Povestea româncei din spatele unei companii americane de 1 miliard de dolari

Ce face Branch inovator astfel încât a câștigat încrederea atâtor investitori?

Dacă ești o companie care creează aplicații mobile încerci să îți conduci beneficiarii fie spre aplicații, fie spre web. Însă tu nu știi care dintre ei folosesc doar internetul și care numai aplicațiile. Iar dacă știi că au aplicațiile, nu vrei doar să le descarce, ci vrei să le și deschidă și să le folosească. De exemplu, dacă eu vreau să îți trimit informații despre un apartament în AIRBNB iar tu deschizi linkul, iar linkul este creat de Branch, noi decidem dacă te ducem către site sau către aplicație, iar dacă ai nevoie de aplicație te direcționăm către ea, se va deschide exact acolo unde voiai să ajungi și apoi o vei descărca. Totul pentru a îmbunătăți căutarea ta.

Cum de nu s-a gândit nimeni până la voi la asta?

Cred că s-au gândit, dar este foarte complicat să o realizezi. E greu să îți dai seama că omul care a apăsat pe un link în email sau în social media este tot cel care a deschis o aplicație pentru prima oară.

Iar voi cum vă dați seama?

Noi am început cu ceva ce se numea amprentă digitală pe care o aplicam în web, apoi în aplicații și încercam să le potrivim. În timp am evoluat la ceva ce se numește ”personna based attribution”, adică PBA. Atunci când cineva este pe internet și caută ceva din sfera aplicațiilor noastre, punem un ”first private cookie” pe site și salvăm acel cookie în PBA. Apoi îl vedem în diverse browsere (Safari, Chrome, Facebook) și facem legătura între cookie și aplicație. Practic extragem date din 40.000 de aplicații care folosesc Branch și le potrivim cu cei peste 2 miliarde de utilizatori care au nevoie de ele. În fiecare zi.

„E ciudat cum se uită oamenii la tine crezând că ești bogat, iar tu chiar nu ești.”

Câți oameni muncesc în acest proiect acum?

Tocmai am cumpărat o companie și, de luni, vom fi 230 de oameni și mai mult de jumătate suntem ingineri.

Cât timp v-a luat să îl faceți un succes?

Nu ne-a luat foarte mult, aproape patru ani. Am început repede, în timp linkurile noastre au devenit mai bune, compatibilitățile au devenit mai eficiente, iar pe lângă ele găsim diverse soluții personalizate pentru brand-uri. De fapt așa facem noi bani: să folosești linkurile noastre este gratis, dar dacă vrei să folosești una dintre soluțiile premium atunci începi să plătești.

Unii măsoară succesul în bani, alții în fapte. Cum stau lucrurile la tine?

Clar, nu se măsoară în bani.

Deși ești o tânără foarte bogată, dacă te gândești că ești partener într-o companie de 1 miliard de dolari.

Doar pe hârtie. Banii sunt ai companiei, nu ai mei. Nu sunt bani lichizi. E ciudat cum se uită oamenii la tine crezând că ești bogat, iar tu chiar nu ești. Într-o zi, când vom avea un IPO și îmi voi putea vinde partea de acțiuni, atunci poate voi fi foarte bogată.

Acum am un apartament mic în Palo Alto și lucrez 14-15 ore pe zi, m-am mutat la serviciu practic.

Succesul pentru mine ține de cât de mult impact pot să am asupra altora. Ce vreau eu este să îi ajutăm pe dezvoltatorii de aplicații cărora le este foarte greu să pătrundă pe o piață controlată de marile branduri. Dacă te uiți la câți oameni folosesc Facebook sau Instagram este aproape imposibil să pătrundă cu ceva nou.

Deja avem soluții care îi ajută să măsoare mai bine, să se distribuie mai bine dar cred că viziunea pe termen lung este să creăm o platformă în care să se regăsească nou-intrații în lumea aplicațiilor.

Ideea este să democratizăm modul în care aplicațiile sunt găsite. Acum sistemul nu pare foarte echitabil. Dacă ai la dispoziție sume consistente poți obține o mulțime de utilizatori. Dacă nu ai bani poți spera ca aplicația ta să devină virală, dar asta nu este o regulă. Așa încât cred că este nevoie să ne implicăm în crearea unei platforme democratice de acces pentru dezvoltatorii de aplicații nou-intrați în industrie.

Apoi îmi place să fac mentorship pentru afacerile unor femei antreprenor. În unele am investit, în altele sunt consultant.

Cum ai ajuns la Stanford și cu ce așteptări?

La Stanford de fapt am fost de două ori: pentru un master în inginerie și câțiva ani mai târziu, la Business School. Prima experiență însă m-a schimbat radical.

Universitatea era concentrată pe programe de antreprenoriat, în vreme ce eu mă dusesem acolo cu intenția de a deveni angajat într-o companie mare și cam atât. Nicidecum să încep propria afacere.

Iar toate certitudinile mele s-au năruit într-o seară când plecam de la școală cu unul dintre profesorii mei, Michael Dearing. Îl ajutam să ducă ceva la mașină și, în drum spre parcare, i-am spus că eu nu cred că voi putea începe o companie vreodată. El s-a oprit, s-a uitat lung la mine și mi-a zis: ”dacă nu începi tu o companie, cine crezi că o să înceapă? Ești deșteaptă, ești la Stanford, iei cele mai bune note la toate cursurile, duci munca la bun sfârșit, deci cine crezi că începe o companie dacă nu tu?” Acela a fost momentul în care am realizat că pot să construiesc propria companie și să renunț la slujba de la Deloitte, după ce mi-am rezolvat problemele cu viza. Aveau să mai treacă vreo cinci ani până la Branch, timp în care am mai lucrat într-un start-up și am fost o dată la studii în Stanford.  Dar schimbarea radicală de mentalitate s-a întâmplat în seara aia, acolo, cu profesorul meu, care și-a deschis acum un fond de investiții, Harrison Metal.

„Eram obosiți, nu dormeam deloc, timp în care colegii noștri se duceau la petreceri”

Practic i-ai uimit prin felul în care munceai? Asta este cheia succesului tău?

Mereu am avut note bune. Dar aș zice că succesul vine din faptul că nu renunț niciodată.

Hai să vorbim despre eșecuri. Cu trei ani înainte de a intra la Business School am aplicat,  dar nu am intrat. Am așteptat ceva timp și am aplicat din nou, după ce m-am gândit mai bine și mi-am pus la punct toate detaliile. Și am reușit.

Înainte de a exista Branch a fost un an și jumătate de muncă grea și nereușite. Și nu am cedat. Chiar dacă a fost foarte, foarte greu. Eram obosiți, nu dormeam deloc, toți studenții din jurul nostru se duceau la petreceri, își făceau prieteni, iar noi munceam. Eșuam și o luam de la capăt. Ne simțeam mizerabil, nu aveam bani. Mike, unul dintre co-fondatori s-a mutat în garajul meu, apoi am început să lucrăm într-o casă mică, detestabilă, unde împărțeam toți aceeași baie minusculă. Dar nu conta, pentru că eu voiam să construiesc ceva și eram dispusă la toate sacrificiile necesare. Gândește-te că era cu atât mai greu cu cât știam că oricând puteam să găsi niște slujbe jenant de bine plătite. Dar nu asta  ne doream.

Am făcut ce făcusem tot timpul: am găsit o soluție. Ca și până atunci: am terminat la Cornell, mi-am găsit job, apoi master, am avut revelația că pot deveni și eu antreprenor, din nou școală și apoi compania de azi. Totdeauna am avut plan de rezervă la plan de rezervă, pentru orice ar începe cu ”ce se întâmplă dacă…”. Dar niciodată nu m-am lăsat.

De unde ai tu lecția asta?

Poate de la mama sau de la maturizare?

Eu m-am născut și am crescut în Bacău, iar familia mea era destul de săracă. După Revoluție mama ne-a scos într-un fel din sărăcie. Până atunci lucrase ca inginer-programator la Centrul de Calcul din oraș, iar după ‘90 și-a schimbat cariera, și-a completat studiile, a intrat în zona financiară și de investiții, ne-am mutat la București și viața noastră s-a schimbat radical. Eu eram clasa a X-a.

Mama a fost un model pentru mine: poți să faci și poți să schimbi orice. Totdeauna am avut această idee că, dacă cineva îmi spune că nu pot să fac ceva, o să-i demonstrez că pot să fac. Probabil dintr-o  mare nesiguranță pe care am reușit să o mai atenuez după ce am mai crescut.

Pe de altă parte, altceva care m-a ajutat foarte mult a fost că sunt foarte conștientă de slăbiciunile și de punctele mele forte. Iar unde văd slăbiciuni încerc să găsesc oameni în jurul meu care să mă ajute să le depășesc. Co-fondatorii mei, de pildă, sunt foarte diferiți de mine și nu cred că dacă eram singură aș fi putut realiza ce avem acum.

Mi-am dat seama că au fost momente când era foarte greu și îmi doream să plec. Iar dacă am rămas nu pentru idee am rămas, pentru că Branch nici nu începuse. Dar m-am gândit că am învățat foarte mult de la Alex și de la Mike și, dacă stau cu ei, voi continua să învăț și mă vor ajuta să progresez.

Cum vă completați?

Eu sunt mai creativă, mai empatică, fac marketing, dar vin și cu idei de promovare, mă ocup cu entuziasmul celor din jurul meu. Deci, cred că fac partea cea mai plăcută din Branch. Alex Austin este omul care vine cu viziunea companiei.  Este foarte hotărît și logic, mai puțin emoțional.  Deci un fel de CEO vizionar, cu multă logică.  El este omul care ne arată întotdeauna, cu mult înainte să ne dăm seama, că lucrurile nu merg bine și că trebuie să schimbăm ideile și să trecem la planul următor.

Mike Molinet este omul care face. Dacă eu vin cu ideile, el se asigură că sunt puse în practică per-fect.  De la Mike am învățat să fac lucruri, iar de la Alex să fiu mai calmă sau să fiu un lider mai bun.

Dmitri Gaskin este mult mai tânăr decât noi, are 22 de ani, dar e briliant, probabil cel mai deștept din companie. Face coding de la 10 ani. La 12 ani a fost chemat să țină o conferință în comunitatea Drupal, în fața a 300 dintre cu cei mai buni programatori și contributori ai comunității. Nici nu știau câți ani are când a început să vorbească. El este omul care găsește niște soluții problemelor tehnice, pur și simplu uluitoare. Chiar este un băiat deștept.

Noi ne-am cunoscut la Stanford. Am făcut toți un curs cu Michael Dearing și am început să lucrăm împreună, fără să fi fost prieteni. Ne știam și aveam în comun același tip de determinare.

Care a fost contextul în care ai plecat din țară? Care erau așteptările? Spaimă sau aventură?

Mama aflase din niște articole că, dacă te duci la olimpiade, poți să primești burse în străinătate. Or, eu eram bună la matematică, fusesem la Olimpiade, așa că m-am dus la Centrul FullBright, am dat examenul de limba engleză și am aplicat la 25 de școli din SUA.  (râde) Am primit mai multe burse, inclusiv de la Cornell, care a venit mai târziu, dar a venit și m-am bucurat foarte mult.

Am avut o bursă integrală, dar am și muncit. Am avut trei joburi tehnice, eram supraveghetor într-un centru de calculatoare, am fost instructor de calculator pentru profesori și făceam site-uri.

Nu știam nimic, nu știam la ce să mă aștept. A fost mai mult o spaimă decât o aventură. Mi-era frică dar eram nerăbdătoare să văd Universitatea Cornell, care era foarte frumoasă. Îmi făcusem deja niște cunoștințe dintr-un chat pe care eram. Câțiva dintre ei mi-au rămas prieteni.

Nu aveam multe așteptări legate de viitori, mă lăsam dusă de val. Dar aveam un scop, să absolv și probabil să găsesc un job bun.

Când ai primit un calculator?

Am primit destul de târziu. Cred că în clasa a IX-a sau a X-a. Mi l-a cumpărat mama când s-a gândit că voi aplica în State și că trebuia să am calculator.

Eram foarte bună la matematică, mergeam la olimpiade până la faza națională, dar am învățat programare târziu, ca studentă la Cornell. Mi-a fost foarte greu pentru că la cursul de CS101 toată lumea știa să programeze iar eu nu știam nimic.  Dar, știi, am recuperat. Nu am luat note așa de mari la CS, dar am luat note mari la toate celelalte.

Cine este Sparky?

Sparky a fost salvat de mine dintr-un centru canin din San Francisco. Avea 9 luni când l-am luat și tot felul  de probleme. Când m-am dus la Stanford nu am putut să-l iau cu mine pentru că avea interzis în campus. Dar când am început Branch, l-am luat cu mine din nou, doar că deja călătoream foarte mult, nu aveam bani de dog walker, stăteam la serviciu până la 11-12 noaptea și Sparky era foarte trist. Nu-i plăcea la mine la birou, lătra poștașul și clienții. Așa că am fost nevoită să îl las părinților mei. Ei s-au atașat foarte mult de el și cred că ar fi foarte greu dacă l-aș lua înapoi. În plus, el e foarte fericit. Are o viață foarte bună, mai bună decât îi dădeam eu aici.

Ce faci cu timpul când ai timp?

Citesc ficțiune sau cărți de business. Nu prea am timp liber. Îmi place să mă duc în San Francisco să îmi văd prietenii sau călătoresc. Singură.

Când am fost în Asia, pentru serviciu, am avut o experiență foarte interesantă.  Aveam două săptămâni în care trebuia să ajung în Australia, apoi să fiu în Singapore, la biroul de acolo, și apoi în Hong Kong, pentru o conferință. În cele două zile de weekend mi-am făcut vacanța în Thailanda. Singură la un ”honey moon retreat”. Am stat doar două zile (râde).

Când ai fost ultima dată îndrăgostită?

Ce întrebare personală! N-am mai fost îndrăgostită demult. De doi ani. Muncesc mult. Sunt îndrăgostită de Branch. (râde)