Mădălina Ion, fondatoarea Grădinițelor Butterfly, de la copilăria cu sânge și durere, la Lotul Olimpic, până la femeia de succes de astăzi
Mădălina Ion are 41 de ani, a condus 14 ani o instituție de educație privată, Grădinițele Butterfly, unde astăzi are rol de Președinte al Consiliului de Administrație, are doi copii și nu își amintește clipa în care să-și fi dorit să cedeze, oricât de greu ar fi fost.
Spune că anduranța este rezultatul celor 5 ani de antrenamente în Lotul Olimpic de tenis de masă, când a fost nevoită să își înghită neputințele și durerile unui copil de 10 ani și să le transforme în premii și rezultate de podium.
Sunt ani buni de atunci, iar după ce a reînvățat să învețe materia pentru admiterea la facultate, după ce vândut roșii în piața din cartier pentru a avea bani de studii și după ce a realizat că merită să fie iubită, Mădălina își crește singură cei doi copii adolescenți, reprezintă o instituție, pictează și citește. Trăiește.
Cum ai decis să deschizi grădinițele Butterfly?
Mă oprisem din a merge la multinațională fiindcă venise pe lume fetița mea și, ca orice inițiator de proiect de acest gen din România, m-am gândit și eu că pot face mai bine ce alții făceau cu stângăcie și nu foarte aproape de casa mea.
În septembrie 2006, când am deschis prima grădiniță, aveam naivitatea să cred că în ziua în care aveam să deschid, se vor termina problemele. Dar de unde?
Eu aveam o fetiță de un an care nu dormea noaptea și eram însărcinată cu al doilea copil. Îmi aduc aminte că începuseră grețurile de sarcină și scriam meniul copiilor alergând între birou și baie.
În prima zi, la deschidere, aveam 15 copii prezenți, care alergau unul după-altul, făceau trenulețul; părinții se uitau la mine, educatoarele așteptau să le zic ce să facă, iar eu, la mijloc, habar nu aveam cum să acționez.
Două săptămâni mai târziu, bărbatul meu mi-a făcut o surpriză și am plecat câteva zile în vacanță. Când ne-am întors mai aveam 5 copii din 15 și nicio educatoare: pe una mi-o luase un părinte să fie bonă, iar cealaltă s-a gândit că nu mai vrea în sistemul privat.
Și ce ai făcut?
Ce să fac? Am mai plâns puțin, am vorbit cu oamenii din jurul meu, dar am continuat. Nu m-am gândit nicio secundă să renunț. Cred că așa sunt eu structurată.
Și îți zic și de ce sunt structurată așa. Am făcut sport de performanță și m-am obișnuit să pierd. (râde) Eram obișnuită să o încasez.
Ce sport ai făcut?
Tenis de masă. Și am ajuns campioană națională, balcanică…..
De ce zici că erai obișnuită să pierzi? Ăsta nu e palmares de perdant!
Pierdeam, da. Mie mi se părea că trebuie să fiu cea mai bună și nu eram. Munceam foarte mult pentru performanțele mele și am învățat să pierd.
Când ai început și cum ai ales acest sport, nu foarte popular în acea perioadă?
Tata m-a dus, mai mult cu voia lui decât cu voia mea, la 6 ani, la tenis de masă.
Părinții tăi ce profesii aveau?
Tata era maistru mecanic, iar mama era oficiant la Poștă.
Ei și-au făcut un calcul că aș putea fi mai protejată într-o sală de sport, decât pe maidan, pe-afară. Așa încât, pentru că tata avea echipă de tenis de masă la fabrica unde lucra, m-a luat și pe mine cu el.
Aveam, cum ți-am zis, 6 ani. Iar în fiecare zi, după școală, mergeam la sală unde, timp de vreun an de zile, am învățat să țin mingea pe paletă. Nu-ți închipui că te pune cineva din prima la masă! Finalmente am început să joc, iar toți îmi spuneau că sunt bună, că am talent.
În cele din urmă, a venit tata într-o zi acasă și mi-a spus că a vorbit cu Doamna Viorica, antrenoarea mea si a aflat ca se fac selecții pentru Lotul Național. Trebuia să merg și eu, să dau niște probe, era o oportunitate. Nu i-a fost foarte greu să mă convingă.
M-am dus, am dat probele, m-au selectat. Tata si D-na Viorica mi-au zis că a fost extraordinar. Dar eu nici nu știu la ce mă gândeam. M-am pomenit la cămin, singură, cu bagajul după mine. Cinci ani, aproape toată adolescența, am trăit la lot, la Constanța.
La ce te gândeai când ai rămas singură acolo, la 10 ani?
Mi-a fost foarte greu, m-am simțit singură și neiubită. Acum, uitându-mă în spate, îmi dau seama că am încercat să-mi creez ancore, să-mi fac prietene.
Părinții mei veneau rar la mine, în schimb eu călătoream singură, cu trenul, destul de des. Mergeam acasă și la concursuri. Îmi amintesc că mi-era frică să nu îmi fure cineva bagajul, era grija mea principală și adesea adormeam cu el legat de mână.
Într-o iarnă când nămeții au acoperit calea ferată, iar trenul s-a oprit la 20 de km de Constanța, am luat-o pe jos singură, târând de bagaj până la cămin.
Ce te învață o astfel de experiență?
Nu știu ce te învață. Mult timp m-am gândit că mi-a schilodit sufletul. Acum mă gândesc că poate aceste experiențe m-au învățat anduranța. Nu știu.
Dar știu sigur că unui copil nu îi trebuie așa ceva. Indiferent de ce te-ar învăța bun, te învață mult mai mult rău.
Citește și:
Cum ai rezistat atât fără să-ți fi dorit foarte mult de fapt să faci acest sport?
Păi mesajele erau de genul ăsta: ”dacă vrei, te oprești! Treaba ta! Dacă nu ești în stare să continui…” Ei bine, cum să zic eu că nu sunt în stare?
Așa că am stat de la 10 la 15 ani într-un cămin care nu avea apă caldă și unde eram 20-30 de fete, cu care toată lumea se purta ca la armată, cu acea duritate despre care nu trebuie să spui prea multe: fără iubire, fără înțelegere, cu violență adesea.
De ce crezi că se purtau așa?
Cred că este destul de greu să educi un adolescent, darămite 30. Iar oamenii din lumea sportului nu știu să educe altfel decât cu frică. Eu așa am văzut că sunt obișnuiți să facă: să se impună prin presiune, teamă și motivații externe.
Însă ce aș spune eu aici, ca un semnal de alarmă adresat părinților, este că un copil primește de la un adult, ca adevăr absolut, tot ce i se servește și se acomodează cu orice i se dă.
Eu nu le-am spus niciodată părinților mei cât mi-a fost de greu. Am crezut că așa e normal. Și abia acum îmi dau seama că nu aveam unde să mă spăl, că eram mereu răcită.
Visul meu cel mai intens, o fetiță de 12-13 ani, era să dorm la prânz. Acum am zile când îmi pun pijamaua pe mine la prânz și trăiesc cu satisfacție recompensa pentru vremurile când asta era un lux. Pentru că mă trezeam la ora 6.00, apoi intram la antrenament și la școală, din nou antrenament, totul într-un regim foarte dur.
Sigur că ar fi trebuit să existe niște oameni care să evalueze capacitatea copilului de a rezista într-un asemenea mediu. Poate că pentru un copil competitiv și extrem de ambițios, acest tratament ar putea fi stimulativ. Dar eu eram un copil emotiv și speriat mai degrabă și nu aș fi avut ce căuta acolo.
De pildă, eu nu mâncam niciodată înainte de concurs, de frică să nu pierd. Și vorbesc despre concursuri între elevi, nu de vreo competiție pentru Președinția SUA. Dar atât de intens trăiesc sportivii emotivi tot ce li se întâmplă.
Cu cine povesteai tu toate astea?
Cu nimeni. Acum, mare fiind, am început să trimit niște mesaje colegelor mele de la cămin și să le spun ce simțeam și ce gândeam eu când eram acolo. Și am constatat că și ele simțeau la fel. Dar niciuna nu voia să vorbească despre asta atunci.
Cum de nu cedați?
Habar n-am. Cedam și o luam de la capăt.
La liceu m-am întors în București, dar am continuat antrenamentele, tot așa greu, obositor și abia la facultate m-am oprit. Nu cred că se punea problema de a ceda la acel nivel. Iar majoritatea colegelor mele și-au făcut profesie din tenis. Una singură este psiholog în Germania, unde a ajuns cu un contract sportiv, tot de tenis, iar acolo a făcut studii și s-a reprofilat. Ea mi-a zis că simțea la fel ca mine, deși în acei ani eu o invidiam pentru că mi se părea că este mai apropiată de mama ei și că are mai mult sprijin. Dar și ea simțea la fel.
La 15 ani m-am întors acasă și am continuat cu antrenamentele de club, simultan cu tot ce făcea la școală un licean de vârsta mea. Nu mai făceam parte din Lotul Olimpic, dar eram plătită de Clubul de Tenis de masă din București, așa încât în fiecare zi trebuia să fiu la sală.
Nu a trecut mult și am început să mă pregătesc pentru admiterea la facultate. Știam că sportul nu mai era pentru mine și voiam mai mult. Așa încât am început să învăț. Doar că atunci a venit și șocul: citeam și nu înțelegeam. Și mi se părea incredibil că deși nu lipsisem o zi de la școală, cât timp am fost la Constanța, și că îmi făcusem treaba așa cum mi se ceruse și la ore, și la antrenamente, mă aflam în fața teancului de cărți pe care trebuia să le învăț și nu reușeam.
Aveam 18 ani, voiam să intru la facultate și aveam o singură soluție disponibilă: să încerc la Universitate Privată. Ai mei însă nu reușeau foarte ușor să susțină aceste cheltuieli. Așa că am decis să vindem roșii, pe care le cultivam în satul bunicii mele și le aduceam cu o mașină si o remorcă la piața din cartier.
Câteva veri si eu si ai mei, asta am făcut: am vândut roșii în piață și aș vrea să știi că aveam vânzare foarte bună, iar oamenii ziceau că vin spre mine fiindcă eram mereu veselă. Sigur că dincolo de acest „succes” erau băieții din cartier care făceau mișto de mine. Dar cred că Universul are un simț al ironiei, fiindcă acum câtva timp a trebuit să ajung din nou în cartier și l-am întâlnit acolo pe unul dintre băieții care făceau mișto când eram mici. Doar că am o altfel de imagine, conduc o altfel de mașină și l-am văzut cum rămâne cu gura căscată când mă vede. I-am zis doar „merg bine roșiile!”. (râde)
Mădălina Ion este unul dintre „supraviețuitorii” sistemului de performanțe sportive puse la punct de regimul comunist, care s-a prelungit și după Revoluție. Ea este unul dintre cei care au retrăit și au reușit să integreze durerea de a crește în presiunea de a fi mai bun, singur și expus unui mediu dificil. Și a acceptat să vorbească despre asta. Fără clișee și exagerări, pentru a-i face atenți pe părinții copiilor care practică un sport de performanță la ceea ce se ascunde sub imaginea strălucitoare a vieții de sportiv și cât de important este să cunoaștem caracterul copilului și abilitatea lui de a se adapta unui mediu extrem de competitiv.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
