Life Stories
Nina alături de soțul și copiii ei
Life Stories
„Mami, tu ești o eroaie!”. Povestea profesoarei fără o mână, ce se bucură de miracolele din viața ei
Ramona Raduly
|Reading time: 17 mins
Nina alături de soțul și copiii ei
Share this article

Era în preajma Paștelui când Nina Bratu, elevă la Liceul Pedagogic din Focșani venise la țară, într-o comună din județ, să petreacă vacanța împreună cu părinții.

S-a urcat în căruță, s-a dezechilibrat, a căzut și și-a rupt mâna. Părinții, oameni simpli de la țară au dus-o la vraciul din sat, omul care punea oasele la loc tuturor celor care aveau fracturi sau orice fel de traumatisme osoase.

Numai că brațul i-a sărit repede din umăr și și-au dat seama că ar putea fi ceva grav, motiv pentru care au dus-o la spitalul din Focșani. Acolo, medicul care i-a făcut internarea i-a mai fixat o dată brațul la loc, cam ce făcuse și vraciul, i l-a imobilizat cu o fașă și i-a spus să revină după două săptămâni.

Nina avea 16 ani, mergea la școală și încerca să ducă o viață normală în așteptarea vindecării. Numai că a început să se simtă rău, brațul i s-a umflat și la următoarea vizită la spital medicul a internat-o. Norocul ei a fost medicul de gardă care și-a dat seama că e ceva grav, i-a chemat pe părinții ei și le-a sugerat să o ducă pe Nina la București.

Aici i s-a făcut biopsie și medicii au constatat că a dezvoltat o tumoare canceroasă care avansa spre gât, motiv pentru care au fost nevoiți să-i amputeze brațul cu umăr cu tot.

Ce a urmat este drama unei fetițe, la vârsta adolescenței care în loc să se bucure de petreceri, ieșiri la terase sau de primele iubiri, a fost nevoită să o ia de la început, să învețe să se facă totul cu mâna stângă. Însă nu s-a lăsat „bătută de soartă”. S-a ambiționat și mai tare și a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a ajunge „pe picioarele ei”, pentru a fi independentă și pentru a-și arăta ei și celorlalți că e mult mai mult decât „Nina fără o mână”.

Astăzi este profesoară de franceză la Liceul pedagogic, este căsătorită și are doi copii, unul de 10 ani și unul de un an și patru luni, pe care s-a ambiționat să-i crească fără ajutor. Spune că singurele lucruri pe care nu le poate face sunt cele de care nu s-a lovit, iar dacă nu ar fi fost accidentul, nu ar fi fost nici ea cea care este azi. #Respect!

Care este povestea dumneavoastră?

Când nu împlinisem 16 ani, cândva de Paște, am avut un accident, pentru că nu știu cum să-i spun altfel. A fost o întâmplare care mi-a schimbat viața. Am căzut din căruță în căruță și atunci s-a produs acea dislocare a umărului. Locul a devenit din ce în ce mai sensibil și sărea din ce în ce mai des brațul din umăr. Am fost internată în spital, umărul nu a fost pus în ghips, însă a fost imobilizat cu o fașă. Se pare că acolo s-a dezvoltat o tumoare canceroasă care a evoluat destul de repede.

A fost descoperită în luna mai, iar pe 3 iulie am făcut operația de amputare a brațului.

Este amputat din umăr?

Este amputat și umărul.

Erați la țară undeva?

Eu sunt născută la țară și eram în vacanță la părinți. Eram elevă la liceu și venisem în vacanța de Paște.

Nina când era mică

La ce spital ați fost dusă?

Inițial am fost dusă la Focșani și aici am stat internată foarte puțin pentru că doctorul care era de gardă, nu cel care m-a internat, m-a văzut și i s-a părut foarte suspect și i-a chemat pe părinții mei la spital să vorbească cu ei. Părinții mei și-au dat seama că este ceva grav dacă medicul a vrut să vorbească cu ei și au venit de urgență. Asta se întâmpla vineri, iar luni dimineață am fost trimisă la București, la Spitalul Grigore Alexandrescu. Acolo mi-au făcut o biopsie să vadă de ce natură e tumoarea, apoi am fost transferată la Fundeni pentru prima cură de citostatice, iar apoi m-am reîntors la Grigore Alexandrescu pentru operație.

Dar înainte de a ajunge la Focșani unde ați fost? Pentru că mie îmi sună puțin a eroare medicală….

Înainte de a ajunge la Focșani, este adevărat că am fost la un vraci.

La noi în sat era cineva care punea oasele la loc. Toată lumea din împrejurimi mergea la acest bărbat dacă era să-și rupă vreun os.

Eu m-am dus la acest vraci, m-a învârtit, m-a răsucit, a zis că totul e bine, însă, din cauza mișcărilor mele bruște, sau nu știu din ce cauză, brațul mi-a sărit din umăr. Atunci m-am dus la medic.

Medicul care m-a văzut, la Focșani mi-a imobilizat cu o fașă și m-a chemat din două în două săptămâni la control. Eu nu am fost nici o clipă mulțumită cu acest tratament, dar credeam că așa trebuie să fie. Dar am avut tot timpul sentimentul că a fost o eroare medicală.

După două săptămâni m-am dus să-mi schimbe fașa, dar între timp am început să mă simt rău, iar umărul mi s-a umflat, așa că m-am reîntors la medicul respectiv și m-a internat. Abia atunci, în seara respectivă a venit medicul care era de gardă și a realizat că ceva nu este în regulă și mi-a chemat părinții.

Nu știu cine mi-a semnat externarea de la Focșani, însă știu că a fost un schimb de replici dur între medicul care m-a internat și fratele meu, eu am un frate cu 13 ani mai mare ca mine, care s-a revoltat pentru că nu i s-a părut normal tratamentul pe care l-am primit.

A fost vreun proces după?

Nu. Nici nu am vrut să mă mai gândesc la nimic. Am gândit că așa a fost să se întâmple. Am mers la București cu oarecare teamă, însă părinții mei au fost mai afectați, eu nu știam ce urmează.

V-au zis înainte că urmează să vă amputeze brațul?

La București, da. Aici am dat peste o echipă extraordinară care mi-au explicat tot ce urmează să se întâmple cu mine. Dar toate aceste explicații au venit după ce mi-au făcut biopsia. Înainte nu știau despre ce va fi vorba. Ei au crezut că pot reconstrui și că îmi vor pune un fel de proteză. Însă osul se măcina și nu aveau siguranța că acea proteză va rezista pe osul care era deja vătămat. În plus, acea tumoare era într-un stadiu avansat, coborâse pe antebraț, iar eu nu mai puteam mișca deloc mâna dreaptă.

Ce ați simțit când ați auzit ce urmează să se întâmple?

A fost cred că unul dintre cele mai îngrozitoare momente. De multă vreme nu mi-am mai amintit de ziua aceea. Doctorul care m-a operat era un om deosebit. A stat de vorbă cu mine înainte, mi-a spus ce urmează să facă, înainte de asta vorbise cu părinții mei iar ei fuseseră de acord cu operația. Oricum nu eram majoră și nu aveam drept de semnătură…

Dar înțeleg că nu era alternativă…

Exista alternativa de a merge cu tratamentul de citostatice mai departe și să rămân în viață cât ar fi vrut Dumnezeu. Celulele acelea oricum înaintau și erau foarte aproape de gât, iar prognosticul de viață era între 3 și 6 luni. Perioada aceasta eu am aflat-o după operație. Înainte de operație  mi-au spus că este singurul lucru pe care îl pot face pentru mine.

Copil fiind, îmi amintesc că am plâns foarte mult. De fapt, nici nu știi la ce să te aștepți, nu e ceva pe care să știi să-l gestionezi dinainte.

Dar când v-ați trezit?

Atunci cred că a fost și mai rău pentru că senzația că mâna încă mai este acolo era foarte puternică. Sora mea care dormea cu capul pe patul meu de spital, când m-a văzut că m-am trezit a zâmbit larg, iar prima mea întrebare a fost: „Nu e așa că nu mi l-a tăiat?”. Și imediat am izbucnit în plâns pentru că mi-am dat seama că de fapt și de drept se întâmplase. Eu și acum am momente când îmi simt mâna, în funcție de vreme și starea mea de spirit, dar îmi pare bine că o simt pentru că asta înseamnă că nervii încă sunt activi acolo. Atunci însă era dureros să o simt și să nu o am.

Cât de repede v-ați împăcat cu ideea, ați depășit momentul?

Eu în vara aceea eram foarte dornică de a veni acasă, cu sau fără mână, voiam să merg acasă, la mine la țară. Îmi era dor, nu mai fusesem de câteva luni.

După operație am mai făcut o a doua cură de citostatice, în urma căreia mi-am pierdut și podoaba capilară, un alt șoc pentru mine. După toate acestea nu mai vedeam nimic altceva, nu mai voiam decât să vin acasă.

Domnul doctor a ținut cont de dorința mea și a zis: „Da, poate că acasă o să te recuperezi mai bine. Mergi acasă pentru o săptămână și apoi te întorci iarăși pentru citostatice”. Am făcut citostatice un an de zile.

Erați la vârsta adolescenței, vârsta primelor iubiri…

Nu pot să vă spun cât de multe momente jenante am trăit în acea perioadă…

Eu eram scutită de la școală un an de zile, dar mi-am zis că îmi cunosc colegii, doamna dirigintă era o persoană deosebită și am ales să merg în continuare la școală cu această clasă. În perioada aceea lipseam mult de la școală pentru că mergeam la București pentru tratamentul cu citostatice, iar când reveneam la școală, nu o singură dată mi s-a întâmplat ca pe stradă să aud câte un grup de băieți zicând: „Ia dă-ți peruca aia jos să vedem ce ai sub ea”. Atunci nu erau peruci ca acum. Am cumpărat o perucă pe care am găsit-o la București și pe care am considerat-o eu cea mai frumoasă, însă totuși era vizibilă.

Nu am avut acces la viața de adolescent, nu am mers prin discoteci, nu am putut să am prieten, să fiu curtată…

Poate că era și prea devreme și eram și eu ca o țestoasă și mă băgam în carapacea mea…

Să știți că în perioada aceea am plâns cel mai mult. Plângeam când mergeam într-o cameră și vrând să închid ușa, îmi dădeam seama că nu am cu ce sau pentru orice activitate pe care voiam să o fac și pentru care aveam tendința de a folosi ambele mâini și realizam că nu mai am. Perioada grea a fost până să realizez că trebuie să mă descurc cu un singur braț. Iar de plăcerile unei adolescente, nu cred că visam să mă bucur.

Știam că adolescenții sunt superficiali, și eu am fost în această categorie, nu m-aș fi uitat la cineva care nu era ca toți ceilalți.

Fizicul contează cel mai mult când ești adolescent, nu ai cum să treci peste acest lucru. Eu mi-am dat seama că nu o să am câștig de cauză, nu m-am gândit că o să găsesc un adolescent care să aibă răbdarea de a mă cunoaște, așa că am acceptat situația. Dar nu cu ușurință. Am bocit foarte mult și acum mă bucur teribil că am doi băieți ca să nu bocească cum am făcut eu.

Cine este omul care v-a fost alături în cea mai grea perioadă a vieții? Sau oamenii?

Familia mea, începând cu tatăl meu care nu mai este și terminând cu mama și cu frații mei. Tatăl meu suferea de inimă, iar toată problema asta l-a afectat foarte mult; în 1995 eu am avut operația, iar doi ani mai târziu tatăl meu nu a mai fost; am avut o adolescență foarte agitată. De ce spun că a fost alături de mine? Pentru că a fost extrem de sensibil la ce mi s-a întâmplat, iar fizic mi s-a dăruit total. El a stat cu mine în spital, el a fost cel care a semnat pentru operație și tot el a fost cel care a spus: „tu ești fata mea, cu și fără mână, cu și fără picior”. Era un om care impunea respect, dar după toate cele întâmplate mi-a spus: „Te rog, în viața asta să faci un copil. Nu are importanță cu cine, eu o să ți-l cresc”.

Și sora mea a stat lângă mine și a dormit pe un scăunel lângă mine în spital. În vara aceea a avut Bacalaureatul și după ultima probă a venit la mine.

În afară de familie, a fost doamna dirigintă de la liceu care m-a sprijinit foarte tare, fosta mea educatoare cu care am o relație de prietenie și acum și care mi-a fost alături cu sfaturi și cu inima. Au mai fost și alții și mi-e teamă că omit pe cineva.

Prietene adolescente nu aș putea să numesc pe cineva pentru că atunci s-au cam rărit rândurile, lucru care m-a durut și pe care încercam să nu-l văd pentru că aș fi suferit teribil.

Ce v-a determinat, ce v-a încurajat să mergeți mai departe să ajungeți profesoară? De ce profesoară?

Eu sunt o persoană foarte fidelă, atât oamenilor, cât și lucrurilor, cât și ideilor. De când eram mică mi-am dorit să fiu „tovarășa” că m-am născut pe vremea aceea, iar mai târziu mi-am dorit să fiu „doamna”. Când am dat la Liceul Pedagogic eram cu două mâini și două picioare și voiam să mă fac învățătoare. Dumnezeu a aranjat să nu iau la clasa de învățători, ci la clasa de limbi străine. Acum îi mulțumesc lui Doamne Doamne pentru că dacă aș fi fost învățătoare probabil nu aș fi putut practica, cel puțin o perioadă sau chiar deloc: puțini sunt cei care scriu cu stânga.

Ce m-a motivat? Am spus că dacă sunt în viață, dacă am luat hotărârea asta, trebuie să merg mai departe. Am vrut să merg mai departe pentru a mă întreține singură și cred că a fost și puțină ambiție, aceea de a le arăta celor din jur, dar și mie, că eu nu sunt doar „Nina fără mână”. Sunt un om ca oricare altul.

Cred că peste toate a fost dorința mea de a mă întreține singură, pe viitor. Trecând prin perioada aceasta în care nu am avut parte de băieți care să mă curteze, am zis că dacă merg în mediul acesta, voi găsi eu pe cineva care este destul de deștept să mă vadă și în alt fel. Mama mereu spunea: „lasă că acum o să găsești tu pe cineva deștept”.

În plus, mi-a fost tare milă de mama mea că trebuia să muncească atât de mult, că trebuia să aibă grijă și de mine și voiam să învăț să mă descurc singură.

Am auzit-o pe mama într-o zi spunându-i plângând surorii mele: ”În loc să mă spele ea pe viitor, trebuie să o spăl eu pe ea”.

Era mâhnită că trebuia să-și spele copilul de 16 ani, suferea pentru mine și o spunea și ea cum putea, că este o femeie simplă, de la țară, dar care simte ca oricare altă mamă.

Vă amintiți prima zi la catedră? Ce au spus copiii?

Când am venit prima zi la catedră, la Liceul Pedagogic, am avut parte de sfatul înțelept al unei prietene, vecină de bloc.

Știu că eram foarte speriată de cum vor reacționa copiii, iar ea m-a învățat să le vorbesc deschis. Atunci am intrat în clasă, m-am prezentat și după aia am zis: „În anul cutare am avut un accident în urma căruia mi-am pierdut brațul drept. Nu am vrut nici o proteză, cine vrea să mă îmbrățișeze să mă îmbrățișeze așa. Dacă aveți mai multe întrebări, spuneți-le acum sau tăceți pe vecie”.

Au fost clase la care mi s-au pus întrebări, clase la care nu mi s-au pus întrebări. Eu am răspuns la toate întrebările pe care mi le-au pus, dar doar în ora aceea. Cred că a fost foarte bine.

Când și cum l-ați cunoscut pe soțul dumneavoastră?

L-am cunoscut în perioada când eu mă duceam la tratament, la București, la 16 ani. El nu mă știe altfel. El era prieten cu fratele meu și venea pe la noi. El este o persoană foarte blândă și atrage persoanele pe lângă el, lucru care s-a întâmplat și cu mine, m-a atras ca prieten. Mai ieșeam împreună, dar fără nici o altă conotație. Tatonarea asta a durat vreo doi ani până când, într-o zi, el a făcut primul pas.

Și eu simțeam mai mult dar nu aș fi făcut nici un pas pentru că îmi era teamă. Îmi era teamă să nu fiu dezamăgită și voiam să mă protejez.

Nu a fost o dragoste la prima vedere, a fost persoana care a știut să aștepte să pot răspunde și eu.

Copii când au apărut?

Ei sunt lucrul minunat din viața mea. Ștefan care are 10 ani acum, a apărut în 2008.

De la spital mi s-a sugerat să nu rămân însărcinată timp de 10 ani de zile că s-ar putea ca acele citostatice să rămână și să aibă efecte adverse. Eu am luat-o de bună, am făcut socoteala și am stat liniștită vreo 12-13 ani ca să fiu sigură.

Pe la 28 de ani am încercat, nu a ieșit după prima încercare, motiv pentru care m-am gândit că Dumnezeu a vrut să vadă dacă mi-l doresc cu adevărat.

Și cel mic?

Cel mic împlinește un an și patru luni. E o minune de la Dumnezeu. Ștefan m-a întrebat într-o zi: „Pe cine iubești mai mult? Pe mine sau pe Nic?”, Nicolas îl cheamă pe cel mic. I-am spus că până să-l am pe Nicolas vedeam cu un singur ochi. Acum văd cu amândoi ochii și dacă mă lovesc la un ochi nu înseamnă că mă doare mai puțin ca la celălalt. Cred că a înțeles că nu există comparație între ei doi și nu m-a mai întrebat.

Nic a apărut fără să-mi dau seama. A fost o întâmplare care m-a speriat teribil pentru că trecuseră mulți ani, mă obișnuisem cu comoditatea de a avea un copil de 9 ani…

Când am aflat, două săptămâni am tot plâns și m-am gândit cum o să mă descurc, m-am întrebat dacă mai sunt în stare să mai cresc un copil, dacă mai pot și dacă mai am răbdare.

Niciodată nu am pus problema rezolvării sarcinii în alt fel.

Nicolas a fost mai năzdrăvan, am avut o sarcină dificilă, cu iminență de avort, dar până la urmă totul a fost bine.

Când ați rămas prima dată însărcinată, care erau temerile?

Cred că mai bine știu să vă spun care erau temerile cu Nicolas. La Ștefan nu știam la ce să mă aștept. Ca înaintea operației: eu plângeam că nu o să mai am brațul, dar nu știam ce mă așteaptă. Așa și cu sarcina. Era bucuria mare că sunt însărcinată și că o să devin mamă.

V-a ajutat cineva?

În primele 3 luni veneau alternativ socrii mei și mama mea. Socrii mei stăteau la mine în timpul săptămânii, iar mama venea în weekend.

Pe la 3 luni am spus: „Măi, dar eu o să stau așa dependentă de cineva tot timpul? Ia hai să vedem ce pot eu să fac!”.

I-am zis mamei soacre că: „de luni nu mai este nevoie să vii ca să văd dacă mă pot descurca singură”.

Așa a început viața mea de mamă, doar eu cu copilul. Primele zile mi-a fost foarte greu.

Ce-mi era greu? Să schimb scutecul, logic. Cum să fac? Specific mie, am plâns. După ce am plâns, am încercat să găsesc o soluție.

Prima zi mi-a fost mai greu, apoi încercam să-l desfac cu gura și tot așa. Nici nu știu cum am găsit soluția salvatoare, dar cred că a venit după multe încercări.

Sunt lucruri pe care nu le puteți face?

Cred că da. Cu siguranță sunt, dar nu m-am lovit de ele. De ce m-am lovit, am încercat din răsputeri să fac și am reușit.

Fac mâncare singură, fac curat, fac orice. Zilele trecute îi spuneam colegei mele că am făcut clătite că îi plac lui Ștefan și am făcut și o plăcintă cu mere. Iar ea îmi spunea: „Îmi este imposibil să înțeleg cum faci tu plăcinta cu mere”. Prima dată mi-a fost greu, dar până la urmă am reușit.

Ce spun copiii dumneavoastră?

Ștefan a fost mai precoce și a vorbit mai devreme, motiv pentru care înainte de doi ani mă întreba de ce nu am și a doua mână. Se uita la el și se uita la mine și vedea că ceva e diferit.

I-am spus încă de atunci că am avut un accident, el nu a înțeles din prima, normal și i-am mai repetat de câteva ori, iar apoi el a privit totul foarte ușor.

Pe la 3-4 ani când a realizat el că de fapt și de drept eu fac niște lucruri și mă comport ca toți ceilalți, mi-a spus: „Mami, ești o eroaie!”. Așa știa el femininul de la erou. 😂

Nic conștientizează în felul lui: când a început să meargă, voia să meargă doar cu mine de mână și invariabil ridica mâna stângă pentru că doar de mâna aceea îl putea ține mami. În creșterea lui deja eram expertă și nu a mai fost nevoie de ajutor din partea nimănui. Acum am nevoie de mama soacră deoarece trebuie să merg la serviciu.

Când vă gândiți la viața dumneavoastră, aveți momente în care vă întrebați „de ce eu”?

Oh, da! Este normal. Dar imediat după ce mă întreb asta, găsesc și răspunsul: „Dumnezeu a știut de ce și probabil că dacă nu erau atunci, nu eram nici eu cea de acum”. Sunt un om împlinit.

Eu gândesc că dacă nu existau toate acele evenimente, nu exista viața mea de acum. Nu am nici o problemă acum cu mine.

Life Stories
Share this article