Căutare

Share this article

Maria Crâșmaru  (Maria România) este prima femeie din lume care a doborât recordul mondial pentru cea mai lungă călătorie în jurul lumii, fără întrerupere și pentru cel mai lung pașaport din lume. Avea 49 de ani când a pornit în turul lumii, spune ea, fiind aleasă de Dumnezeu să facă asta. Timp de trei ani și cinci luni a străbătut 120 de țări, cu bagajul în spate, ducând mesaje de pace și prietenie tuturor ambasadelor și primăriilor din lume. A trăit și a văzut lucruri și experiențe pe care majoritatea dintre noi probabil că le vedem doar în filme și a făcut asta într-o epocă în care nu exista internet, nu erau tablete, telefoane mobile Facebook sau Instagram.

A scos o carte cu experiențele ei, un prim volum pe care scrie cu mare drag o dedicație celui care și-l dorește, iar pe mine m-a emoționat teribil când l-am deschis și i-am citit mesajul. acum lucrează la un al doilea volum pentru că ce a trăit ea acei ani în jurul lumii se poate povesti într-o viață.

Cine este Maria România, așa cum o numeau toți cei care o întâlneau, cum a ajuns să facă turul țării pe jos în perioada comunistă și ce a impulsionat-o să plece în jurul lumii, află în câteva minute de lectură. O poveste cum poate întâlnești o dată în viață.

Unde locuiți acum?

În Sighișoara. Mi-au plecat copiii în străinătate și nu avea sens să mai rămân în București. Așa că mi-am ales un oraș curat, aerisit, unde toate sunt aproape.

Dar sunteți legată de Sighișoara sau dacă mâine vi se pare un alt oraș mai potrivit, vă mutați acolo?

Mă duc oriunde îmi este bine 😀

Călătorului îi stă bine cu drumul…

Un călător se simte bine oriunde ar fi el acasă 😀. Eu oriunde am fost, întotdeauna spuneam: „mai stau puțin și mă duc acasă”. Fie că eram la ambasadă, fie la un muzeu, fie la un spectacol de teatru, pentru mine era acasă oriunde eram cazată și oriunde trebuia să ajung ca să-mi închei ziua.

Unde sunt copiii dumneavoastră acum?

Unul e în Austria și celălalt în Canada.

Sunteți singură sau aveți un soț?

Singură! Dacă aveam bărbat nu m-ar fi lăsat să plec 😀

De unde sunteți de fel?

De fel m-am născut în județul Vaslui, într-o comună numită Vetrișoaia, o localitate foarte aproape de Prut. Eram mică când s-au mutat părinții mei în București, dar mă duceam în fiecare vacanță. Țin minte și acum că de multe ori bunicul se ducea noaptea să păzească vița de vie și uneori se mai certa cu bunica și spunea: „Plec în America!”. Dimineața se întorcea de la vie și eu, în inocența mea îl întrebam: „Auzi, bunicu, dar așa aproape e America?”. Și am ajuns să văd unde este America, mulți ani mai târziu 😀

Maria România în Malaezia

Ce erau părinții dumneavoastră?

Tata a fost milițian că așa a ajuns în București, printr-un transfer de serviciu. Apoi a fost maistru într-o întreprindere, iar mama a fost mereu casnică.

Erați mulți frați?

Trei. Și toți trei am făcut școala în București.

Ce materie vă plăcea la școală?

Româna.

Nu geografia?

Nuuu 😀 Eu am devenit călător întâmplător, cred că Dumnezeu m-a ales să fac lucrul acesta pentru că altfel nu-mi explic cum. De la cratiță efectiv am plecat în turul României, pe jos.

Nu de la cratiță, pentru că aveați o meserie foarte interesantă în comunism…

E adevărat. Eram fototecar și aveam mii de fotografii și diapozitive pe care trebuia să le împart pe categorii pentru coperțile de reviste, pentru calendare, pentru ambalajele de jocuri…

Dar era un serviciu ușor, să știi, la mine în birou toată lumea venea să-și bea cafeaua 😀.

Maria România călătoare cu rucsacul în spate

Având însă acces la imagini, imaginile poate v-au permis să visați mai mult decât alții…

Eu oricum sunt o visătoare, eu visez și fără imagini 😀. E suficient să am o chestie mică în minte și de acolo croșetez o poveste extrem de frumoasă…

Cum ați ales meseria asta?

Nu asta îmi era meseria de fapt. Eu am terminat jurnalism, am lucrat o perioadă scurtă în presă, după care m-am retras din diverse motive, iar apoi mi-am găsit la Recoop postul de fototecar.

Și acolo ați rămas până la Revoluție?

Da. Acolo am stat până la Revoluție când m-au impresionat autocarele pline cu ajutoare care așteptau la graniță, să intre în țară. Eu eram la televiziune. Băieții mei erau parașutiști amândoi, în Lotul Național de Parașutism. (Eu mă întrebam cu cine seamănă așa nebuni, dar mai târziu mi-am dat seama că seamănă cu mine, că sunt mai nebună ca ei 😀

Chiar la Revoluție îi parașutaseră pe televiziune și eu eram acolo, cu inima strânsă. La un moment dat am auzit la Europa Liberă că nu știu câte tiruri așteaptă în graniță cu ajutoare. Atunci am spus: „Doamne, eu plec în turul Europei să le mulțumesc frumos pentru ajutor și solidaritatea aduse revoluției române”. Și așa am făcut.

Dar înainte de Revoluție ați ieșit vreodată din țară?

Nu. Imediat după Revoluție am fost în Turcia, să le aduc haine copiilor. Se făcea trafic atunci cu produse din Turcia, iar eu m-am gândit că mai bine mă duc direct acolo să le iau haine, decât să le cumpăr de la noi din consignație.

Eu le-am spus așa copiilor mei: „Mamă, eu nu știu să vă educ în spiritul democrației pentru că nu știu ce înseamnă aia. Nu știu ce să vă spun că trebuie să faceți”. Ei fiind foarte buni sportivi, un antrenor din Norvegia le-a propus să meargă și să activeze la clubul lui. Când m-au anunțat că pleacă în Norvegia, am vândut tot ce aveam în apartament, am împărțit banii în trei, le-am dat fiecăruia partea lui, iar din partea mea le-am cumpărat haine din Turcia și le-am zis: „Dacă voi reușiți să vă descurcați acum, înseamnă că vă veți descurca în viață”. Am închiriat apartamentul, ne-am luat la revedere și eu am plecat în turul Europei. Ei s-au întors după un an de zile cu 5000 de dolari, o grămadă de bani la vremea aceea. Așa am reușit să cumpăr apartamentul. Pentru mine turul Europei a fost un eșec deoarece am reușit să fac numai șapte țări, însă am avut de învățat mult din acea experiență. Am plecat pe jos și cu autostopul.

Dar înainte de Revoluție ați făcut turul țării pe jos…

Da, în 1988. Eram la Recoop și am citit în revista „România pitorească” despre Nicolae Ghimpu care făcuse turul lumii, pe toate cele cinci continente – că cinci erau atunci. M-a impresionat teribil povestea. El, în 1933, când mama avea 21 de ani, a făcut turul României pe jos, când România era tare mare atunci. M-am dus acasă să fac mâncare pentru copii că veneau flămânzi de la aerodrom și când am ajuns, i-am găsit uitându-se la un film. Mi-au spus că au văzut un film foarte bun cu Silvester Stallone și au insistat să mă uit și eu. Au zis că fac ei treaba în casă în locul meu, numai să stau și să mă uit la film. Într-adevăr, mi-a plăcut foarte mult și la final le-am spus: „Măi copii, eu plec în turul lumii pe jos, să-i fac ăstuia publicitate”. Nu știu ce mi-a venit de mi-a ieșit așa de-odată pe gură, însă clar este că-mi rămăsese în cap povestea lui nea Ghimpu. Altădată când m-am întors de la serviciu nu am avut timp să termin mâncarea la vreme și copiii erau foarte supărați că le era foame. „Măi, dacă nu vă convine, eu plec în turul lumii și vă gătiți singuri, dragii mei!”. Era a doua oară când spuneam asta, fără să am nici un gând în sensul acesta.

A doua zi de dimineață am luat iarăși revista și am sunat la „România pitorească”, la redacție, să cer numărul de telefon al lui Nicolae Ghimpu să-l felicit?

Îl sun pe nea Ghimpu:

  • Bună ziua! V-am sunat ca să vă felicit, după ce am citit articolul în România pitorească.
  • Păi dacă chiar vrei să mă feliciți, vino la mine să o faci!
  • Sunt la birou, nu pot!
  • Dacă ești impresionată cu adevărat, vii la mine și vezi despre ce e vorba pentru că numai din articol nu-ți dai seama.

Mă duc la secretară și o întreb dacă are ceva acte de dus la Minister pentru că eu vreau să ies din birou ca să mă duc la nea Ghimpu să-l felicit. S-a uitat prin hârtii și mi-a dat ceva hârtii. Eu m-am dus direct în cartierul 23 August, la nea Ghimpu. Ajung la el, bat la ușă și când îmi deschide văd un bătrânel, îndesat și gârbovit. Eu cu pantofi cu toc înalt, cu o fustă strâmtă și cu o bluză suplă, ca de la birou, iar nea Ghimpu când m-a văzut mi-a spus: „Păi tu așa vrei să faci turul lumii?”. Am răspuns că îmi cumpăr pantofi sport, nicidecum că nu mă interesează turul lumii. A început să-mi arate ce a adunat de prin lume, fotografii, jurnale oficiale, jurnalul lui, ar fi durat o veșnicie să mă uit prin toate așa că i-am spus că nu mai pot să stau, că trebuie să ajung la Minister.

A venit și el cu mine și pe drum mi-a spus așa:

  • Fata mea, ca să faci turul lumii trebuie să înveți să mergi.
  • Eu merg de la vârsta de 9 luni, ce mare lucru?
  • Nu, nu. Trebuie să înveți să mergi că nu acesta e mersul mers.

L-am condus până la Ministerul Sporturilor unde avea el treabă și când să plec, mă roagă să merg cu el numai cinci minute. „Cum să-l refuz pe om? Mai stau cu el cinci minute, apoi scap și nu va ști el că pe mine nu mă interesează nici un tur al lumii”, mă gândeam eu.

Bate la ușa președintelui de turism alpinism și iese Mehedințeanu:

  • Ce e nea Ghimpu, ce vânt te aduce pe la noi?
  • Vânt din pupă. Uite aici ți-am adus prima femeie care face turul României pe jos.

Să-mi pice hârtiile din mână, nu alta.

Președintele Mehedințeanu:

  • Bravo, doamnă! Extraordinar! Și cum aveți de gând să faceți?

Nea Ghimpu:

  • Stai că-ți arăt eu. Ai o hartă? Pleacă din București, o ia către 1 Mai și mergi așa, așa, așa până aici. Cred că poți să faci 32 de kilometri într-o zi.

Mă prinsese jocul cu harta, dar când am auzit de 32 de kilometri pe zi, mi s-a făcut rău. Între timp Mehedințeanu anunță Radio România că e o femeie care pleacă în turul României și mă trezesc direct la interviu. Întrebată fiind când plec, am încercat să spun că e doar o idee, însă nea Ghimpu spune: „Pleacă la 1 mai și se întoarce pe 23 august”.

Cât mai aveați până urma să plecați?

Nu mai știu exact, dar mai aveam vreo 3-4 luni.

În tramvai, către casă mă întrebam ce fac cu copiii, de unde iau bani să iau turul României și tot felul de întrebări. Când ajung copiii acasă, am dat drumul la radio, ne așezăm la masă cu toții și la un moment dat se aude: „Maria Crâșmaru, prima femeie care pleacă în turul României pe jos…”. Robert rămâne cu lingura în mână, Luis se uită la Robert și zice: „Bă frățioare asta e mama?” 😀 S-au ridicat instantaneu după scaun și au început să strige la mine: „Ne vei face de râs!”. Ei erau numai locul 1 și 2 la toate concursurile naționale ale lotului…

Nea Ghimpu mi-a scris pe hârtie în ce urma să constea pregătirea mea: 30 de bazine înot, nu știu câte tururi de alergare, 30 de genoflexiuni, 30 de tracțiuni.. Era ceva…nu pot să-ți spun.

Ajung a doua zi dimineață la birou și se uită Olimpia, secretara urât pe mine: „Nu ți-e rușine? Sunt prietena ta? Eu de ce nu știam că pleci în turul României?”. Directorul auzise și el, m-a invitat în birou și m-a întrebat cu ce poate să mă ajute. Mi-a aprobat un împrumut la CAR și mi-a dat delegație pe care să o semnez la fiecare cooperație pe unde ajungeam, astfel încât să nu-mi întrerupă salariul.

Și așa am ajuns să fac turul României și am fost numai pe jos. Doar de două ori s-a întâmplat să mă ia cineva cu mașina, în situații extreme.

Robert și Luis, copiii Mariei

Care e cel mai frumos loc din România?

Nu am cum să spun asta, nu am cum să am doar unul în suflet. Mi-a plăcut Cinciș-ul foarte mult, am văzut un loc semănător în San Sebastian, dar parcă tot al nostru e de suflet. Apusenii, Adamclisi, nici nu știu ce să-ți spun…

După încercarea eșuată în Europa, ați plecat în turul lumii…

Da, am plecat în 1997 și m-am întors în 2000. Cred că orice om visează să facă înconjurul lumii, dar Dumnezeu pe mine m-a ales…

Ce ați făcut din 1988 până în 1997, că bănuiesc că s-a închis cooperativa la care lucrați?

Nu, nu s-a închis, ea a mers în continuare, dar am plecat eu de nebună 😀

Am făcut turul Europei așa cum am promis, să mulțumesc Europei pentru solidaritate și ajutor adus revoluției române, m-am întâlnit cu miniștri, cu primari… Toți mă invitau că mă știau, apărusem în ziare și îmi făcusem deja un nume după turul României.

V-a ajutat cineva sau v-ați cheltuit banii dumneavoastră?

Pe turul Europei mi-am cheltuit banii mei. Pe turul României nu am cheltuit nimic pentru că mă primeau primarii peste tot. Ba mai mult, mă primeau cu elevii îmbrăcați în costume tradiționale, cu pâine cu sare, nici nu pot să-ți spun cât de frumos a fost. Toate lucrurile acestea pe mine m-au împins înainte, eu trebuia să fac turul lumii.

M-am gândit cinci ani de zile dacă atac sau nu proiectul mare. Mi-am colectat hărțile pentru că atunci nu era internet, am scris pe hârtie ce ar putea să mi se întâmple și cum aș putea să rezolv fiecare situație. La un moment dat m-a luat frica gândindu-mă cât de multe ar putea să mi se întâmple, așa că am ales să mă închid într-un bol de naivitate și mi-am propus ca măcar să încerc, urmând să văd apoi dacă reușesc sau nu.

Copiii unde erau?

Erau deja căsătoriți. Unul era la Brașov și unul stătea cu mine.

Dar ei ce au spus atunci?

Toți au spus să nu plec. Mama m-a mințit că a plecat alta în locul meu. 😀 Aveau încredere în mine, numai că s-au temut pentru viața mea și de aceea nu și-ar fi dorit să plec. „Dacă e să mor, pot să mor și acasă. Eu vreau să dobor recordul”, le-am spus eu.

Vorbiserăți deja la Guiness Book?

Nu. Eu îmi făcusem un proiect pentru 200 și ceva de țări care, după calculele mele, ar fi durat mai bine de 10 ani. Când am ajuns în Londra am întrebat. Cel care era urmăritorul meu mi-a spus că îmi ajung 100 de țări ca să întrec toți bărbații care plecaseră până atunci, iar la nivel feminin, ești prima femeie care face asta. Tot el mi-a spus că a fi călător pe jos înseamnă că nu am nici un mijloc de transport propriu. Eu mă consider globetrotter doar pentru că-mi port toate bagaje în spate, chiar și până la stația de autobuz sau de tren. Dacă spune cineva că a făcut turul lumii numai pe jos, minte pentru că nu e posibil. Nu că nu ar fi posibil fizic, dar sunt în lume porțiuni atât de mari fără nici un așezământ, încât nu le poți parcurge.

Ce aveați în bagajul acela? Cu ce ați plecat de acasă?

Cât mai mult tricolor. Înainte să ies din țară am ajuns în Satu Mare și era mai ceva ca la Michael Jackson, toată lumea adunată, zeci de microfoane, nebunie mare. Unul dintre cei veniți la Satu Mare m-a întrebat dacă nu vreau să mă fac radio amator. „Ce e aia?”, am întrebat eu. „Poți să iei legătura cu orice alt radio amator din lumea întreagă și dacă e nevoie să te ajute, te ajută”. Așa că m-am întors la Cluj să dau examenul. Au vorbit la București și au stabilit să-mi dea categoria 2 ca să pot intra în frecvență. La examen am dat foaia goală, dar le-am spus că eu mă voi întoarce cu diploma Guiness. Așa am ajuns eu radio amator și m-a ajutat foarte mult să reprezint atât de frumos România în lume. Eu cred că sunt cel mai mare ambasador al României. J. Aveam aparat, luam legătura cu cei din străinătate și eram primită la toate ambasadele. Îmi dădeam cu puțin rimel, cu un ruj, îmi aranjam puțin părul și îmi luam zâmbetul de interviu cu care apăream peste tot. Apoi trebuia să ajung la oficialități, să transmit mesajul de prietenie, de dragoste și de pace în lume că asta suntem noi, niște mesageri ai păcii și ai iubirii.

Bani aveați?

Nu aveam, făceam chetă pe la biserici. 😀.

Adică statul v-a trimis ca un porumbel al păcii și nu vă dădea bani de drum?

Statul nu doar că se mândrea cu mine, mă trimitea să fac publicitate României. Eram în Chile și după ce am ieșit de la primar, oamenii m-au luat să mă fotografiez cu ei și cu statuia lui Bolivar. Atunci l-am întrebat pe ambasador ce să fac, iar el mi-a spus: „Du-te și fă ce știi mai bine!”. Adică să merg la muncă, să promovez România.

Câștigul dumneavoastră a fost că ați văzut lumea?

În primul rând câștigul meu este că am cunoscut oameni. În această acțiune pe care nu am făcut-o singură, m-am întâlnit cu oameni, m-au ajutat oameni. Sponsor mi-a fost Ministerul de Externe pentru că m-a găzduit la ambasade, m-au hrănit acolo, m-au ajutat să obțin vizele pentru mai departe… Acțiunea asta nu a fost numai a mea, a fost a noastră, a tuturor. E atât de greu să ai povara mulțumirii și a responsabilității…

România e o lume mare

Eu am mers mai departe pentru că m-au împins ei mai departe. Fiecare dolar, fiecare încurajare, fiecare uimire că sunt singură și fac asta, fiecare ușă deschisă, fiecare viză, toate pe mine m-au obligat să merg mai departe. Din respect pentru oameni a trebuit să merg mai departe și asta pe mine m-a ajutat să merg la final.

Care a fost cel mai greu moment al călătoriei? A fost vreodată când ați vrut să renunțați?

Da. Băiatul meu cel mare a avut un accident de mașină foarte grav. Erau în aeroportul militar din Rio Gallegos, așteptam avionul să mă ducă în Antarctica. Am sunat acasă că am simțit că ceva s-a întâmplat. Soția lui mi-a spus: „Chiar ați simțit bine, suntem la spital, Luis chiar acum a ieșit din operație”. A durat operația șapte ore, eu nu aveam bani să ajung acasă, nu aveam timpul necesar, transporturile nu se legau între ele în așa fel încât să ajung la timp…

Ați fi renunțat atunci?

Categoric! A fost singurul moment în care eu am vrut să renunț, dar probabil că Dumnezeu a aranjat lucrurile în așa fel încât eu să merg mai departe. Am sunat doctorul la ora 12 noaptea, mi-am cerut iertare de deranj, iar el mi-a spus: „Stați liniștită, știu despre dumneavoastră, operația a decurs bine, eu am făcut tot ce s-a putut face, acum rămâne la voia lui Dumnezeu. Sunați-mă mâine dimineață să vă spun în ce stadiu este pentru că dacă trece cu bine noaptea asta, va fi ok”. Toată noaptea am plâns, m-am rugat la Dumnezeu să scape și a doua zi dimineața când l-am sunat mi-a zis: „Mergi mai departe că băiatul tău e bine. M-a certat chiar că ți-am spus pentru că știa că te-ai fi întors, iar el vrea să vii acasă o învingătoare”.

Maria România în Australia

E vreun loc din lumea asta unde nu ați ajuns deși v-ați fi dorit?

Sunt mai multe că nu am parcurs decât 120 de țări. Nu regret că nu am ajuns și că nici nu voi putea să ajung pentru că nu-mi mai permit fizic – altfel, la câtă experiență am și la cum zbârnâie internetul azi, sigur m-aș descurca – pentru că toate sunt frumoase și pentru fiecare locul în care se simte bine e cel mai frumos.

Maria România la Polul Sud

A fost doborât până acum recordul dumneavoastră?

Nu. Altă nebună nu s-a mai încumetat în afară de Maria România, pentru că așa ajunseseră toți să mă numească.

Maria România în puținele dăți când a călătorit cu trenul
read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO