Maria Mazilu, scriitoare româncă stabilită în Valencia: „Pe strada mea, un soi de bulevard, care forfotea până acum, mai trec doar autobuzele, rar, și mașinile de gunoi”

Maria Mazilu este scriitoare și călătoare convertită dintr-un lichidator de succes. Sunt ani de când Maria a realizat că meseria de executor nu este ocupația pentru care trebuia să dea ce a avea mai bun, cel puțin 8 ore pe zi, așa că a decis să plece în lume și să-și caute locul. După mai multe încercări, s-a stabilit la Valencia, al treilea cel mai mare oraș din Spania, locul în care se petrece cea mai mare sărbătoare a focului, Las Fallas. Și-a deschis un site, valenciana.ro, prin care încearcă să ofere acele informații pe care nu le găsești la prima căutare pe google. 

Zilele acestea s-ar fi încheiat evenimentul pentru care zeci de oameni muncesc un an întreg, iar numărul turiștilor dublează  populația orașului pentru aproape o lună de zile. Pandemia COVID-19 a schimbat însă totul, iar spaniolii sunt acum obligați să rămână în case.

Din apartamentul ei, cu geamurile spre o stradă care în alte vremuri ar fi fremătat de agitație, în vreme ce acum lasă să treacă din când în când un autobuz și mașina de gunoi, Maria Mazilu ne povestește despre cum se vede COVID-19 în a doua cea mai afectată țară a Europei.

Cum se vede acum de la tine această pandemie și efectele ei?

Maria Mazilu: Eu sunt în Valencia, Spania, de la începutul lunii ianuarie și am văzut foarte bine evoluția acestui oraș în toată criza datorată COVID-19. Dacă ar fi să-ți spun cum se vede Valencia de la fereastră, ți-aș zice că totul este pustiu. Geamurile apartamentului meu dau la bulevard, spre o stradă mai largă, să zicem, și cu toate astea se aud că circulă foarte puține mașini. Poate doar autobuzul, mașina de gunoi și cam atât.

Dar să nu uităm că în Valencia Las Fallas s-a oprit în urmă cu vreo 10 zile înainte ca autoritățile să declare stare de urgență. Cu siguranță, pe 8 martie, în Valencia au avut loc manifestări pe stradă, la care au participat mii de persoane. Sigur că asta nu s-a întâmplat doar în Valencia, ci în mai toate orașele mari din Spania și a fost o bună ocazie de transmitere a virusului.

Spaniolii sunt oameni eminamente sociabili, pe ei nu poți să-i ții în casă, în special valencienii. Viața lor este socială, pe stradă, comunicând cu prietenii lor.

Care este starea de spirit a ta, a oamenilor pe care-i știi, dincolo de ce se vede la tv?

Maria Mazilu: Să știi că și la tv autoritățile încearcă, fără să idealizez, să transmită un  mesaj că sunt prezente și încearcă să se miște.
Aici, Las Fallas, care este cea mai mare sărbătoare a valencienilor, patrimoniu UNESCO, ar fi dublat în această perioadă numărul oamenilor din Valencia cu turiști. Ea nu a fost întreruptă de la începutul ei și au existat foarte multe voci care au strigat să fie suspendată sărbătoarea.

Eu am încercat să mă pun în locul autorităților și am constatat cât de greu trebuie să fie să iei o astfel de decizie. Un an de zile muncesc oamenii care sunt implicați în organizarea acestor evenimente. Și nu muncesc pentru bani, există asociații care au ca misiune doar păstrarea și transmiterea acestor tradiții locale.

Eu aștept să treacă lucrurile, nu cred că se va termina omenirea aici, înțeleg că este o treabă ciclică în istorie. Mi se pare încă că aceasta este o repoziționare a omenirii. Mie, de foarte mult timp, mi se pare că noi nu trăim, am devenit niște roboți care fac aceleași lucruri, iar tu știi bine că eu sunt un om care și-a lăsat, fără remușcări, 15 ani de muncă și propria meserie ca să scrie și să călătorească.

Nu mă mai regăseam într-un ritm atât de alert, nu mai știam de mine, nu mai puteam să gust viața, nu mai puteam să simt, nu mai trăiam.

Eu cred că acum, cel mai mare beneficiu al omenirii va fi să ne întoarcem la lucrurile simple. Cred că este imposibil să nu se întâmple asta. Am ajuns la un nivel de dezvoltare a tehnologiei atât de mare, încât nu mai puneam preț pe relațiile dintre noi, pe atingeri, pe gesturi umane. A venit acest virus, tehnologia, de la nivelul la care a ajuns ne ajută să trăim această poveste, dar înțelegem că ne lipsește este chiar ce nu prețuiam deloc: atingerea și apropierea umană.

De ce te-ai mutat la Valencia?

Maria Mazilu: Pentru că voiam să trăiesc într-un loc care îmi plăcea. Eu nu m-am regăsit în București și nici în mentalitatea din România. Și nu aș vrea să se înțeleagă greșit ce spun acum.

Ador un anumit fel al României. Prima dată când am început să călătoresc, am început în România, acum 18 ani. Mergeam cu părinții mei prin țară, stăteam prin sate și la cabanele Ocolului Silvic, vorbeam cu oamenii locului și îi rugam să mă pună în legătură cu cei care aveau de vânzare lucruri  vechi. Acum am la Bușteni un mic muzeu cu lucruri aduse din podurile oamenilor, de la stână, de prin Bucovina, de prin Apuseni.

Cu toate astea, am simțit că în România nu pot să îmi întind aripile, că trebuie să fiu conformistă, șablon și că trebuie să fac și eu ce face toată lumea. Eu nu m-am regăsit în el. Așa că mi-am căutat un loc în lume.

Mai departe, cred că Valencia m-a ales pe mine. E amuzant cumva, fiindcă în urmă cum mulți ani, când nici nu visam să plec din țară și când i-am făcut mamei contul de Facebook, am scris că locuiește în Valencia. Ce mi-a venit? Nu mă întreba. Nu am avut în viața mea vrun vis legat de Spania.  

Și încă un detaliu: tot acum mulți ani, căutând ceva despre foc pe internet, am găsit Las Fallas, această sărbătoare a valencienilor când ei adună multe lucruri în stradă și le dau foc. Este o tradiție a comunității de aici.

În urmă cu 5 ani am ajuns pentru prima oară în Spania, căutându-mi locul în lume. După ce am ajuns acolo, am decis să învăț limba. O vreme am făcut cursurile la Institutul Cervantes, după care am luat lecții în privat. Așa l-am cunoscut pe Luis, madrilean care trăiește în România și este profesor de spaniolă. Lui i-am spus că vreau să mă mut în Alicante, iar el m-a direcționat către Valencia, care este al treilea oraș din Spania, ca mărime. Are și mare, iar oportunitățile de muncă sunt cu mult mai mari. Iar eu i-am ascultat sfatul.

Acum locuiesc aici și am deschis un site, care se numește valenciana și în care promovez acest oraș pentru cei care caută locuri inedite, cele care nu apar niciodată în site-urile de turism. Iar de curând am inaugurat o secțiune cu informații culturale și de turism în limba engleză.

A fost o muncă uriașă, câte 8-9 ore zilnic, dar am ajuns să avem 5000 de vizitatori pe lună. Acum am adaptat site-ul și în fiecare zi am două buletine de știri, prin care încerc să țin oamenii informați despre ce se întâmplă în Valencia în această perioadă.