Lupta cu infertilitatea. Plecarea la doar 18 ani în Irlanda. Și o idee care nu a încetat niciodată să ardă în inima ei. Cine este antreprenoarea Alexandra Hăbuc

Alexandra Hăbuc este o femeie care a demonstrat cât de departe poate ajunge un om care are curajul să viseze, să creadă în el însuși și să muncească neobosit pentru a-și construi destinul.

De la începuturi modeste în orașul Reghin, județul Mureș, până la a deveni un nume respectat în lumea deserturilor fine în două orașe, Alexandra și-a croit drumul prin muncă asiduă, hotărâre și o credință profundă că orice obstacol poate fi depășit. Crescută într-un context dificil, dar inspirată de o mamă care i-a oferit ca moștenire onestitatea, respectul și dedicarea totală, Alexandra a fost încă de mică o visătoare cu picioarele pe pământ.

Copilăria care i-a fost marcată de despărțirea părinților și de dificultățile emoționale care au urmat, a format o tânără hotărâtă să își depășească limitele. Mirosul de scorțișoară și portocale îi amintește și astăzi de serile în care mama îi pregătea deserturi simple, dar pline de dragoste. A învățat din acele momente nu doar gustul copilăriei, ci și valoarea fiecărei mici bucurii.

La doar 18 ani, Alexandra a luat o decizie majoră, cea de a părăsi România în căutarea unei vieți mai bune. Irlanda i-a devenit a două casă și locul unde s-a format ca adult. Într-o țară străină, necunoscând limba și pornind de la munci modeste, Alexandra Hăbuc a urcat cu perseverență fiecare treaptă, ajungând să studieze psihologia și să ocupe poziții de management în domeniul resurselor umane. A fost o perioadă plină de provocări, dar și de lecții valoroase care i-au definit caracterul.

Tot în această etapă a vieții a descoperit cât de importante sunt oportunitățile care îți permit să te dezvolți și să crești. Dar, mai presus de toate, Alexandra a descoperit ce înseamnă să fii apreciată pentru cine ești și ce poți oferi, nu doar pentru ceea ce faci.

Deși cariera în resurse umane îi aducea împliniri, dorința de a crea ceva cu propriile mâini, și de a transforma pasiunea pentru deserturi într-o afacere de suflet, nu a încetat niciodată să ardă în inima ei. Momentul decisiv a venit în urma unui cadou oferit de soțul ei. A fost scânteia care a aprins un vis.

Cu o combinație de curaj și determinare, Alexandra și-a urmat acest vis. Și-a deschis primul laborator, a lucrat neobosit alături de o echipă mică, iar în mai puțin de doi ani, L’Atelier de L’Eclair a devenit un nume respectat, cu două locații și un laborator extins. În spatele succesului se află mii de ore de muncă, sacrificii personale și o dorință profundă de a oferi calitate și autenticitate prin fiecare desert creat.

Astăzi, Alexandra este nu doar o antreprenoare de succes, ci și o femeie care inspiră. Prin felul în care își tratează echipa, clienții și colaboratorii, ea demonstrează că respectul, valorile și autenticitatea sunt ingredientele esențiale ale oricărui proiect durabil.

Alexandra Hăbuc: „Moralitatea este o valoare deosebit de importantă în viața umană”

Ce faci, Alexandra? Cum ești?

Bună, sunt bine, obosită, dar liniștită. Mă gasești bine în suflet, ceea ce este cel mai important.

Unde ești acum? Te găsim la un curs de perfecționare sau la jobul tău de bază?

Mă găsiți în laborator, dezvoltând o rețeta nouă dar mereu cu un PC deschis în fața mea, mai ales acum că vorbim. Îmi place acest haos organizat din viața mea și ador să fiu mereu în „priză’.

Alexandra, ca să devii omul de azi, ai avut o bază. Ce valori au pus la această bază părinții tăi?

Fiecare persoană este influențată de valorile și principiile cu care a crescut, care sunt adesea transmise de părinți, în cazul meu, mama. Cu o copilărie zbuciumată de atitudinea și comportamentul agresiv al tatălui, am rămas doar cu mama, părinții mei divorțând când aveam 7 ani. Valorile fundamentale dăruite de mama sunt onestitatea, respectul și munca, muncă grea! De copil acționam după aceste valori fără să fiu conștientă de acest lucru. Mai târziu a născut în mine empatia și dorința de a crește și a-mi depăși condiția.

Moralitatea este o valoare deosebit de importantă în viața umană!

Nu sunt sigură la părinți, am un frate mai mare, Laurențiu care este cu 1 an și jumătate mai mare. Până la 7 ani ai lui, respectiv 5 ani în cazul meu, fratele meu a crescut 90% din timp cu bunicii din partea tatălui, așadar ca și copii nu am petrecut mult timp împreună. În adolescență nu ne-am înțeles deloc, apoi eu părăsind țara la doar 18 ani, relația s-a rupt de tot. Ne-am regăsit în viața de adulți și acum suntem sprijin de neclintit unul pentru celălalt. El are o familie frumoasă cu doi copii minunați, o fetiță de 6 ani, Sofia și un băiețel de 1 an, Alexandru.

Citește și: La poveşti cu Gina Bradea, bloggerul culinar cu peste o jumătate de milion de urmăritori. Despre greutăţile vieţii, plăcerea de a învăţa şi pasiunea pentru gătit

Unde ai copilărit?

În Reghin, județul Mureș, unde m-am și născut. 

Alexandra, îmi place să pun întrebarea asta multor oameni pe care îi cunosc pentru că simt că mă apropii de copilărie odată cu ei. La tine întrebarea este mai profundă. Așadar, ce miros îți amintește de copilărie?

Scorțișoară și portocală. Doar toamna, mama făcea un desert ardelenesc, papanași fierți cu jumătăți de prune cu zahăr, vanilie și scorțișoară. Absolut delicioși. Și de ce portocale? Sunt fructele mele preferate ever și pentru că doar iarna le mâncăm, aveau un gust și un parfum divin. Închid ochii și sunt acolo.

Alexandra Hăbuc: „Irlanda este a doua casă pentru mine. Acolo m-am dezvoltat în persoana de azi și am cunoscut oameni care mi-au marcat adolescența”

Cine gătea în familia ta mult? Cine era regina prăjiturilor?

Bunica din partea mamei pe care, din păcate, am pierdut-o acum 3 ani.

Ai stat pe lângă atunci când se punea făina sau zahărul? Este un declic pentru tine această imagine?

Mă implicam 100%! Bine, la gustat și făcut mizerie când eram copil.

Ce te visai să devii atunci când vei crește mare?

Când eram copil, musafir! Mi se părea atât de cool să merg în vizită și să primesc tot ce aveau oamenii mai bun, ținând cont că eram foarte ușor de mulțumit.

În adolescență, orice doar să fiu independentă financiar, iar între 20-30 de ani, pshiholog. Mereu mi-am dorit să îmi deschid o asociație și un cabinet de psihologie pentru a susține femeile și copiii maltratați de soț/tată. Să le ofer suport și consiliere pentru a se reintegra în societate.

Copilul salvator?

Posibil, având o copilărie marcată de strigăte, agresivitate și trădare, văzând cum acest lucru a afectat-o pe mama și continuă să ne aftecteze și azi, consider că recuperarea este extrem de grea, uneori imposibilă, lăsând răni adânci în sufletul și mintea noastră.

Schimbăm registrul? Cum ți-ai întâlnit soțul?

O poveste nu foarte romantică. Pe rețelele de socializare prin intermediul unei cunoștințe comune, însă o poveste solidă pentru că la doar două luni de relație eu mi-am schimbat viața total, lăsând orașul care mi-a fost casă timp de 10 ani, Dublin, Irlanda și m-am mutat în Londra alături de el. Au urmat 8 ani frumoși, relația noastră se bazează pe respect și susținere necondiționată.

A fost să pleci ca să vă cunoașteți, nu? Dar de ce ai plecat din țară la 18 ani?

În primul rând pentru că nu mă puteam identifica cu societatea de atunci, consideram că tinerii nu aveau nicio șansă. Voiam mai mult, dar într-un mediu sănătos din toate punctele de vedere.

Ce îți oferea o altă țară față de acel „acasă„?

Am învățat repede faptul că la vârsta de 18 ani, tinerii pot beneficia de experiențe și oportunități mult superioare comparativ cu cele din România.

Educație superioară, adică posibilitatea de a studia în cadrul unor programe care pun accent pe științe aplicabile și cel mai important, un cost redus în timp ce munceam full-time. Astfel am absolvit Facultatea de Psihologie la 25 ani.

Oportunități profesionale pentru că existau multe locuri de muncă disponibile pentru tineri, cu salarii mai mari decât în România și cu oportunitatea de a progresa. Se muncea multe ore și nu era ușor, dar erai respectat și o făceam cu drag.

Independență și dezvoltare personală. Am fost încurajată și susținută să devin mai independentă și responsabilă. Irlanda este a doua casă pentru mine. Acolo m-am dezvoltat în persoana de azi, am cunoscut oameni care mi-au marcat adolescența, am avut niște angajatori care au crezut în mine, m-au încurajat și m-au scos din zona de confort. Am avut un singur angajator în 10 ani petrecuți în Dublin, în cadrul aceleași companii unde am crescut personal și profesional, am fost susținută pe timpul facultății și am fost mereu prețuită pe partea profesională.

Alexandra Hăbuc: „<Nebunia> cu eclerele a început cu un curs, făcut cadou de ziua mea de soțul meu. Era un curs cu un cofetar francez specializat pe eclere, care mai târziu a devenit mentorul meu”

Ce făceai?

Am început de jos în Dublin, de la un interviu unde nu înțelegeam ce zice pentru că nu știam engleză, la ajutor în bucătărie, curățenie, infirmierie, administrație la resurse umane, totul în cadrul aceleași companii.

O experiență de 12 ani în resurse umane, iar momentan sunt director de resurse umane și Chef Cofetar.

Ce ai luat frumos de la aceste joburi?

Tot ce am făcut, am făcut cu mare mândrie. Fie că făceam curățenie în camerele unor oameni în vârstă sau că stăteam în ședințe strategice cu directori mari. Niciodată nu am crezut că mi se cuvine ceva, mereu am simțit că trebuie să muncesc mult, să fiu serioasă. Încerc să iau tot ce e mai bun de la fiecare om care îmi iese în cale, fiecare experiență, bună sau rea, este o lecție și merg mereu cu Dumnezeu în suflet.

Acum înțeleg că ai două joburi. Antreprenor și director de resurse umane pentru o firmă din Londra. S-au cam îndrăgostit englezii aceștia de tine. Ce conține magnetul tău?

Da, de 8 ani lucrez în cadrul unei companii din America cu sucursale peste tot în lume, iar eu fac parte din echipa din Londra. Magnetul meu? Prin natura mea, acord o mare importanță valorilor și principiilor mele, tratându-i pe ceilalți cu respect și integritate. Colegii adesea mă caracterizează ca fiind un om corect, cu o abordare optimistă, mă interesez de nevoile colegilor mei și sunt mereu acolo pentru ei.

Am avut nenumărate încercări de a demisiona pentru a acorda toată atenția și energia mea, brandului L’Atelier de L’Eclair, dar superiorii mei au găsit mereu o modalitate de a mă face să mă răzgândesc, oferindu-mi flexiblitate și oportunități financiare.

Nu știu ce are viitorul pregătit pentru mine însă eu îmbrățișez fiecare experiență și le sunt recunoscătoare pentru încrederea acordată.

M-ai adus unde vreau cu discuția. Alexandra, cum a apărut pasiunea pentru eclere?

Pasiunea pentru dulce și lucrul bine făcut a fost mereu cu mine. Petreceam nopți făcând prăjituri, ascultând muzică și savurând un pahar de Prosecco, asta pentru că ziua munceam.

O să fiu sinceră, nu mi-am permis niciodată să sper că voi avea vreodată oportunitatea de a-mi urma visul și de a face ceva ce mă împlinea cu adevărat.

Prin prisma jobului și nu numai, am călătorit mult și am mâncat deserturi în cele mai fine locuri, dar eclerul era mereu opțiunea mea numărul unu. M-a fascinat versatilitatea lui, de la forme, la arome unice și decoruri elegante sau clasice. Revenind acasă, tânjeam după un desert adevărat, bun și sănătos.

„Nebunia” a început cu un curs, făcut cadou de ziua mea de soțul meu. Era un curs cu un cofetar francez specializat pe eclere, care mai târziu a devenit mentorul meu.

Alexandra Hăbuc: „Dumnezeu mi-a dat multe lecții și greutăți pentru a fi omul de azi, dar niciodată nu a uitat de mine”

Ce a urmat după acest curs?

Sunt o visătoare (râde), dar de îndată ce îmi pun ceva în gând, acționez!

Într-o zi i-am spus soțului: eu te-am ajutat să îți îndeplinești visul de a te întoarce în țară, acum este rândul tău să lucrezi la visul meu.

La care el, știindu-mă prea bine, întreabă: „Care e visul tău?”

Era simplu. Voiam un laborator de cofetărie, produse franțuzești, tehnici moderne și ingrediente naturale! Șase luni mai târziu aveam un laborator funcțional, autorizat și primul angajat.

După 1 an și 10 luni avem 2 locații deschise, ne-am mutat într-un laborator mult mai mare, avem sute de evenimente organizate și mii de clienți mulțumiți!

Citește și: Octavian Rusu, de la începutul unei cariere de militar, la voluntariat și advocacy și până la omul care a făcut un business din a urmări toate legile din Parlament pentru a-i putea alerta pe cei care au nevoie de ele

Alex, cât ai investit în tine până la laboratorul mult mai mare, cele două locații și zecile de evenimente?

Oh, este o întrebare foarte complexă. Am investit în timp, am investit în educație, m-am dezvoltat profesional și personal, investiții care inevitabil vin cu implicații financiare pe măsură. Și continui să investesc pentru că citesc mult, merg la seminarii și cursuri fie de dezvoltare personală, financiară sau cursuri practice în cofetărie. Investesc timp alături de mentori, psihologi și Dumnezeu!

Iată că amintești de Divinitate. Ce pui tu atât de special în tine și ce simți că primești de Sus?

Sunt un om ca toți ceilalți dar cred că sunt iubită de Dumnezeu, asta este special în mine. Dumnezeu mi-a dat multe lecții și greutăți pentru a fi omul de azi, dar niciodată nu a uitat de mine. Am învățat să accept tot ce mi se oferă, fie bun sau rău. 

Alexandra dacă nu ești dispusă, eu nu voi intra cu bocancii, promit. Vrei să vorbim despre încercările de a deveni mamă?

Desigur! Este un subiect pe cât de dureros pe atât de drag mie.

Este o călătorie sentimentală, un drum pe care încă îl parcurg împreună cu soțul meu.

Sentimentele de speranță, anxietate și entuziasm sunt frecvente. De-a lungul celor 5 ani, am trecut prin diverse teste medicale, consultații și tratamente care au influențat puternic starea mea emoțională și fizică.

Cum am spus înainte, ceea ce contează este să fiu blândă cu mine și să nu uit de persoana care sunt în afara acestei lupte. Să nu uit să îi fiu soție iubitoare soțului meu, fiica mamei mele sau chiar să fi eu, pentru mine, ceea ce adesea uit. Așteptăm acea veste că vom fi părinți și nu ne pierdem speranța.

Cum arată o zi din viața ta? O zi oarecare.

(oftează) Nicio zi nu e la fel. Din păcate, momentan iau fiecare zi cum vine, uneori timpul este dușmanul meu, dar încerc să fac față cum pot mai bine și să mi-l fac prieten. Sunt cofetar, chef cofetar, director cu responsabilități, manager pentru echipa noastră de 18 angajați care au nevoile lor. Dorm puțin, muncesc mult și duc diverse „lupte” zilnic. Recunosc, uneori uit să mănânc dar cel mai îngrijorător, dezamăgesc oamenii dragi din viața mea. Nu reușesc să fac parte din evenimentele importante din viața lor, nu sunt mereu acolo fizic, uit să răspund la mesaje, nu întorc apeluri și nu petrec timp de calitate cu ei.

Alexandra Hăbuc: „Deși îmi place să împărtășesc rețetele cu alții, trăim într-o societate cu o concurență neloială, periculoasă pe alocuri și astfel am ales să păstrez unele secrete sau tehnicile speciale care mă diferențiază”

Cât apreciez sinceritatea ta și faptul că te deschizi în fața noastră. Alex, te-ai apropiat de burnout, apoi ai inspirat și expirat. Repet prima întrebare: Cum ești?

Am trecut printr-o perioadă aglomerată ce mi-a afectat sănătatea, a trebuit să iau o pauză forțată, m-a oprit Dumnezeu pentru că eu nu știam cum să o fac. Da, am inspirat, expirat și am luat-o de la capăt.

Sunt bine în suflet, iar asta este cel mai important.

Cum faci cu inspirația? De unde te inspiri când faci un nou desert?

Când vine vorba de inspirație pentru un nou desert, există mai multe surse care pot contribui la creativitatea mea.

Sezonalitatea, atunci când folosesc ingrediente de sezon, cum ar fi fructele proaspete sau mirodeniile, pentru a crea deserturi care reflectă aromele disponibile la adevărată lor putere. Spre exemplu merele și portocalele iarna sau cireșele vara.

Experimentez cu combinații neobișnuite de arome, texturi sau prezentări, dorind să surprind și să încânt simțurile.

Fiecare desert pe care îl creez este o oportunitate de a explora și de a experimenta, combinând cele mai bune ingrediente, punându-le în valoare gustul și textura.

Cât permiți altora să se inspire de la tine? Cât de securizate îți sunt rețetele?

Este un subiect foarte controversat din mai multe puncte de vedere. Deși îmi place să împărtășesc rețetele cu alții, trăim într-o societate cu o concurență neloială, periculoasă pe alocuri și astfel am ales să păstrez unele secrete sau tehnicile speciale care mă diferențiază. În funcție de context, rețetele pot fi considerate „securizate” prin adaptări sau tehnici speciale pe care prefer să nu le împărtășesc complet.

În esență, cred că împărtășirea și inspirația sunt cheia progresului, dar fiecare cofetar are dreptul să decidă cât de mult dorește să împărtășească și cum își protejează rețetele.