Rana se folosesc de ajutorul prietenilor lor. De ce aţi ales să folosiţi această piesă?
Am citit Moartea unui Comis Voiajor pe vremea când eram student. Am fost foarte impresionat de această piesă, probabil datorită lucrurilor pe care le spune despre relaţiile interumane. Este o piesă foarte bogată, ce oferă mai multe unghiuri de perspectivă. Cea mai importantă componentă este critica socială a unei perioade din istorie în care transformarea bruscă a Americii urbane a dus la ruinarea unei anumite clase sociale. O categorie de oameni care nu s-au putut adapta la această modernizare rapidă, a fost strivită. În acest sens, piesa rezonează puternic cu situaţia actuală din ţara mea. Lucrurile se schimbă cu o viteză uluitoare şi trebuie să te adaptezi, altfel mori. Critica socială aflată la baza piesei este valabilă în continuare în ziua de azi în ţara noastră. O altă latură a piesei e reprezentată de complexitatea relaţiilor sociale din cadrul familiei, mai ales în cuplul pe care îl formează comis-voiajorul şi Linda. Piesa are un puternic farmec afectiv, care pe lângă faptul că este foarte emoţionant, îndrumă publicul să se gândească la întrebări foarte subtile. După ce am hotărât ca personajele principale din film să facă parte dintr-o trupă de teatru şi să joace într-o piesă, opera lui Miller mi s-a părut foarte interesantă în măsura în care mi-a permis să stabilesc o paralelă cu viaţa personală a cuplului în jurul căruia este construit acest film. Pe scenă, Emad şi Rana joacă rolul unui comis-voiajor şi al soţiei acestuia. Iar în viaţa personală, fără să realizeze, urmează să se confrunte cu un comis-voiajor şi familia sa şi să-i hotărască soarta.
Evocaţi dezvoltarea anarhică a Teheranului prin priveliştea pe care o au personajele de pe terasa noul apartament. Acesta e viziunea dvs. personală asupra oraşului în care trăiţi şi munciţi?
Azi, Teheranul seamănă foarte mult cu New York-ul descris de Miller la începutul piesei. Un oraş a cărei faţă se schimbă într-un ritm ameninţător, distrugând tot ce e vechi, livezi şi grădini, şi înlocuindu-le cu turnuri. Exact acesta este mediul în care trăiesc comis-voiajorii. Şi este o nouă paralelă între film şi piesă. Teheranul se schimbă într-un mod frenetic, anarhic, iraţional. Când un film spune povestea unei familii, în mod evident, casa are un rol principal. Acest lucru s-a observat deja în filmele mele anterioare. Şi de data aceasta, casa şi oraşul joacă un rol esenţial.
