Mădălina Pavăl, fata care pune dorul la loc de cinste şi ne aduce tot ce are mai bun folclorul românesc într-o reinterpretare unică

Mădălina Pavăl este o tânără frumoasă şi blândă, desprinsă parcă din poveştile cu zâne. Şi într-un fel chiar este pentru că vine de pe plaiurile liniştite şi verzi ale Bucovinei. Într-o lume care pune preţ pe ce se vinde rapid şi scump, nu neapărat şi calitativ, Mădălina s-a încăpăţânat să arate lumii că se poate şi altfel. A readus la viaţă doina românească şi i-a dat un suflu nou, pentru secolul XXI şi oamenii lui buni, care vor să-şi regăsească rădăcinile.

Mădălina, de cine şi de ce ţi-e dor acum?

Acum, de taică-miu mi-e dor. Nu ne-am mai văzut demult. El e plecat în Londra şi-n toată perioada asta cu carantina n-a mai putut nici el să mai vină, nici noi n-am mai putut să ne ducem. Şi chiar azi e ziua lui.

La mulţi ani!

Mulţumesc! Şi, uite, munceşte, n-am putut să-l sun astăzi, dar aştept să iasă, să vorbesc cu el. Da, de el mi-e dor!

De cât timp e plecat?

De vreo 13 ani.

De ce a plecat?

Ştii şi tu cum e, sunt o grămadă de români cu aceeaşi poveste şi în aceeaşi situaţie. Dar, na, el e un om foarte norocos. Taică-miu e tâmplar şi acolo tot asta face. Mi se pare că de la el am şi moştenit chestia asta – are o meserie atât de veche, de tâmplar – şi mi se pare că iubirea asta, de meserii cu rădăcină, de la el am preluat-o.

Asta într-o perioadă în care parcă prea mulţi oameni se ruşinează să vorbească despre origini, să facă nişte meserii absolut fireşti şi necesare.

Am realizat că şi eu am fost acolo, de mi-a fost ruşine să spun chestiile astea despre mine, că vin din locul ăla, că m-am inspirat din locul ăla. Dar, da, sunt o fată care a crescut la ţară. Chiar dacă mi-au trebuit ceva ani să mă acomodez şi să îmi asum povestea mea.

Dar, ce, e rău să creşti la ţară?

Nu, nu e rău deloc. E minunat. N-am răcit niciodată.

Cum a fost copilăria ta?

Am avut o copilărie destul de fericită şi, uite, toată perioada asta de stat în casă m-a făcut să mă gândesc mai mult şi să-mi aduc aminte de toată perioada aia. Era simplă viaţa. Eram o uliţă de fete, ieşeam şi ne jucam în faţa porţii, eram mereu în natură. Stăteam undeva lângă pădure, toată lumea era cu treburile ei, am avut o copilărie simplă, numai pe-afară eram.

Şi era fain pentru că încă mai existau tradiţiile. Aveam obiceiuri de Florii, dacă nu ploua aveam Caloianu`, de îngropam o păpuşă. Nu înţeleg cine ne învăţa, dar ştiam cumva lucrurile astea şi veneau de la noi. Nu plouă afară? Hai să facem asta! Vin Floriile? Trebuie să ardem ceva ca să alungăm răul.

Se mai păstrează acum tradiţiile astea?

Prea puţin. Şi mi se pare destul de ciudat pentru că nu e atât de mare diferenţa, trecerea. Noi făceam asta acum 10, 12 ani, hai, 15. Nu e atât de mult. Dar acum nu se mai fac.

Ce crezi că s-a întâmplat între timp?

A plecat toată lumea din zonă. Eu, când eram acasă, încă exista chestia asta de a face o facultate cât mai aproape, de a fi cât mai aproape de părinţii tăi. Educaţia te îndrepta cumva spre lucrurile astea. Acum toată lumea e plecată, toată lumea vrea nou şi după aia îţi dai seama că vrei să te întorci la originile tale. E un curs firesc. Şi eu mi-am dorit mult să plec de acolo, voiam să evoluez. Puneam semnul egal între evoluţie şi oraş. După aia mi-am dat seama cât de mult m-a ajutat faptul că am crescut în locurile alea.

Şi asta mă face automat să te întreb de ce ai venit tocmai la Bucureşti?

Muzica m-a adus aici. Mi-am dorit să fac muzică, iar Bucureştiul a fost ca o primă validare pentru mine că pot să fac asta şi că pot să aduc cântatul meu şi doina şi dorul, toate lucrurile care vin dinspre folclor. Şi m-am gândit că aici pot fi mai mulţi oameni care să fie de partea mea. A fost o întâmplare fericită. Am venit pentru un proiect, am cântat cu Subcarpaţi o perioadă.

Eu am şi făcut o piesă acum, Vino pân` la Bucureşti şi vezi, mi-a luat 8 ani să-mi dau seama că Bucureştiul e, de fapt, o metaforă, e ceva ce există în viaţa fiecăruia. Triggerul meu a fost muzica şi eu am venit aici pentru ea şi pentru visul meu, iar piesa asta spune povestea mea şi a multor altor oameni care vin ca să-şi urmeze visul. Nu trebuie să fie neapărat Bucureştiul, fiecare îşi alege Bucureştiul lui.

De când cânţi?

Prima dată am cântat în clasa a IV-a, la biserică, aveam vreo 10 ani. Bine, prima dată am cântat la serbări, dar pentru public şi ca să fiu validată – uite, fetiţa asta are voce – la biserică am cântat. Şi am simţit că sunt bună la ce fac. După aia m-am dus constant să cânt acolo, timp de un an.

Atunci ţi-ai dat seama că asta vrei să faci sau încă tatonai terenul?

M-au dus ai mei după aia şi am făcut muzică la Clubul Copiilor, cum era în perioada aia. Şi-au dat seama că am voce şi mergeam la un profesor care mă acompania la acordeon. Iar tatonarea asta cu cântatul am tot avut-o până la vreo 16-17 ani, m-am tot gândit dacă vreau sau nu să fac asta pentru că eu făceam folclor şi nu era neapărat cool să faci lucrul ăsta. Am trăit parcursul ăla în care m-am întrebat dacă vreau să fac asta, m-am gândit la cum arăt în costumul popular şi la cum mă privesc ceilalţi. La un moment dat m-am lăsat şi am zis că n-o să mai fac asta, apoi a venit sclipirea cu venitul la Bucureşti şi am zis că am primit un semn. Nimic nu e întâmplător.

Ce nu era ce trebuia sau ţi se părea că nu e ce trebuie?

Nu-mi plăcea mediul şi faptul că vedeam cum se denigrează folclorul în jurul meu. Cântam, dar auzeam mereu că trebuie să fie ceva ce prinde. Trebuia să cânţi tot felul de chestiuţe – nici nu ştiu cum să le numesc – şi mi-am dat seama că acela nu e folclor.

Eu culegeam tot felul de piese şi ascultam bătrâne şi rapsozi. Am fost foarte norocoasă că am înţeles încă de atunci ce trăiau şi ce simţeau oamenii ăia cântând melodiile respective şi de asta am spus că eu nu vreau să fac asta, nu e pentru mine. Toată lumea se gândeşte tot timpul la bani. Aşa că mi se părea că am făcut tot ce s-a putut pentru zona aia: am mers la concursuri, am cântat cu ansamblul. Am încercat tot timpul să schimb ceva, dar mi se părea că mă lupt cu morile de vânt şi am zis că asta e, mă opresc. Nu eşti atât de puternic la vârsta aia şi un pic îndrumat de ai tăi, că trebuie să ai şi o carieră…

Mie mi se pare incredibil că tu la vârsta aia ţi-ai pus astfel de probleme că e foarte uşor să te ia valul.

De-aia spun că am fost foarte norocoasă. Nu ştiu de unde a venit chestia asta, să mă opresc pentru că nu-mi plăcea mie ce se întâmplă acolo. Mi se părea că s-a dus totul într-o zonă prea comercială. Dacă poţi să-ţi imaginezi că şi folclorul are o zonă comercială. Există!

Sunt curioasă însă ce anume te motiva pe tine să mergi să culegi textele, melodiile.

Veneau oamenii spre mine. Nu te gândi că m-am trezit eu aşa, că trebuie să mă duc să culeg folclor. Ţi-am zis că eu am cântat la biserică, acolo am învăţat să cânt şi femeile mai bătrâne din sat m-au învăţat că acolo sunt originea şi rădăcinile. La ele, la mamele lor. Şi mă chemau bătrânele din sat să îmi arate ce le-au învăţat pe ele mamele sau bunicile. Aşa am descoperit tot felul de versuri şi de melodii. Apoi am realizat cu cât drag îţi povesteau toate lucrurile astea, ce nevoie aveau să fie ascultate şi să-ţi arate ce au ele mai de preţ. Aşa părea, că e cel mai de preţ lucru pe care îl aveau.

Aşa am început să primesc şi costume. Şi mi-am dat seama că dacă am primit toate lucrurile astea acum e rândul meu să văd cum mai caut şi altele, ce mai găsesc. Norocul este că totuşi în zona Bucovinei se mai păstrează tradiţia, oamenii încă îşi iubesc portul şi tot ce îi înconjoară şi vine de la străbunii lor. Ei şi folosesc foarte des cuvântul ăsta – străbun, străbună.

Dar ce sensibilitate trebuie să ai dacă tu, la vârsta la care cei mai mulţi fug de compania adulţilor, mergeai şi stăteai atâta vreme cu ei.

Era mediul în care puteam să „fug”, să mă ascund un pic. Nu ştia nimeni că mă duc eu să vorbesc cu tanti Maria despre cum a cerut-o pe ea de soţie la şezătoare. A fost o perioadă în care am învăţat că bunătatea şi iubirea chiar au legătură cu muzica şi cu folclorul.

Şi cu Subcarpaţii cum ai ajuns să cânţi?

Am fost la un concert de-al lor în Iaşi, apoi m-au invitat să vin la Bucureşti şi am început să cântăm. Şi a fost aşa, o superchimie şi am făcut asta.

Cum ai simţit sosirea la Bucureşti?

A fost destul de dificil. Am venit dintr-un oraş mic, m-am mutat cu cineva pe care nu-l cunoşteam, dar s-a dovedit a fi cea mai mare susţinătoare a mea şi omul care m-a ajutat în tot parcursul meu şi încă mă ajută. Cred că dacă faci lucrurile fără să te gândeşti prea mult – dacă, parcă – cred că atragi lucruri bune.

Eu nu ştiam mai nimic. După ce am dat Bac-ul am stat un an, aici, în Bucureşti, am făcut pregătire pentru Conservator şi eram o puştoaică ce se întreba dacă e bine, dacă nu e bine, nu cunoştea pe nimeni, timorată, nu prea vorbeam. Mă gândeam că nu vreau să zic ceva greşit niciodată, învăţată de acasă că nu trebuie să deranjezi pe nimeni şi mai bine taci. Dar acum suntem foarte buni prieteni eu şi cu Bucureştiul.

Ce-ţi place aici?

Oamenii. Sunt foarte norocoasă. Trăiesc într-o bulă, mi se pare, am oameni foarte faini în jurul meu, lucrez cu oameni supercreativi, am parte de foarte, foarte mult ajutor. Nu reuşeam nimic dacă nu aveam parte de ajutorul oamenilor ăştia. Asta mă şi ţine în Bucureşti: oamenii şi muzica. Aşa, oraşul e foarte frumos, are un vibe de poveste, dar eu tot mai mult spre natură trag. Acum, cu pandemia, am stat mai mult pe acasă şi îmi dau seama că după 8 ani în Bucureşti, m-aş putea obişnui din nou cu liniştea.

Am văzut imagini cu tine în faţa unui public numeros, care cânta odată cu tine. Credeai că publicul tânăr poate aprecia astfel de muzică?

Da, sigur. Uite, vezi, eu nu mi-am pus niciodată problema asta. Mi se pare că e normal, e muzica noastră. Dacă mie îmi place muzica asta nu înseamnă că sunt eu specială. Suntem mulţi aşa, sunt sigură că suntem mulţi care simţim aşa. Şi faptul că ai spus că oamenii cântau când eram eu pe scenă, asta este cea mai bună dovadă.

Sigur, eu am trecut prin mai multe etape. În ultima perioadă am ajuns să facem proiecte în care am îmbinat folclorul cu muzica clasică şi barocă. Am cântat cu 40 de oameni, cu orchestră, am reuşit să punem pe partitură un fusion.

Ai fugit de comercial, dar faci nişte combinaţii interesante, noi.

Eu am plecat tot timpul de la premisa că nimeni nu mai reinventează roata, că muzica nu are nou şi vechi. Am stat şi m-am gândit cât de mult m-am inspirat din perioada barocă, din muzica lui Enescu. Asta nu e muzică nouă, e doar nouă pentru noi. Noul stă în vechi de fapt.

Chiar mi-a dat o fetiţă o replică foarte drăguţă, la un atelier pentru copii, mi-a zis că folclorul e magic. Şi-am întrebat-o de ce şi mi-a spus pentru că are trecut şi viitor. Atunci mi s-a părut efectiv că se leagă toate în capul meu. Că folosim noi cuvântul fusion, că folosim noi cine ştie ce cuvinte mari, până la urmă dacă ai înţeles asta, că folclorul are trecut şi viitor, poţi să asculţi mulţi ani de acum încolo.

Tot ai pomenit de ateliere. Ce fel de ateliere faci?

Fac ateliere pentru copii. Mi-am dat seama că îmi plac foarte mult copiii şi mi se pare că noile generaţii, aşa cum vorbeam la început, au pierdut legătura asta cu originea şi cu rădăcinile noastre. Sigur, asta poate e important pentru mine. Pentru mine e important să ştiu de unde am plecat şi mi se pare că cei mici nu mai au idee despre ce înseamnă un costum popular, ce înseamnă viaţa la ţară, de ce bunicii lor sunt atât de valoroşi. Atunci încerc să-i învăţ chestii foarte simple, prin joacă: cântece de leagăn, ritmuri, încerc să-i conectez puţin şi, în acelaşi timp, cât pot eu de mult, cu tradiţia.

Ce observi la ei când lucraţi împreună?

La început li se pare foarte plictisitor, până când începem să cântăm. Atunci e ceva natural. Ritmurile noastre româneşti sunt noi, nu au cum să nu-ţi placă. Iar ei sunt foarte curioşi, eu mi-am găsit mici şmecherii ca să-i atrag. Simt că e nevoie de asta şi sunt cu braţele deschise. Sunt foarte deschişi către instrumente şi sunt ca nişte bureţei, asimiliează tot ce le spui. Îmi place tare mult să lucrez cu ei.

Tu, de altfel, ai făcut Pedagogie Muzicală.

Da, dar n-a fost ceva ce am ales, a fost singura secţie la care am intrat. Eu n-am avut pregătire muzicală, dar mi-am dorit foarte mult să fac Conservatorul şi acolo am intrat. Mi-am dat seama după aia cât de bine a fost că s-a întâmplat aşa. Într-adevăr, eu nu-mi doresc să mă duc spre zona de învăţământ de stat pentru că e foarte complicat şi nu mi-ar mai trebui încă o zonă în care să mă lupt cu morile de vânt. E de ajuns ce am făcut până acum. Dar învăţământul neconvenţional e foarte fain şi părinţii au un rol foarte important şi educaţia. Mie mi se pare super wow că vara trecută, la concerte, erau foarte mulţi copii. Şi e o muzică plăcută pentru ei.

Să fie o încercare a părinţilor să-şi recupereze rădăcinile şi să-şi ajute şi copiii să le descopere?

E important pentru noi toţi. Părinţii şi tu şi eu ştim lucrul ăsta, pentru că e important pentru noi, de-asta empatizăm cu ţara noastră şi cu ce se întâmplă aici. Este datoria fiecărui părinte să-l îndrume şi-n zona asta după care copiii îşi aleg dacă le place sau nu. Dar e important să ştie cât de puţin, măcar să ştie ce e aia o ie, un cântec patriotic, aşa văd eu lucrurile.

Bine, eu cred că mai e o problemă aici, pentru că se pune semnul egal între muzica populară şi folclor.

Da. Eu am o explicaţie supercopilărească: mi se pare că orezul este folclorul şi pilaful este muzica populară. Şi atunci alegi cumva. Mie-mi place să mănânc orez bun.

Cum a fost anul ăsta pentru tine?

A început într-o mare, mare Euforie. Râdeam de curând şi spuneam că am împărţit anul ăsta în 4 acte. Primul act era la sfârşitul lui februarie, când eram în Londra, aveam concert pentru românii de acolo, într-o biserică gotică superbă, am cântat şi în ambasadă. Era următorul pas pentru noi, mi se părea că începem să strângem roadele muncii. Avusesem lansarea proiectului cu Oamenii se fac dor, iar pe 26 martie trebuia să avem concert în Teatrul Naţional.

Apoi a venit actul 2, căruia eu i-am spus Tragedie pentru că eu în primă fază n-am înţeles ce se întâmplă, am crezut că e doar o perioadă. Nici n-am vrut să-mi anulez concertele în primă fază. Aşa cum tratez eu lucrurile cu naivitate, aşa am făcut şi în martie. A fost o perioadă destul de dificilă, m-am trezit între 4 pereţi, nu ştiam ce urmează.

Dar până la urmă a fost fain. Eu am 25 de ani, n-am prea avut timp să stau cu mine până acum şi aia a fost o perioadă în care chiar am stat cu mine. Am citit mult. Mi-a prins bine, trebuie să recunosc asta.

Actul 3 a fost Comedia, că a fost vară şi m-am superreconectat cu foarte mulţi oameni. Chiar îmi doream o vară din asta în care să iau ghiozdanul în spate, nu contează ce zi e – marţi, miercuri – şi să mă duc să fac un traseu. Am vizitat mult ţara în perioada asta.

Apoi a venit actul 4 căruia eu i-am spus Curaj pentru că ne-am reapucat de muncă, am scos piese, am scos piesa cu Vino pân` la Bucureşti. Eu sunt pozitivă în mare parte şi a contat faptul că am reuşit să compun şi să fac piesa asta, că de ceva timp lucrez cu Alexei Ţurcan, care este un om atât de talentat şi are o zonă muzicală genială în care mă duce şi pe mine. Atunci am zis că e tot răul spre bine. A fost un an dificil, dar cred că am învăţat să fim un pic mai buni. Eu, cel puţin.

Ce-ai descoperit în perioada aia în care ai spus că ai putut să stai, în sfârşit, cu tine?

Că eram într-o alergătură continuă. Fără să-mi dau seama existau lucruri pe care eu voiam să le demonstrez, tot timpul. Nu ştiu cui voiam să demonstrez. Sigur, mă pregăteam tot timpul să avem concerte bune – OK, e total normal – dar dincolo de asta a trebuit să pun pauză la tot şi să mă întreb ce vreau să demonstrez, că nu trebuie să demonstrez nimic nimănui.

Asta am învăţat, că îmi doresc foarte mult să nu schimb asta, ci să rămân în liniştea şi bunătatea pe care mi le-a dat locul în care m-am născut şi să apreciez asta.

Deşi n-ai ştiut ce urmează, proiectul ăsta cu Oamenii se fac dor parcă a venit la timpul potrivit.

Noi am început campania Cu dorurile la vedere înaintea pandemiei şi i-am încurajat pe oameni să-şi spună dorurile. Doar că oamenii au perceput dorul ca pe un sentiment trist şi foarte intim şi atunci era foarte dificil să îi faci să îţi exprime un dor de-al lor. Noi am vrut să îi impulsionăm un pic, să se deschidă faţă de ceilalţi, iar când a venit perioada pandemiei am fost bombardată cu mesaje. Dorul are căsuţa lui, acolo. Am primit foarte multe mesaje, texte şi cântece. Abia aştept să fac ceva cu ele, să avem concerte în care să spun – versurile astea sunt scrise de acela sau de acela.

Îţi mai faci planuri pentru anul viitor sau aştepţi să vezi ce o să fie?

Fac planuri, că asta mă ţine pe baricade. Avem planuri superfrumoase, care ştiu că o să se întâmple. A fost foarte dificil, dar tot ce voiam să facem anul ăsta o să facem la anu` şi cred că o să facem mult mai bine pentru că am avut timp să apreciem şi să ne gândim la fiecare lucruşor în parte. În toată perioada asta am făcut o mini-orchestră, suntem vreo 15 oameni, am refăcut toată orchestraţia şi tot proiectul Oamenii se fac dor. Sunt planuri.

Abia aştept să vă văd live.

Da, şi eu abia aştept să cântăm.