Maria Gheorghiu, fondatoarea OvidiuRo: „Oamenii funcționează în povești, iar poveștile ne șlefuiesc”

Maria Gheorghiu este fondatoarea Asociației OvidiuRo, alături de Leslie Hawke, organizație care a reușit, în aproape 20 de ani de existență, să propună câteva programe naționale de educație. Programul Fiecare copil în grădiniță, care a determinat un parteneriat strategic la nivel interministerial, care a creat impact la nivel local, în fiecare instituție de învățământ, ori programul Fiecare copil merită o poveste sau Citește-mi 100 de povești sunt câteva dintre exemplele de intervenție locală la nivel educațional.

De ce ai inițiat tu povestea OvidiuRo?

Maria Gheorghiu: Au fost mai mult momente de început. Primul s-a petrecut în 2001, când eu și Leslie Hawke, care fusese repartizată de Peace Corps la un ONG din Bacău, am plecat din București și am început să lucrăm împreună în orașul din Moldova. Formal, OvidiuRo a început în 2004, când echipa cu care lucram în program s-a desprins din ONG-ul din Bacău și ne-am creat propriul ONG. De atunci, de câte ori lansăm un proiect național, mare, important pare că marcăm un alt început. Adevărul este că suntem mai mult sau mai puțin aceeași echipă; suntem câțiva care au rămas împreună din 2001.

Cum arăta viața ta când ai cunoscut-o pe Leslie Hawke?

Maria Gheorghiu: Eram o tânără învățătoare, care lucra în Drumul Taberei, care urma să încheie o clasă a patra, căreia îi plăcea engleza pentru că o învățase de mică și care avea două oferte de joburi în companii multinaționale, nou venite în România. Adevărul este că aveam o colaborare foarte frumoasă cu Școala Americană din București, unde mergeam de foarte multe ori să mă inspir din felul cum lucrează ei cu copiii. Mă împrietenisem cu directorul și cu soția lui, care era învățătoare acolo. Le-am spus că sunt și eu învățătoare, în sistemul public din București și că vin să văd cum fac ei educație, pentru că am nevoie să văd cum se face practic.

Leslie Hawke, când a ajuns în România, s-a gândit să ia legătura tot cu Școala Americană, să le spună că e voluntar al Corpului Păcii și că are nevoie de ghidaj. Sigur că a ajuns la director, care i-a recomandat să ia legătura cu mine.

Ea mi-a scris și m-a invitat să discutăm mai multe la un prânz. Nu am stat mult pe gânduri, ne-am văzut și am început să vorbim. Mi-a povestit atunci că ajunsese la Bacău, unde era repartizată, și a văzut destul de mulți copii care cerșesc în stradă. Întrebarea care îi venise în minte era: cum de acei copii nu sunt la școală. I-am explicat că e mai mult o problemă structurală și că nu e ca și cum cineva ar vrea să îi lase acolo, pe stradă, ci pur și simplu autoritățile nu reacționează la această situație.

M-a întrebat dacă nu vreau să vizitez orașul și să văd cum stau lucrurile acolo. Am plecat împreună, cu trenul, adică am avut câteva ore bune de discutat și schimbat idei. I-am povestit despre planurile mele, că elevii mei urmau să termine clasa a patra și simțeam că venise momentul pentru mine să accept una dintre ofertele de job și să intru în mediul corporatist. Atunci m-a întrebat dacă nu vreau să vin peste vară la Bacău și să o ajut să pornească organizația. Am fost de acord. Oricum mă simțeam la răscruce, mă pregăteam de o schimbare profesională, nu eram hotărâtă ce ofertă să aleg. Ceva timp de gândire, o vară, părea exact de ce aveam nevoie.

Vara aceea s-a transformat în OvidiuRo. Leslie, venise pentru doi ani în România, dar a zis că dacă mai stau eu un an în Bacău, mai stă și ea un an în România. Iar asta a continuat câțiva ani la rând. Apoi am decis să vin în București, unde am extins programul. În 2016, Fiecare copil în grădiniță a devenit program național, apoi am lansat proiectul Fiecare copil merită o poveste, care continuă și acum cu Citește-mi 100 de povești. Practic, am trecut de la un proiect la altul.

Mereu ne-am gândit la ce resurse avem, ce ne mână în luptă și unde există potențial de a rezolva niște probleme majore ale inechității educației din România. Adică, cum puteam face accesul și calitatea educației timpurii disponibile pentru copiii din grupuri vulnerabile.

Cred că nu e de ajuns ca un copil să meargă la grădiniță. Asta am susținut și în fața autorităților locale, atunci când am cerut să se implementeze proiectul cu tichete sociale, ca pe un mecanism de acordare a unor beneficii, condiționat de prezența copiilor la grădiniță. În 2016 aveam tot pachetul: lege, legislație secundară, norme, tot ce trebuia. Dar ne-am dat seama că avem un proiect de lege despre care nu știe nimeni. Așa încât am pornit o caravană națională. Cu ajutorul MAI o notă circulară a ajuns în toată țara, a mobilizat și convocat toți asistenții sociali din județe, iar noi am pornit pe 3 culoare. În fiecare zi ne întâlneam cu alți directori de școli. 10 zile a durat totul.

După vacanța în timpul căreia am făcut caravana, numărul copiilor din grădinițe a crescut de la 2.000 la 70 de mii.

Mai târziu, am revenit în teritoriu să verificăm ce se întâmplă, dacă se respectă procedurile și am constatat că veneau copiii la grădinițe, dar în grădinițe nu erau cărți, că profii nu citeau cu cărțile îndreptate către copii, că era prea mult text și prea puține ilustrații. Atunci am pornit caravanele Fiecare copil merită o poveste. În prima etapă făceam caravane, cu cărți uriașe, citeam cu copiii și cu părinții din comunitățile cele mai sărace, după care dăruiam o carte fiecărui copil aflat la fața locului. Am continuat caravana un an, după care ne-am gândit să implicăm și inspectoratele și să aducem cu noi și profesorii. Apoi, în 2021, am lansat Citește-mi 100 de povești, care credem că e combinația ideală pentru copii și profesori.

Există și o hartă cu unitățile școlare care și-au amenajat insule de lectură. Acum avem o abordare națională, în sensul că avem campanii dedicate pentru toate grădinițele, dar avem intervenții minime. Intervențiile abundente sunt tot în mediile defavorizate, unde oferim mai multe cărți grădinițelor, dar și copiilor acasă. În celelalte grădinițe oferim un pachet minim de cărți.

Care este impactul muncii voastre?

Maria Gheorghiu: Noi am dus jumătate de milion de cărți în grădinițele din România și nu orice cărți, ci pe cele mai bune și mai frumoase din lume. Sunt cărți vechi, cărți noi, o varietate foarte mare. Viziunea este ca, atunci când începe școala, copilul, indiferent din ce mediu provine, să cunoască 100 de povești, să aibă acel univers al cunoașterii format, astfel încât să înceapă școala cu dreptul, să îi placă acolo, să meargă pregătit să învețe.

Ne-am dat seama că până la 4 ani există, între copii, un decalaj enorm de dezvoltare a limbajului. Iată un exemplu foarte simplu: un copil dintr-o familie favorizată socio-economic și cu o educație peste medie a părinților aude 45 de milioane de cuvinte până la 4 ani. Într-o familie cu venituri medii, copilul aude 26 de milioane de cuvinte, iar cel ce provine dintr-o familie cu nivel educațional scăzut și defavorizată socio-economic aude doar 13 milioane de cuvinte. Iar cuvintele pe care le auzi în primii patru ani de zile și felul în care le folosești sunt foarte importante.

Cărțile au cuvinte pe care nu le folosești în viața de zi cu zi. Plus ilustrațiile, plus temele: prietenia, generozitatea, cunoașterea, reziliența etc. Cărțile bune au niște povești foarte bune în spatele lor. Oamenii funcționează în povești, iar poveștile ne șlefuiesc. Până la 3 ani, 80% din creierul nostru se dezvoltă, iar până la 5 ani, 90% din el. Deci fără această fundație nu ai cum să construiești ulterior succesul în viață.

Noi, OvidiuRo, funcționăm ca o agenție pentru educație timpurie. Toate resursele noastre vin să contribuie la accesul și calitatea educației timpurii pentru copiii din grupuri vulnerabile. Dacă e calitate, copiii și părinții vor vrea să vină la grădiniță. Nu ai cum să compensezi doar cu tichete sociale lipsa calității.

Adevărul însă este că poveștile, cărțile nu țin de foame. Cum abordați această problemă?

Maria Gheorghiu: Cred că cei mici, în special copiii din mediile defavorizate, au nevoie de speranță, să-și dezvolte imaginația și reziliența pentru că numai așa vor reuși. Au nevoie să prindă drag de carte, de cunoaștere, au nevoie să înțeleagă că, în pofida sărăciei în care trăiesc zi de zi, există și o altă lume.

Cărțile au două roluri: de oglindă – te reflectezi tu acolo, te identifici cu personajele, dar și pe acela de ferestre către lume. Pentru că dacă eu sunt copil la sat și citesc o carte în care copiii de acolo sunt la oraș și fac ce fac copiii de la oraș, eu capăt acces către acea lume. Altcineva nu poate face asta, pentru că părinții nu au cărți acasă. Mulți dintre părinți nu au nici ei aceste ferestre deschise.

Noi am lucrat mult cu copiii de pe stradă, deci nu ne-am confruntat numai cu lipsa hranei la copii, ci și cu cea a locuințelor. Așa că noi înțelegem foarte bine situația. Credem însă că, de 20 de ani, s-au mai schimbat lucrurile. Ai corn și lapte la grădiniță, dacă vii. Dar valoarea simbolică a cărților este aceea că îți deschid fereastra către lumea largă, îți dau încredere în tine. Prin cărți afli și ce îți place, iar asta este foarte important.

Noi vrem să dezvoltăm viitoarele generații de cititori care învață să citească mai întâi, iar apoi citesc ca să învețe. Și nu poți să faci asta dacă nu ai un vocabular dezvoltat. Am întâlnit în acest program copii de 10 ani care nu ținuseră o carte în mână și o țineau cu susul în jos. Plus că trebuie să folosești cărți adaptate nevoilor de dezvoltare ale copiilor. Partea tristă este că grădinițele nu prea au cărți. Foarte multe abia dacă aveau cărți de colorat.

Ce am schimbat noi? Am dus nenumărate cărți în grădinițe, am învățat profii să țină cartea orientată către copii – noi am introdus asta, pentru că pe copii îi ajută și ilustrațiile să deslușească firul narativ. Acum suntem la următorul nivel: încercăm să diversificăm cărțile și poveștile. Suntem parteneri cu ”Alte cuvinte” și le oferim copiilor cărți cu personaje – copii cu dizabilități, personaje – copii romi, pentru că dacă tu ești copil cu dizabilități și toți copiii din cărți sunt perfecți, începi să te simți că tu ai o problemă. Dar de fapt nu o ai, este o persoană atipică și trebuie să găsești niște personaje cu dizabilități, ca tine. Și să nu fie neapărat personaj secundar, ci chiar eroul.

Sunt aproape 20 de ani de când ai început. Ce îți mai place la ce faci?

Maria Gheorghiu: Întâlnesc foarte mulți oameni extraordinari la firul ierbii, care luptă și cred în educație și în viitorul nostru, ca țară. Cred în puterea educației de a schimba viețile copiilor și care cred în… România.

Atunci când alegi să rămâi aici, când sunt atâtea oportunități, pur și simplu combinația aceasta de oameni la nivel local care nu doar cred, ci și pun osul la treabă, fac lucruri acolo, mă fac să cred că e un privilegiu pentru mine să pot să merg în atâtea comunități. Eu de acolo îmi iau energia. Văd că ceea ce facem noi are impact și inspiră oamenii de acolo, echipele locale. Ce nu cred că ne iese – nici nouă, nici altora, este să susținem echipe locale, nu doar oameni ici-colo. Ce cred că ar transforma România, de fapt, educația din România, ar fi să susținem acele echipe. Pe care încercăm să le și formăm.