Marian Răducu, actor și învățător: „Am învățat cu copiii că întrebarea magică este: Cu ce pot fi de ajutor?”

Marian Răducu este actor, a urmat o specializare în psiho-dramă, iar acum, pentru al doilea an consecutiv, este profesor în învățământul primar, în programul Teach for Romania.

De ce ai simțit nevoia să explorezi valențele terapeutice ale teatrului?

Marian Răducu: Cred că a pornit în primul rând dintr-o nevoie personală. Eu am simțit că este nevoie de lucru pe relația cu părinții, pe relația mea cu mine, pe atitudinea față de mine, față de ceilalți. Și pentru că eu eram într-un proces terapeutic, în partea asta de lucru cu psihodrama, instrumentele teatrale m-au atras mai mult. Pentru că îmi era familiar făcând actorie. Așa am ajuns să explorez și să studiez psihodrama.

Cum te-a schimbat?

Marian Răducu: Mai aveam un motiv pentru care am mers în direcția asta. Psihodrama este o tehnică de lucru cu grupul. Terapeutic, dar nu doar terapeutic, ci și pe partea de dezvoltare personală, de lucru în echipă. Și eu am avut o experiență care m-a marcat cumva. În 2013 a fost mișcarea socială – Salvați Roșia Montană – la care am participat și eu și chiar dornic de implicare am intrat și în grupul protestatarilor. Am fost foarte impresionant să descopăr că lucram într-un grup, dar nu exista o structură. Și, de multe ori, noi stăteam de vorbă și, în final, în comunicarea publică ajungea tot ce gândeau câțiva oameni de la comunicare. Și a fost dezamăgitor. Erau toate bunele intenții acolo, dar mi-am dat seama că e nevoie de organizare, astfel grupul să poată scoate ceva valoros din acele întâlniri, ca fiecare să-și poată exprima punctul de vedere și să construim. În psihodramă am văzut și o soluție la ce întâlnisem acolo, adică un mod de a crea ceva împreună. Ceva valoros.

Pe partea terapeutică, procesul este recomandat să fie dublat nu doar de lucrul în grup, ci și de lucrul individual. Atunci eu am făcut terapie individuală vreo 6 ani, 4 ani de psihodramă. Și am ajuns într-un punct în care să fiu mulțumit de relațiile mele. Mi-a îmbogățit foarte mult partea de relaționare în familie, am ajuns, dintr-un punct în care mi se părea că suntem destul de reci și de străini – eu în relația cu ai mei – la niște relații foarte calde, în care simt că ne hrănim reciproc. În principal părinții mei pe mine. Asta este rolul părinților: de a hrăni cu energie, susținere, înțelepciune. Sfaturi. Și mă bucur de partea asta din viața mea.

De ce predai?

Marian Răducu: Are legătură cu ce visam în copilărie. Atunci îmi doream să fiu PAI – preot, actor, învățător. Nu știam cum o să ajung să o fac. La preot am renunțat de la finalul liceului, pentru că mi-am dat seama că nu mi se potrivește. Am dat examen la facultatea de Teologie și am și învățat. Mă atrăgea partea asta de a comunica despre valori, partea asta spirituală cu oamenii, de a fi un intermediar între oameni și divinitate. Inclusiv partea de muzică. Eu am fost cântăreț la strană câțiva ani. Eu citeam cazaniile în biserică și îmi plăcea partea de a predica, de a cânta. Inclusiv prin cântec, prin muzică este o experiență înălțătoare. Am renunțat treptat pentru că am descoperit treptat că valorile mele nu se potrivesc complet cu ceea ce înseamnă preoția, și am zis că nu are rost să fac un compromis. Nu aș fi trăit întru totul, în integritate ca preot. Pentru că am descoperit părți din religie care nu mi se mai potriveau. Rezonez foarte mult cu ideea de Dumnezeu, părinte, iubitor, Dumnezeu-iubire și multe din tradițiile și învățăturile creștine nu mi se mai păreau că merg cu partea asta de Dumnezeu-iubire, Dumnezeu-părinte. Partea de păcat, de pedeapsă, de rai și iad…

M-am dus către actorie și am mers atât cât a funcționat pentru mine. Pentru că a fost tot un vis din copilărie. Despre mine pot să spun că merg cu fluxul, cu energia. Mă duc acolo unde este nevoie de mine. Nu vreau să fac ceva doar din dorința mea extraordinară sau din ambiție.

Îmi doream să fiu și învățător. Încă de mic aveam interacțiune cu copiii, cu nepoții mei, pe care îi învățam rugăciuni pe atunci sau cântece. Făceam sport cu ei. Aveam tot felul de activități cu copiii din familie sau dinafara ei. Când a început partea cu predatul? Odată cu pandemia. Ce a însemnat pentru mine pandemia? A însemnat stop activităților de divertisment cu copiii, de animație pentru copii, am stat acasă și nu mai aveam alte activități. Am zis că dacă nu mai pot să-mi fac treaba, trebuie să mă apuc de predat. Știam deja de organizația Teach for Romania, care se ocupă să pregătească oamenii să predea în comunități defavorizate. Îi cunoșteam și îmi doream să fac asta, doar că eram prea ocupat cu proiectele mele. Când a venit pandemia, au dispărut toate proiectele, înafară de proiectul în care eu sunt realizator Radio la Itsy Bitsy. Am zis că acum e momentul să devin învățător și să merg spre Teach for Romania.

Ce ai învățat despre tine?

Marian Răducu: Am învățat lucruri foarte interesante. În primul rând eram foarte lăudat ca animator în interacțiunea cu copiii. Majoritatea cadrelor didactice care mă vedeau cu copiii îmi spuneau că sunt extraordinar și că au foarte multe de învățat de la mine. Erau foarte apreciativi, așa că am mers cu multă încredere în direcția asta de lucru cu copiii. Și credeam că am foarte multă răbdare pentru că în felul acesta mă lăudau cei din jur. Dar lucrând cu copiii – iar primul an a fost o experiență destul de solicitantă, pentru că am fost educator pentru grupă mixtă, adică copii de la 3 la 6 ani – lucrând în condițiile astea destul de solicitante, mi-am testat toate limitele. Și am descoperit până unde ajunge răbdarea mea și că sunt momente când îmi pierd răbdarea, așa că am lucrat să-mi măresc aceste limite. Am descoperit că nu sunt atât de bun în lucrul cu copiii. Că, da, sunt minunat pe partea de distracție, dar învățarea este altceva. E despre concentrare, despre efort, despre perseverență, despre rutine. Deci mult mai mult decât joc de distracție. Așa am trecut printr-un proces de învățare, de descoperire și de depășire a propriilor mele limite.

Ce au învățat ei de la tine?

Marian Răducu: În primul an am fost educator. Nu mai lucrez cu acei copii, dar eu sper că au rămas cu Salutul Soarelui la sport. Este o succesiune de mișcări și poziții yoga, de făcut dimineața care îți antrenează corpul, îți mențin o anumită flexibilitate. Dacă ar mai fi încă două lucruri: le-am spus că cea mai bună formulă magică este întrebarea ”cu ce pot fi eu de ajutor?”. Și să spună formula asta magică în clasă, să fie tot timpul prezenți în relațiile cu ceilalți. Când vor învăța să folosească această formulă magică, viața lor și a celorlalți se transformă.

Acum sunt la clasa pregătitoare, la un alt grup, pentru că eu sunt suplinitor, sunt cadru didactic fără studii de specialitate. Acum predau în Frumușani, sat Orăști, județul Călărași. La grădiniță am fost anul trecut în satul Crețești, comuna Vidra din Ilfov. Și făceam naveta. Naveta fac și acum. Dar acum mă simt mult mai relaxat în munca mea. Mai ales că vara asta am făcut Academia de Leadership la Teach for Romania și am primit o mulțime de instrumente. Acum mă concentrez să aplic aceste instrumente. Am de lucru, asta e clar. Dar solicitarea din partea copiilor e mult mai redusă decât anul trecut.

Ce-ți place la copiii tăi?

Marian Răducu: Acum am început să-i cunosc. Sunt isteți, sunt afectuoși și îi sprijin să-și manifeste afecțiunea și prietenia între ei. Atunci când un copil își dorește o îmbrățișare știm de la ce alt copil își dorește îmbrățișarea. Se sprijină foarte mult între ei și sunt simpatici, sunt frumoși, isteți, curioși, sunt minunați. Și sunt copii pur și simplu.

Cum ești tu în relația cu părinții tăi?

Marian Răducu: Din terapie am învățat că rolul de părinte și copil trebuie să fie clar și bine așezat. Adică părinții sunt aici să ne sprijine, să ne hrănească și noi suntem aici să primim ceea ce ei ne dăruiesc. O inversare a rolurilor se întâmplă, dar nu e sănătoasă. Tocmai de aceea eu accept în continuare ajutorul părinților mei, deși eu am 40 de ani și ei au 76, respectiv 85. Întotdeauna când mă duc la ei le duc și eu câte ceva, dar negreșit accept atât cât pot ei să-mi dea: o pasăre, un ou, o roșie. Asta pentru că am încredere că ei se simt în continuare utili, că își îndeplinesc rolul ăla de părinte care își ajută copilul și nu vreau să le iau asta. Îmi doresc ca ei să fie independenți, deci nu mă bag peste ei să preiau ceea ce ei încă mai pot face. Bineînțeles că ei fiind în vârstă, eu și frații mei le-am spus că poate nu e cazul să mai crească atât de multe animale, vaci, cai. Nu am insistat. I-am lăsat pe ei să decidă când sunt pregătiți să renunțe. Inclusiv la partea de bani: deși au o pensie mică, atunci când mi-am cumpărat apartamentul în rate, ei s-au oferit să-mi plătească ușa de la intrare. Iar eu nu am refuzat. S-au oferit să-mi plătească o rată la casă. Nu am refuzat, iar ei simt că au contribuit la casa mea, atât cât au putut ei și e prețios și eu o să țin minte. Și invers, e valabil și invers: când au făcut o investiție mai mare, au schimbat un gard, am contribuit și eu.

Care era mesajul pe care voiai tu să-l citim noi în postarea de la Facebook?

Marian Răducu:  Eu am avut momente din astea cu tata pentru că, având 86 de ani, el e primul care a intrat într-o zonă fragilă. Atunci când îmi aduc aminte un episod când eram în Alexandria, la oraș, a călcat pe o bordură mai înaltă și s-a dezechilibrat. Eram lângă el, l-am prins, dar s-a speriat foarte tare. S-a speriat că s-ar fi putut accidenta, iar la vârsta lui nu e de dorit. Și fiind foarte speriat, eu l-am ținut în brațe până s-a liniștit. Ăsta e un gest părintesc. Acum e într-un stadiu în care trebuie să fie hrănit cu lingurița și am făcut asta, dar doar foarte puțin, pentru că mama e cea care are grijă de el. Mă bucur că ea e în putere și poate să facă asta. Bineînțeles că dacă va fi nevoie, voi ajuta mai mult. Dar întotdeauna le-am sprijinit partea asta de independență și autonomie.