Căutare

Share this article

Marius Popa este un artist complex. Cântă cu vocea, la chitară, compune, produce muzică, dar şi musicaluri, joacă în piese de teatru şi face fotografie. Dar, în ciuda firii artistice, este extrem de bine ancorat în viaţa de zi cu zi, fie că vorbim de politică, civism sau educaţie. Numele lui este legat de trupe precum Foişorul de Foc, Spin şi Jukebox, dar şi de emisiunea Cronica Cârcotaşilor, pentru care compunea textele de satiră muzicală. A făcut apoi trupa Popas, dar parcursul ei nu a fost cel iniţial. Lipsa de succes a albumului pe piaţa autohtonă l-a făcut să rămână în zona cover-urilor şi să se reorienteze către partea de producţie audio. Iar acesta a şi fost colacul de salvare în pandemie, când concertele au devenit istorie, iar industria este în pragul colapsului.

Marius, am să încep cu ce doare cel mai tare, mai ales la voi, artiştii. Cum te descurci în perioada asta?

Grozav! Se văd ghilimelele?

Dacă nu se văd, le punem.

Cum? Foarte greu. Industria e headshot în momentul ăsta. Din fericire mai apar diverse proiecte, mai ales pe partea de producţie. Să vedem cât o să mai funcţioneze. Ţin barca pe apă. Până la urmă sunt soluţii de avarie.

Marius Popa

Care sunt soluţiile astea de avarie la tine?

Trebuie să admit că am avut noroc. Am un client extern pentru care fac producţie audio pentru spoturi tv şi acum sunt într-un new business şi dezvolt o chestie de Virtual Reality cu o echipă foarte faină, suntem implicate 3 firme. Avem în proiect teatru VR şi în curând o să fie concert VR.

Sună ca din alte timpuri, din viitor, dar uite că au venit timpurile alea.

Da. Teatrul VR e un proiect foarte fain, un proiect 360. Îi dă oportunitatea spectatorului ca de acasă să devină telespectator şi să vadă piesa de pe scenă. Sunt 2 variante: să vadă de pe telefon dând scroll, stânga-dreapta, sus-jos sau cu o cască de VR şi aici iar se împart lucrurile. Cea mai ieftină cască de VR este 20-30 de lei şi îţi pui în ea telefonul. Acesta, având giroscop, ştie să facă translaţia între imaginea asta normală, să-i spunem, dintr-un pătrat şi să o transforme în sferă. Practic, asişti la piesa de teatru de pe scenă. Pe lângă asta, şi sunetul e 360. Să zicem că ai un actor în faţa ta care dă replica şi tu întorci capul în stânga, replica va veni din dreapta.

Crezi că asta ne aşteaptă de acum înainte?

Şi da şi nu. Proiectul ăsta nu e făcut să înlocuiască teatrul, asta e o prostie. Teatrul, concertele trebuie să rămână aşa cum sunt. Proiectul ăsta automat ajută în perioada asta, dar el vine ca o completare la experienţa de teatru. Să zicem că tu eşti în Craiova şi e o piesă foarte bună în Constanţa. S-ar putea să nu o vezi niciodată. Şi atunci, să zicem că vine cineva şi filmează toată treaba asta normal, e o experienţă. Dar să o vezi VR este o experienţă îmbunătăţită. E adevărat că în perioada asta şi în situaţia asta vine ca un înlocuitor, dar altfel e doar ceva complementar.

Vorbeşti de lucruri atât de tehnice şi eu ştiam că artiştii sunt boemi.

Depinde de artişti. Mai aveam diverse poliloghii din astea pe Facebook în care mi se spunea să-mi văd eu de scena mea, să nu mă mai ambalez cu politica, cu civicul. Şi i-am zis unei doamne că eu când mă duc la piaţă sau îmi duc copiii la şcoală, eu nu sunt cu scena şi reflectoarele după mine. Sunt mai întâi cetăţean şi apoi artist.

La un moment dat trebuie să învăţăm să ne producem, să ne manageriem. Nu mai funcţionează de foarte mult timp treaba aia cu artistul care trebuie să stea în lumea lui, să creeze şi altcineva trebuie să-l vândă, să-l producă. Dacă nu-ţi iei soarta în mâini nu o să funcţioneze.

Pe de altă parte putem spune că ar fi fain ca fiecare să se ocupe doar de o latură, doar că istoria, cel puţin în România, ne arată că nu avem şcoli adevărate pentru managerul care să devină manager de artişti şi tot aşa. Aşa că s-ar putea să te trezeşti ca victimă a sistemului, în sensul că suntem mai mult victime ale educaţiei sau a lipsei de educaţie. Trebuie să înveţi să le faci pe toate dacă vrei să supravieţuieşti în industria asta, chiar dacă îţi consumă mult timp şi ajunge să-ţi afecteze creaţia.

Şi, totuşi, eu dacă mă uit la ultimii 20 de ani, văd că ai făcut o mulţime de lucruri, n-am văzut să-ţi fi afectat creaţia.

Am făcut şi mai fac. În calculator ar trebui să am de 2 ori pe atât, dar una din marile mele probleme este că nu am fost niciodată mulţumit de ce am făcut. (n.r.: râde) Am mereu treaba asta că something big is missing. Am făcut nişte lucruri chiar interesante. Am făcut un musical acum câţiva ani, original atât ca story, cât şi ca muzică. Se cheamă Leul Ra. Mi l-am şi tatuat.

Leul Ra

Am văzut tatuajul şi chiar voiam să te întreb dacă are vreo legătură.

Da. E o poveste foarte frumoasă, o fabulă. Este vorba de un leu care se naşte în circ, dar are mereu în el impulsul de a căuta libertatea. Deşi nu ştie ce înseamnă libertatea, savana, ştie că trebuie să fie acolo. Este, de fapt, problema omului superior care devine constrâns în societatea actuală, în sistemul ăsta care nu-i permite să-şi împlinească potenţialul. E o poveste cu happy end, dar este şi despre sacrificiu.

Te simţi şi tu un leu Ra?

Cumva, de aici a plecat. Şi suntem mulţi lei Ra. Dar ştii cum e, am trecut printr-o grămadă de etape şi de faze, de la acceptarea lucrurilor aşa cum sunt până la încercarea acerbă de a le schimba. Cred că e cumva la jumătate toată treaba, lucrurile au şi un traseu al lor clar stabilit, dar pe traseul ăla alegem dacă vrem să ajungem direct sau mai facem nişte ocoluri. Închipuie-ţi un schior care pleacă de sus în jos. N-are altă variantă decât să ajungă la poalele muntelui. Cum foloseşte schiurile, asta e alegerea lui.

Parcă mi-ai spus, pe scurt, povestea vieţii tale. Aşa ai simţit şi tu până ai ajuns să faci muzică?

Da, eu asta am vrut dintotdeauna să fac, dar născându-mă în `79, părinţii mei aveau foarte bine împământenite conceptele vechi. În plus, eu am ajuns la oraş în clasa a VI-a. Până atunci am stat la ţară pentru că ai mei, medici veterinari fiind, după ce au terminat facultatea au mers dintr-un sat mai mic într-un sat mai mare, apoi într-o comună şi tot aşa. Iar mentalitatea era că cel mai bine pentru copilul meu e să devină om ca lumea, ori asta cu arta nu avea treabă cu oamenii ca lumea. Om ca lumea înseamna să fii doctor, avocat. Bunică-mea îmi spunea: „Mamă, fă-te ori stomatolog, ori preot.” Ea, dacă a fost toată viaţa îngrijitor la CAP, voia ca eu să nu am treabă cu murdăria şi ei i se părea că cel mai curat e să lucrezi ca stomatolog sau ca preot.

Şi ţie de unde ţi-a venit pasiunea asta pentru muzică?

Nu ştiu, aşa m-am născut. Era în mine. E adevărat, taică-miu cânta la chitară şi e clar că de acolo am moştenit înclinaţia, dar părinţii mei au considerat că e o chestie trecătoare, un hobby. Plus că era clară ideea că îţi trebuie pile ca să ajungi artist. Aşa că m-au dat la Liceul Militar. Eu, deşi aveam clar o fire de artist, ai mei au zis că mă pun cu botul pe labe, mai ales că eram şi rebel, aşa. Eu am fost mereu oaia neagră şi brânză bună în burduf de câine. La Liceul Militar m-am îmbolnăvit de stomac. Eu şi acum am o părere foarte proastă despre tot ce înseamnă armată. Lucrurile sunt aşa: un cretin se ceartă cu un alt cretin şi-n loc să se ducă ei să joace şah sau skanderbeg pun alţi oameni să moară pentru ei. Şi când am ajuns în şcoala militară şi am văzut ce fel de abordare e, ce se urmăreşte să se scoată din tine… În clasa a X-a am făcut ulcer şi până la urmă m-au retras ai mei. M-au adus înapoi la Cernavodă, dar la un liceu cu profil real deşi eu am fost mereu un tip de profil uman. Până la urmă în `98 am ajuns la Bucureşti şi mi-am ales facultatea având o singură chestie în minte, să nu aibă matematică. Eu nu mă uitam la ce facultate e, mă uitam la probe. Aşa am ajuns să fac Psihologia.

Şi tu te-ai dus la facultate tot ca să scapi de gura părinţilor?

Păi aşa se făcea, normal. Taică-miu şi găsise pe cineva, ca eu să termin Psihologia şi apoi să mă angajez în poliţie, nişte fantezii din astea…

Deci ei îţi stabiliseră drumul.

Da, da. Şi când am ajuns în facultate şi am văzut despre ce e vorba, am urât-o… Vai de capul meu!

Şi într-o zi am citit în ziar un interviu în care se spunea că Gheorghe Gheorghiu are un studio şi sprijină tinerele talente. Am luat numărul de la ziar să văd cine a făcut interviul, să-mi facă legătura, să mă sprijine şi pe mine Gheorghe Gheorghiu. Mă duc acolo şi mă iau oamenii:

  • Da!
  • Am venit şi eu să mă sprijiniţi.

S-a uitat Gigi la mine – cu care ulterior am devenit prieten – m-a întrebat dacă am bani. Ideea din articol era că el îşi făcea reclamă la studio, dar eu am luat altă idee. A zis că dacă tot am venit să cânt ceva.

Eu eram atunci super marcat de Bitman, ca probabil cel mai mulţi tineri care cântau cu vocea în perioada aia. Îl imitam mai ceva ca Miţă de la Bere Gratis când a început să cânte. (n.r.: râde) Îmi dădeam seama cât e de penibil, dar dorinţa era prea mare. Ăştia se chinuiau să nu râdă. Marele noroc a fost că în gaşca aia de bagabonţi bătrâni era Vali Rotari, Dumnezeu să-l ierte, care se uita la mine şi la un moment dat Gigi, plictisit, îi zice să vadă dacă poate să facă ceva cu mine. Vali m-a tot chemat pe la studio, a văzut că pot şi să scriu, să compun şi încet, încet, în `99 am făcut prima noastră gaşcă, Foişorul de Foc.

Marius Popa şi Vali Rotari

Dar mi-a zis Vali:

  • Prietene, faci o cură, nu mai asculţi Holograf ani de zile.

Mi-a dat să ascult alte lucruri – Savage Garden, asta îi plăcea lui foarte tare. În perioada aia se schimba şi trendul de emisie a vocii pe radio. Nu se auzise încă la momentul ăsta în care toţi bărbaţii cântă ca femeile şi toate femeile cântă ca negresele. Atunci era începutul de trend, în care băieţii începeau să cânte mai efeminat şi cu lovitura aia de glotă pe care tocmai o introduseseră cei de la The Cranberries. Atunci mulţi cântau aşa şi am studiat-o şi noi. Am semnat cu Cat Music, am scos un album, dăm o piesă la Creaţie, la Festivalul de la Mamaia, dar noi ştiam că acolo oricum lucrurile sunt aranjate. Şi luăm locul 2. De-acolo au început să se lege lucrurile. Am ajuns la Latin Express, tocmai plecase Pepe.

Cum ai trecut tu de la Bitman la Latin Express?

Cum? Era ceva normal. (n.r.: râde) Între timp am făcut şi un proiect, Split Blues Band, cu Roxana Stroe la chitară, cântam în cluburi blues şi jazz. După Latin Express am făcut Spin şi-n momentul ăla a început să se schimbe un pic traiectoria.

Mie însă mereu mi-a plăcut să cânt în club, carnal, organic, aşa că în paralel cântam şi cu Jukebox. Iar după Spin am zis că rămân cu Jukebox, că îmi plăcea mult mai mult treaba aia din club. Printr-un context de împrejurări am ajuns la Cronica Cârcotaşilor cu Jukebox, am ajuns să scriu momentele de satiră muzicală, pe urmă a început declinul la Cronică şi nu m-am mai regăsit, am părăsit barca. Şi am făcut gaşca asta, Popas, gândită ca trupă de coveruri doar în timp ce noi pregăteam albumul şi o luam în altă direcţie. Şi am scos un album foarte mişto şi n-a avut niciun fel de… nu că nu a avut succes, nu am putut să bag piesele pe nimic. Abia atunci mi-am dat seama de capcana în care picasem.

Trupa Popas

Eu îmi doream să nu mai ajung să depind de casele de discuri, să ies din căruciorul ăsta cu rotile. Pentru mine casa de discuri era un cărucior cu rotile şi când am învăţat să merg singur, pe picioarele mele mi-am dat seama că în radio nu se ajungea decât în scaun şi că traseul pe care îl urmasem era unul fals. E diferenţa aia între discuţiile alea de TEDx şi realitate – Fii tu! Crezi în tine! – tu faci asta şi ajungi acolo şi îţi dai seama că era un show tv. Şi în 2009 am avut o cădere foarte nasoală, o depresie şi nu mi-am mai dorit nimic din partea asta de mainstream. Am rămas cu o trupă de cover-uri, m-am apucat să fac producţie. Am mai scris, dar ăla a fost un moment care atât de tare m-a afectat pentru că scosesem un material foarte bun.

Pusesem pe un motor de promovare, Broadjam – erau vreo 20.000 de artişti independenţi atunci – iar o piesă de la noi a ajuns numărul 2 pe Europa. Atunci mi-am dat seama că problema nu e la mine, ci la sistem. Iar eu nu am cum să mă lupt cu sistemul. Adică puteam să o fac, dar cu ce costuri şi pentru ce rezultat? Când duceam ceva nou eram întrebat automat cu ce seamănă.

Dar trebuie neapărat să semene cu ceva?

Da, trebuie să fie în trend. Problema vine şi de la cum e învăţat publicul, că publicul e învăţat să primească gratis. Ce e free? Youtube-ul. Bine, dacă urmăreşti Social Dilemma, ai văzut că nu e nimic free la bază. Dar publicul trebuie să înţeleagă că artistul are nevoie să fie sprijinit, în primul rând financiar. Şi acum se pune problema: câţi dintre noi au abonament la Spotify, la Youtube Music, la Apple Music, la orice platformă din asta unde costurile nu sunt deloc mari, 20-30 de lei pe lună? Înseamnă cel mult 1 leu pe zi. Iar tu când asculţi muzica ta, nişte cenţi merg la artistul respectiv. La fel, dacă te uiţi pe Youtube, dai skip la reclamă după 5 secunde, dar reclama aia aduce şi ea nişte bani artistului.

Uite, îţi dau un exemplu foarte clar! Albumul lui Dan Byron, Priveşte cerul, care din punctul meu de vedere e unul dintre cele mai bune albume din ultimii ani. Am vorbit cu Dan la un moment dat, abia reuşea cu banii din vânzări să-şi ţină piesele online pentru că şi asta costă. Deci nu a scos mare lucru din vânzarea discului care, îţi repet, este excepţional. Dan foloseşte extraordinar limba română, ideile de linii de muzică sunt senzaţionale. Până la urmă, trendurile din muzică, la fel ca şi în politică, reprezintă doar oglinda societăţii în care trăim, aştia suntem.

Am văzut totuşi că tu continui să-i sprijini pe cei aflaţi la început de drum.

Indiferent ce am făcut sau n-am făcut, lăsăm ceva în urmă, ca drumul să continue, să mai bătătorim nişte poteci. Ce lăsăm în urmă, doar neputinţa noastră? Vreau să-ţi spun că am găsit nişte voci excepţionale, nişte tineri cu voci şi minţi, la 16 ani, de zici că nu-i adevărat, dar care sunt în pragul depresiei pentru că nu au mentorat, nu ştiu cum să-şi împlinească potenţialul şi este nebuloasa asta a societăţii în care trăim. Nu numai că nu ne sprijină statul, dar trebuie să fii suficient de puternic să rezişti şi la celelalte atacuri, ca o rândunică ce trebuie să reziste în jurul unei tornade.

Eu nu pot să fac foarte mult, dar cât pot să fac, fac. Milimetrul ăla îl fac. E o povestioară cu tâlc în care pădurea ardea şi toate animalele fugeau. La un moment dat pasărea colibri se duce şi ia apă în cioc. O opreşte leul şi o întreabă ce face, că arde, iar pasărea îi spune că ea îşi face partea ei. Despre asta e vorba până la urmă, când nu se mai poate face nimic, eu fac partea mea. Cât pot, iar dacă vreodată o să pot să fac mai mult, cu atât mai bine.

De Conservator de ce te-ai apucat acum?

M-am apucat şi l-am şi abandonat, deşi pe semestrul I am avut media generală vreo 9,25 şi profesorii m-au iubit foarte tare şi au fost multe rugăminţi să nu plec. Eu, neavând formarea asta de şcoală, am zis să-mi umplu nişte goluri. Am fost însă dezamăgit şi nu neapărat de cursul de la Braşov, ci în general de sistemul ăsta de educaţie. Îmi aduc aminte ce spunea Brâncuşi: „Când am plecat v-am lăsat proşti. Când m-am întors v-am găsit şi mai proşti.”

La 19 ani după ce am terminat facultatea mă aşteptam să găsesc o schimbare de sistem şi tare mi-e teamă că am găsit-o, dar în rău. M-am aflat în poziţia de a lua apărarea unor copii în faţa unor profesori, de a-i contrazice pe profesori. Mi se pare aberant ca în 2020 să vină doamna profesoară la Istoria muzicii şi să dicteze 2 ore. Istoria aia nu se mai schimbă. Hai să le dăm nişte cursuri printate elevilor şi la ore să ascultăm muzică, să discutăm despre ea, să adaptăm lucrurile la 2020. I-am zis unui profesor că ei nu pregătesc artişti, ei pregătesc tinerii să ajungă lucrători în muzică.

Să zicem că într-o formă sau alta aş fi trecut peste astea, dar după ce a venit pandemia şi s-a trecut în online, a fost îngrozitor. Eu, în anii trecuţi, am făcut cursuri în online, dar la Berkeley şi în momentul în care am văzut diferenţa mi-am dat seama că nu are rost. Să zicem că aş fi trecut şi peste asta, dar după ce a picat industria a trebuit să mă ocup de business pentru că dincolo de toate am o carieră, o familie. Şi n-aş fi vrut să fac facultatea în dorul lelii, eu m-am dus acolo să învăţ.

Dar la Sfântu Gheorghe de ce te-ai mutat, tot în urma dezamăgirilor din industrie sau din alt motiv?

În primul rând m-am mutat aici pentru că m-am îndrăgostit de oraş. Soţia mea e de aici şi când am venit prima oară în Sfântu Gheorghe, acum 16 ani, am simţit că acolo eram ca acasă. În Bucureşti câştigam mult, dar cheltuiam la fel de mult şi eram mereu pe drumuri. Cheltuiala interioară era foarte mare. Soţia mea, care a terminat ATF-ul, ajunsese să lucreze în multinaţională pentru că nu avea ce să facă cu salariul ăla de actor debutant. Salariul ei pe o lună îl cîştigam eu într-o seară. Dar într-un context de împrejurări postul de director de la Teatrul din Sfântu Gheorghe, care era în cădere liberă, a ieşit la concurs. Mi-a zis că vrea să încerce. A luat postul şi acum vreau să-ţi spun că Teatrul Andrei Mureşanu e pe lista teatrelor bune din ţară. Amândoi ne-am dat interesul, i-am ajutat şi eu benevol şi pe partea de producţie, am şi jucat în nişte piese. Şi mutarea aici s-a dovedit a fi cea mai bună variantă, mai ales pentru copii unde totul e la îndemână: traversează şi ajung la şcoală, în capătul străzii e teatrul, ai parcul la 200 de metri. Chiar poţi să spui că te vezi cu cineva într-un sfert de oră, ceea ce în Bucureşti nu era posibil. Am ales viaţa de tihnă în detrimentul celei care clar ar fi adus mai multă celebritate, mai mulţi bani, dar eu n-o să-i iau cu mine. Când o să mor n-o să iau nimic, dar cel mai probabil o să-mi rămână gustul ăla la final, că a meritat.

Tu, artist. Soţia, artistă. Copiii?

Anda, fiică-mea, care merge pe 16 ani, a fost la olimpiadă la pian, dar a decis că ea nu vrea să facă muzică şi se duce la liceu teoretic, că vrea să se facă medic. Până la urmă a dat la Pedagogic, dar toată ziua cântă la pian. Iar cel mic, Matei, care e clasa a III-a acum, e la vioară, dar cântă la bas toată ziua. La ei în camere e plin de instrumente, de ukulele, au avut şi set de tobe, dar l-am demontat ca să pot să pun biroul.

Marius Popa cu cei 2 copii, Anda şi Matei

Ei, spre deosebire de tine, au suportul.

Da, au suportul meu pentru orice. Într-o discuţie recentă cu taică-miu i-am şi spus că le mulţumesc pentru că am învăţat exact ce să nu fac cu copiii mei. Ştiu că pentru ei a fost o chestie dureroasă, dar a fi adult înseamnă să-ţi asumi nişte responsabilităţi. Dar să ştii că n-am zis-o cu rea-intenţie, ci chibzuit pentru că s-ar putea ca traseul ăsta pe care l-am avut eu cu părinţii mei să fie, de fapt, unul bun pentru că e clar că ai mei copii vor avea o totală schimbare de istorie.

Tu te-ai implicat şi în politică la un moment dat.

Când a fost campania „Fără penali în funcţii publice” în Covasna nu era filială USR şi am înfiinţat eu una locală, apoi una judeţeană. Am luat masă, scaune, cort pentru semnături, mi-am luat şi înjurături. Eu, când m-am înscris în partid, spusesem că am doar 2 ore pe zi disponibile, dar ajunsesem să muncesc câte 6 ore pe zi, dar când am început să văd oameni noi cu metehne vechi mi-am dat demisia. Eu am plecat de la ideea că dacă or să mă întrebe copiii mei ce am făcut ca să schimb societatea în care trăim, o să le spun că n-am reuşit, dar am încercat. Şi asta e valabil şi pentru politică, şi pentru muzică, şi pentru producţie. Nu mai am aşteptări, dar încerc.

Am mai spus şi în musical-ul pe care îl fac cu gaşca: faima, banii şi succesul sunt efecte secundare. Pot să apară sau nu. Ceea ce suntem este însă foarte clar, aia e treaba palpabilă.

Ce crezi că te-a făcut pe tine să fii aşa, să gândeşti în felul ăsta? Ai avut un set de principii de la bun început sau ţi le-ai construit singur? Sunt o grămadă de oameni care fac o mulţime de compromisuri.

Eu zic că am avut şi noroc. Trebuie să admit că la un moment dat aş fi făcut şi eu compromisuri şi am şi încercat. O să-ţi dau un exemplu care mă lasă pe mine cu chiloţii în vine. Când eram la Cronica Cârcotaşilor la un moment dat eu m-am supărat foarte tare pentru o chestie de principiu şi atunci am zis că scot arsenalul greu. L-am sunat pe Huidu şi i-am cerut să-i scoată pe Jukebox de la Cronică, că vin eu cu o soluţie. Şi Huidu a avut cea mai mişto reacţie la momentul ăla – şi asta mi-a fost lecţie – mi-a zis că nu poate să facă aşa ceva, că oamenii ăia nu i-au făcut nimic, muncesc, că eu sunt bine-venit oricând înapoi, dar că nu e cinstit ca el să facă aşa ceva. După nişte ani le-am spus şi lor treaba asta, le-am spus că am vrut să-i sap şi că Huidu – cu care eu eram la cuţite la momentul la care le-am spus treaba asta – a avut cea mai onestă atitudine. Deci, vezi, am încercat şi eu să fac compromisuri, dar am avut noroc că nu s-au legat şi a fost o lecţie foarte bună pentru mine şi am apreciat-o şi mai tare când le-am spus toate astea şi celor de la Jukebox.

Ce-a fost cel mai greu în ăştia 20 de ani?

Ce este cel mai greu este lupta cu mine de a-mi găsi în continuare traseul. Sunt 2 forţe care se bat: banii şi libertatea. Gândeşte-te la o numărătoare cu o singură bilă pe fir. Într-o parte sunt banii, într-o parte libertatea. Dacă vrei mai mulţi bani se reduce segmentul de libertate, dacă vrei mai multă libertate se reduce segmentul de bani. Ca orice om, vreau să am, dar vreau să am şi libertatea, să-mi trăiesc viaţa dincolo de munca în sine.

Uite, eu nu am treaba asta cu „orice pentru copilul meu.” Dacă eu mă sacrific pentru el, perpetuez o prostie. El nu o să înveţe cum să trăiască pentru el şi o să se sacrifice şi el pentru copiii lui şi tot aşa. Dacă eu nu îi arăt cum se trăieşte viaţa, el nu o să aibă exemplu. Şi în primul rând eu vreau ca ei să dispună de mine ca de un om echilibrat şi împlinit şi pentru asta am eu nevoie de nişte lucruri. Că după aia ajung să îi reproşez copilului lucruri, să îi spun că în loc să se facă doctor, s-a făcut lăutar. D-aia zic că în anii ăştia cel mai greu a fost să ajung la masa negocierilor cu mine şi să trag nişte concluzii că e OK aşa cum e, fără să mai am răbufniri.

Şi cred că cel mai greu lucru pe care l-am avut de înţeles a fost că nu trebuie să avem toţi succes. Râdeam eu la un moment dat cu Alex de la Jukebox şi-i spuneam: „Mă, tu nu eşti frumos pentru că eşti frumos. Tu eşti frumos pentru că sunt eu urât.”

Marius Popa şi Alex Vasilache, Jukebox

În viaţă ai nevoie de alb şi negru. Nu putem avea toţi succes pentru că atunci succesul nu ar mai avea sens. Eu d-aia zic şi că binele ar trebui să-i facă plecăciuni răului, pentru că doar aşa binele poate fi bine. La fel, oamenii de succes trebuie să le fie recunoscători celor care nu au succes pentru că doar aşa înţelege lumea.

Oricum, şi succesul ăsta e relativ.

Absolut! Hai să-i spunem glorie, mai bine. Unii au glorie tocmai pentru că alţii nu au.

Marius Popa şi trupa Spin

Ţi-ai dori ca Anda şi Matei să cunoscă gloria?

Mi-aş dori să fie nişte oameni împliniţi, să fie în pace indiferent ce alegeri fac. Eu vorbesc cu ei despre orice: despre viaţă, despre moarte, totul trebuie să fie cu argumente. N-oi fi eu un muzician sau un producător de succes, dar ca părinte am făcut ce trebuie, sunt mulţumit.

La un moment dat tu ai decis să renunţi la religia ortodoxă. De ce?

Eu nu pot confirma sau infirma nimic, nici că există, nici că nu există. N-am dovezi. Am nişte certitudini care vin din interiorul meu, că ceva este dincolo şi că este în permanenţă conectat la noi. Dar eu mi-am folosit logica şi cred că logica e tot de la Dumnezeu. Eu n-am o problemă cu creştinismul, dar o problemă cu ipocrizia. Cum să vorbeşti despre omul ăla cu coroană de spini şi o cămaşă pe el şi tu să stai cu coroana de aur pe cap şi să mergi cu Mercedesul? Văd preoţi care acuză tot felul de lucruri şi de oameni, vorbesc despre homosexuali că sunt aşa şi pe dincolo. Păi, Isus a stat cu prostituata şi cu tâlharul lângă el. Tu te dai reprezentantul lui Dumnezeu? Atunci cheamă-l pe homosexual lângă tine şi vezi dacă e om bun. Cheamă-l pe ateu lângă tine şi vezi dacă e om bun şi fă împreună cu ei un spital. E acum pandemie? Ia biserica, vinde-o şi dă banii să fie de ajutor oamenilor. Opreşte lucrările la catedrală, fă hotel de 5 stele şi vinde-o ca să foloseşti banii cu folos. Orice religie, orice credinţă e bună dacă te face un om mai bun.

Sunt deja 7 luni de când suntem în pandemie. Ce speri pe mai departe, cum vezi lucrurile?

Nu le văd. Normal că sper ca totul să se termine cu bine, dar nu cred. Că şi dacă luăm binele ăla de dinainte de pandemie, nu era bine, de fapt. Noi suntem tot o specie nefericită. Acum suntem doar mai constrânşi. Ar putea fi însă o mare oportunitate să ne schimbăm traseul pentru că cel pe care eram nu era ce trebuie.

Marius Popa

Uite că pandemia a tras frâna de mână la întreaga planetă, iar asta mi se pare uluitor. Nu e trasă atât de tare, dar sper să ne întoarcem un pic către noi înşine şi să ne uităm la hăul pe care îl facem. Dacă noi am fi aproape unii de ceilalţi am găsi soluţii şi în pandemie, dar faptul că noi suntem atât de separaţi şi de izolaţi unii de alţii şi atât de individualişti face ca suferinţa să fie şi mai mare.

Nici mie nu-mi place să port masca aia, dar dacă eu o port, poart-o şi tu. E un semn de bune intenţii, arată că suntem în aceeaşi echipă. Sper doar ca distanţarea asta socială să nu fie o distanţare de umanitate. Eu nu mă las, nu vreau să renunţ. Plus că avem datoria asta faţă de copii. Tuturor ne vine să renunţăm, e uman şi e prea mult. De-aia trebuie să fim aproape unii de alţii, să avem compasiune că tot împreună o scoatem la capăt.

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO