Mălina Luciana Flocea, profesoara de 29 de ani care a lăsat aventurile din ţări exotice ca să predea într-un sătuc din România

La 18 ani a plecat din ţară. În timp ce se pregătea pentru facultate a început să aibă grijă de copiii altora, ca babysitter. Apoi a început cursurile la Universitatea din Southampton. Nu s-a temut niciodată să facă lucruri noi, să meargă în locuri necunoscute sau să muncească. A descoperit că îi place să călătorească şi să ajute. Aşa a ajuns să plece la drum într-una dintre cele mai aventuroase experienţe de acest tip, Mongolia Charity Rally. Apoi a lucrat ca voluntar într-un adăpost pentru copiii orfani, abuzaţi sau aflaţi în dificultate din Thailanda. Sufletul a tras-o înapoi în ţară, unde a intrat în Teach For Romania şi a ales să predea într-o şcoală de care fugea oricine, într-un sătuc din Galaţi, la copii care purtau demult ştampila de inadaptaţi şi imposibil de controlat. Mălina Luciana Flocea are doar 29 de ani, dar experienţe şi dăruire cât pentru o viaţă întreagă.

Mălina, cei mai mulţi oameni se tem de necunoscut. Tu pari că eşti mereu în căutarea unor experienţe noi şi provocatoare. Ce te motivează?

Sunt o fată simplă, de la ţară. Am crescut într-un sat cu puţin peste 1500 de oameni, în Vaslui, loc în care mă întorc mereu cu mare drag. Eram copil şi tata îmi povestea mereu de unica lui ieşire din ţară, o excursie în Bulgaria. Avea mereu acelaşi regret în glas şi îmi spunea cât de mult şi-ar fi dorit să călătorească mai mult, să vadă lumea. El a fost cel care m-a îndemnat întotdeauna să descopăr lumea, să plec fără să am vreo teamă. Mama nu era la fel de explicită, dar a ştiut să îmi transmită că îşi doreşte acelaşi lucru pentru mine.

După ce l-am pierdut pe tata, în adolescenţă, am început multe războaie: cu mine, cu mama, cu toţi cei din jur şi nu-mi doream decât să-mi câştig independenţa, să fug şi să ajung să vorbesc engleza fluent. Nu ştiam de ce sau la ce o să-mi folosească, dar simţeam că asta e ceea ce trebuie să fac. Am terminat liceul şi am plecat în Anglia cu ideea clară că nu mă voi întoarce prea curând. Am ratat însă termenul pentru înscrierea la facultate şi pentru că realizasem că toată engleza pe care o învăţasem eu până atunci nu valora nimic, am decis ca în tot anul ce avea să urmeze să fac orice astfel încât să nu ratez admiterea. Am început, între timp, să lucrez pe la vecini, ajutând la treburile casei, apoi făcând babysitting, primind în acest fel şi oportunitatea de a-mi exersa engleza. Cântecele de leagăn și scenetele de teatru cu jucăriile de pluș înainte de culcare mi-au fost de mare ajutor, copiii de care aveam grijă fiindu-mi cei mai buni profesori.

În toamnă, în 2010, intram la primul curs de engleză din cadrul Universității din Southampton. Nu pot să-ţi spun câte emoţii aveam. Era ceva incredibil. Am terminat facultatea, dar nu ştiam încotro să mă îndrept. Ştiam doar că vreau să învăţ lucruri noi. Eram decisă să risc fără să ştiu că asta avea să-mi aducă cele mai frumoase lecţii, experienţe şi oameni. Nu mă temeam de muncă. Mă temeam însă groaznic de orice muncă ar fi trebuit să mă ţină blocată la un birou.

Au urmat câţiva ani în care m-am plimbat între mai multe ţări şi Anglia, unde mă simţeam foarte bine, dar nu mă simţeam acasă. Am strâns bani şi am plecat în Mongolia Charity Rally, un road trip caritabil în care echipa din care făceam parte, alături de 2 neozeelandezi şi un englez, trebuia să strângă fondurile necesare unor proiecte educaţionale şi de sănătate. La final, maşina noastră urma să rămână pentru a fi folosită ca maşină de urgenţă în pustietatea mongolă.

Pe drum am întâlnit, la un moment dat, un cuplu de englezi aflat în luna de miere. Ei mi-au povestit de o casă de copii din jungla thailandeză/burmeză. Mi-au spus atâtea poveşti de acolo, despre viaţa simplă dintre bananieri, despre proiectele de acolo menite să le ofere copiilor un viitor mai bun încât m-am îndrăgostit de acel loc înainte să ajung. M-am întors în Anglia cu un scop clar: să mai strâng nişte bani ca să plec în ceea ce avea să devină una dintre cele mai importante lecţii.

În august 2016 plecam către Huay Ma Lai, un sătuc aflat la graniţa dintre Thailanda şi Myanmar, dar cu drumuri mai bune ca multe din Bucureşti. Baandada Children’s Home era la 10 minute de mers în afara satului. Mă aşteptau 50 de perechi de ochi căprui, unii întrebători, reticenţi, alţii care sclipeau de bucurie. Venisem pe post de coordonator de voluntari. N-a durat mult până am ajuns și fundraiser, profesoară de engleză, ajutor de bucătăreasă, fermier, zidar sau vânzătoare la magazinele din cel mai apropiat oraș.

Făceam prăjituri și pâine împreună cu unii copii și vindeam, alături de traiste țesute de fete și tot felul de lucruri donate, pentru a mai aduna bani pentru casă. Stăteam toată ziua în picioarele goale, aveam o listă cu lucruri de făcut care se mărea în continuu, dar singura mea grijă erau familiile de șopârle Tokay cu care împărțeam camera. Cu ele n-am reuşit niciodată să mă obişnuiesc.

Mă fascina însă câtă dragoste primeau acei copii, dragoste care poate nu era atât de evidentă, dar era dată prin eforturile de a-i pregăti pentru o viață bună, de a le oferi cât mai multe oportunități de dezvoltare, de a-i ajuta să crească în persoane independente, gata să înfrunte orice fel de provocări din lumea celor mari. Majoritatea copiilor, deși fără acte de identitate (făceau parte dintr-o minoritate burmeză, unii neavând deloc familii, alții plângându-și familiile rămase în comunitățile de refugiați de dincolo de graniță), mergeau la școală, însă deprindeau și acasă tot felul de abilități precum țesăturile din diverse materiale, mecanica, munca în agricultură, artele plastice sau culinare și cântatul la diverse instrumente donate de sponsorii lor.

Mă atașasem incredibil de ei și mă simțeam ca o soră mai mare însă începusem să mă gândesc tot mai des la România şi la ideea de a face acasă ce făceam la Baandada. Am revenit pentru câteva luni în Anglia, apoi m-am întors acasă, unde mă bucuram de turtele mamei, făcute pe plită şi de oamenii mei.

Ai ajuns să predai limba engleză într-o şcoală dintr-un sătuc departe de ceea ce obişnuim cei mai mulţi dintre noi să numim civilizaţie. Ai ştiut mereu că asta e menirea ta, să predai şi să ai grijă de copii?

În facultate mi se părea imposibil să fac asta. Nu credeam că sunt suficient de matură pentru o asemenea responsabilitate. Am simţit la fel ani de zile, deși mă conectasem foarte bine cu toți copiii de care avusesem grijă și deși făcusem niște lecții de engleză cu un grup de studenți internaționali în anul meu Erasmus, în Portugalia. În Thailanda s-a produs însă un declic când, nevoită să țin orele de engleză obligatorii, observasem că mă simţeam foarte bine făcând asta, iar copiii răspundeau excelent la modul meu de predare.

Nu ştiu dacă asta mi-e menirea, dar ştiu că îmi place să îi învăţ pe copii nu doar limba engleză, ci şi tot felul de abilități și obiceiuri sănătoase. Unii profesori se încarcă în cele 10 minute de pauză, eu o fac când sunt printre copii, oricât de haotici ar fi câteodată.

E o senzaţie cu fluturi și toate cele bune când mă gândesc că poate, poate, prin sprijinul oferit, unii dintre ei se simt mai în siguranță la școală, că nu le va fi frică să greșească sau că vor vrea sa-și dezvolte, la rândul lor, o pasiune.

Cu ce gânduri te-ai întors în România?

În cei aproape 8 ani cât am fost plecată, România nu mi-a fost străină deloc. Aici erau toți ai mei, de-aici plecasem și-aici mă întorceam o dată pe an cu aceleași emoții în stomac pe ultimii kilometri spre casă.

Citeam tot ce prindeam despre situația noastră și admiram online mulţi oameni făcători de bine care mi-au devenit între timp modele de urmat: Valeriu Nicolae, Cristina Hurdubaia, Magda Săvuică sau Claudia Costea fiind doar câțiva dintre ei. Mă bucuram la orice schimbare sau veste bună, mă întristam și mă enervam la orice tip de regres, la orice nedreptate și lege dată prost, la orice reportaj cu copii flămânzi și oameni care o duceau mai rău decât îmi aduceam eu aminte din anii copilăriei.

La alegerile din 2014 călătorisem vreo 4 ore și mă pierdusem prin Berna doar ca să merg să votez. Dar dacă îndrăzneam să comentez orice legat de situaţia țării noastre mi se închidea gura adesea cu replici de genul: “Tu nu locuiești aici, cu ce te afectează?” Și mult timp replicile astea mi-au dat un sentiment de vinovăție, cum că nu fac nimic pentru țara mea, deși încercam mereu să o onorez prin ce eram, prin ce voiam să devin și prin cum mă comportam cu cei din jur.

M-am întors acasă ca să mă bucur de familia și prietenii mei și să mă fac utilă unde este nevoie. În stilul specific, am hotărât să mă întorc, dar nu ştiam ce-o să fac aici și asta îmi dădea o stare cumplită. Eu mă gândeam la asistență socială pentru că îmi doream mult să lucrez cu copiii din zona mea, dar mai aplicasem de nevoie și un pic de disperare la niște joburi de trainer pe limba engleză în corporații. Eram împăcată că pot lucra orice la început pentru că știam că va fi cel puțin un an de adaptare. Și-apoi, viața mea s-a cam schimbat așa, dintr-odată.

Am văzut anunțul de recrutare pentru a cincea generaţie Teach for Romania. Eram încă în Anglia și țin minte că l-am citit repede și deja începuse să-mi bată inima foarte tare. Am completat rapid formularul, apoi am aflat că am trecut în următoarea etapă.

Cum ai ajuns să predai la Toflea?

Am încercat să rămân cât mai aproape de satul meu. Cum nu era pe atunci parteneriat cu judeţul Vaslui, Galați a fost opțiunea firească. La ședința de repartizare a posturilor aveam vreo 11 opțiuni de sate, iar Toflea era unul dintre cele cu gradul de defavorizare cel mai ridicat și, în același timp, cel mai apropiat de granița cu Vaslui. Când am aflat că am primit postul eram enervant de bucuroasă și cu un zâmbet până la urechi. Nu am băgat în seamă râsetele din sală însoțite de comentariile aferente: “Tu știi unde e Toflea? Știi în ce te bagi?”. Între timp, Toflea mi-a devenit al nu știu câtelea “acasă”, iar copiii mei, cei mai de preț parteneri în călătoria mea de profesor.

Îmi imaginez că uşor nu e, aşa că vorbeşte-mi despre provocările de care ai parte.

Toflea e un sat în nordul județului Galați cu o comunitate predominant de etnie romă, acesta fiind primul subiect de discuție atunci când cineva mă întreabă unde profesez. Eu eram ignorantă legat de problema rasismului, nu credeam că e aşa pronunţată aici. Apoi am auzit nişte comentarii îngrozitoare și mi-e rușine mie de rușinea celor care le rostesc cu atâta ușurință.

La primul meu drum spre Toflea m-am certat cu șoferul unuia dintre cele 3 microbuze schimbate pe ruta Epureni-Toflea, care refuzase să ia un domn de etnie romă de la Bârlad până la Berheci, deși avea suficiente locuri. Nu mi-a păsat că m-a făcut impertinentă, doar voiam să aibă aceleaşi drepturi cu mine. Pe drum am stat de vorbă cu nenea Ionuş şi am aflat că are un băiat care învață să facă ceaune, că nu a fost niciodată la școală și era rușinat că băiatul are doar 5 clase, că nu se descurcau să se întrețină și a trebuit şi el să muncească. Avea o privire caldă și a fost prima persoană care mi-a spus că o să-mi placă în Toflea și că nu trebuie să ascult răutățile care vor urma.

Copiilor de etnie romă le este adesea refuzată speranța că pot. Vorbim de sate cu un nivel de trăi foarte scăzut, de abandon școlar din cauze multiple, analfabetism, lipsa de condiții la școală, lipsa materialelor de studiu, iar astea nu țin de o singură persoană, oricât s-ar încerca aruncarea vinei când în directori, când în primărie, când în profesori, când în părinți, când în copii. Situația aceasta poate fi îmbunătățită doar dacă alcătuim o echipă din cei 5 piloni și asta e, de fapt, cea mai mare provocare.

Care sunt greutățile și lucrurile care te descurajează?

Aş putea scrie o întreagă carte cu toate piedicile, toate frustrările şi toate momentele în care eram gata, gata să renunţ şi să plec iar.

Am pornit la un drum nou în România, acum doi ani, cu atâta speranţă, atâta energie şi, mai ales, atâta bucurie. Între timp, resursele s-au mai rărit şi am adunat, din nefericire, o cantitate nesănătoasă de furie împotriva unei societăţi care se preface că munceşte, împotriva unei ţări modelate de “Las’ că merge şi-aşa!”. Toată lumea îşi dă cu părerea despre învăţământ, însă adevărul absolut e greu de digerat şi e păzit de pumni băgaţi în gură.

Ce mă descurajează? Lipsa de interes din partea adulţilor, fie ei părinţi, cadre didactice, mai mari ai sistemului educaţional sau, pur şi simplu, oameni care-şi validează existenţa cu sentimentul de superioritate, inechitatea din mediul şcolar care e atât de ignorată de cei cu putere de decizie şi rasismul care ne reprezintă societatea la cote îngrijorătoare. I are 16 ani, a terminat clasa a 8-a anul trecut şi m-a vizitat acum o lună, la şcoală. Avea aceiaşi ochi trişti, dar blânzi dintotdeauna. Ne-a ţinut companie la 2 ore, i-a ajutat pe cei mici să realizeze un colaj pentru 1 decembrie şi am cântat împreună câteva cântece în engleză. Am întrebat-o ce-a făcut din iunie şi mi-a povestit despre Constanţa şi despre cum a vândut tot felul de lucruri pe plajă. Acum e acasă, îşi ajută mama la treabă, însă se plictiseşte. I-ar fi plăcut să mearga mai departe, la liceu, însă circumstanţele au făcut să nu se poată. E tristă din cauza asta, iar eu, neputincioasă. Ca ea, toţi colegii ei, care rămaşi în sat, care plecaţi în străinătate cu familia. În foarte multe momente asemănătoare urlu de deznădejde pentru că nu sunt suficientă pentru copiii ăştia, nu pot să-i ajut aşa cum mi-aş dori, nu pot controla nici măcar un pic realitatea asta atât de urâtă.

Şi totuşi, mă întorc în fiecare zi la şcoală şi aud din toate părţile: „Miss Mălina, Miiiiiiiiiss, Doamna Engleză, Doamna Mălina, Doamna Miss”, strigăte din inimile unor mititei sau ale unora mai mari care abia aşteaptă să deschid uşa laboratorului şi care-ascultă cu ochi mari până ce-ncepe ora, ce năzbâtii au mai făcut colegii sau chiar eu, poveşti pentru copii care-i învaţă despre valori şi-i cheamă într-o lume magică şi veşnicele mele îndemnuri sau chiar muştruluieli pentru o zi bună pentru toţi.

Nu m-am întors acasă să salvez lumea, deși la asta mă gândeam, în mod arogant în urmă cu ceva ani, dar nici n-o să plec capul la nedreptăți.

Care sunt lucrurile ce-ți aduc fericire în munca ta?

O să răspund cu o imagine greu de descris în cuvinte. Într-una dintre ultimele zile înainte de vacanţa de iarnă am organizat o „dimineaţă de film” cu toţi copiii din şcoală. In jur de 40 prezenţi, şi mai mici şi mai mari. Am transformat laboratorul de engleză într-un mini cinema, ne-am aşezat comod, am desfăcut tot felul de gustărele, lemnele trosneau în sobă, iar unul dintre băieţii de-a treia a venit cu un căţeluş simpatic la şcoală, care a dormit pe braţele-mi pe tot parcursul filmului. Au fost ochi şi urechi timp de-o oră şi jumătate, singurul zgomot pe care l-au făcut a fost când a şoptit cineva că e ziua lui M. şi toţi au început să-i ureze “La mulţi ani!”. A fost un film despre puterea lui împreună, despre determinare şi magia Crăciunului. Îi surprindeam zâmbind adesea, iar râsetele acelea pline la câte-o scenă amuzantă, alături de bucuria din ochii fiecăruia, mi-au adus atâta căldură în suflet că nu reuşeam să înţeleg ce-am făcut de merit să le fiu profesor.

De asemenea, sunt cea mai fericită când se ajută între ei şi când înţeleg cât de important e să lucrăm în echipă şi să încercăm să fim ca o familie la şcoală, când se adună în laborator în pauze şi se joacă fără să ţină cont de la ce clase sunt, când se învaţă unii pe ceilalţi şi nu renunţă uşor.

Şi poate încă un lucru care mă împlineşte şi care, în acelaşi timp, îmi validează eforturile, e atunci când îmi dau seama că elevii mei chiar simt că îi văd exact aşa cum sunt, fără vreun fel de etichetă, că sunt acolo pentru ei şi că-mi pasă de nevoile, pasiunile şi interesele lor.

„Miss, parcă sunteţi mama noastră!”

În a doua săptămână de școală, unul dintre elevii “problemă” m-a înjurat pentru că l-am rugat să ridice câteva ambalaje din curtea școlii, iar la clasă îmi deranja ora încontinuu. Într-una dintre zile l-am abordat în pauză, întrebându-l ce face și dacă mai e supărat pe mine. “Nu, doamna, n-am nimic!” I-am pus mâna pe umăr și i-am spus că mă bucur că suntem din nou prieteni. Nu părea foarte impresionat de asta, dar în următoarea oră a ridicat mâna pentru prima dată, iar câteva săptămâni mai târziu, într-o zi în care eu eram cu moralul la pământ, el era singurul elev care-și făcuse tema. Nu-mi însușesc schimbarea lui de comportament, dar cred cu tărie că unii elevi din medii defavorizate și nu numai, intră pe poarta școlii nu doar cu acel ghiozdan doldora de manuale și caiete, dar și cu un pachet greoi de traume, de lipsuri și de tristeți, iar eu învăț mereu să nu mai judec anumite reacții la prima vedere. Școala și copiii mei din Toflea mă învață să fiu om.

Ce-i lipsește sistemului educațional?

Vorbim des despre educație și ne gândim direct la note de 10, la copii olimpici și concursuri naționale și internaționale, de parcă singurul obiectiv ca părinți și profesori e să mărim teancul de diplome și să ne batem pe umăr de ce treabă bună facem noi. Eu cred că, pe lângă literație și cunoștințe de bază, educația de calitate stă în ce om devine acel copil după timpul petrecut în școală, cum se comportă în societate, ce vrea să realizeze mai departe pentru el și pentru comunitatea lui, cât e de curios și dornic să învețe și mai multe și să ajute și pe alții să învețe la rândul lor. Cred că punem așa multă presiune pe noi și pe copii de dragul de a bifa conținutul din programă, că nu suntem suficient de atenți la nevoile specifice fiecăruia. Și da, aici intervine și numărul mare de elevi la unele clase sau hârțogăraia inutilă care afectează pregătirea unei lecții interesante.

În plus, există aceleași așteptări de performanță de la toți elevii, în condițiile în care mulți vin la școală nemâncați, cu hainele murdare, îngreunați de problemele de acasă, ținuți în frig și privați de condiții de bază, de afecțiune, de bucuriile unei copilării normale.

Nu putem avea nici aceleași așteptări de la toți părinții. Unii dintre ei evită contactul cu școala de teamă că li se vor cere bani pe care nu-i au. Altora le e rușine că nu-și pot ajuta copiii la teme sau că o să li se bată obrazul pentru tot felul de lipsuri. Judecăm ușor, însă există un cerc vicios tare trist despre care puțini vorbesc. Sărăcia e o cruce greu de dus și spun asta nu din experiență personală, întrucât mă consider destul de privilegiată, ci din privirile plecate ale unor oameni care nu reușesc să-și depășească condiția, priviri pe care refuz să le trec cu vederea.

Cred că sistemului nostru de învățământ îi lipsește educația oferită cu iubire și toate detaliile care o alcătuiesc: pasiune pentru meseria de profesor și determinarea de a forma oameni buni pentru comunitățile noastre, focusul pe valori, cunoștințele utile și interesante pentru copiii prezentului nostru, lipsa echității și atenția la nevoile fiecărui pion în acest joc care pare să-și schimbe regulile în fiecare zi, fie el elev, profesor, director sau părinte.