Prima pagină » „Mersul la cinema este un veritabil schimb de idei între noi ca oameni.”, Bianca Oana producătoarea filmului Colectiv și Touch Me Not
„Mersul la cinema este un veritabil schimb de idei între noi ca oameni.”, Bianca Oana producătoarea filmului Colectiv și Touch Me Not
După succesul răsunător de acum doi ani cu Touch Me Not, producătoarea Bianca Oana revine cu un nou film pătrunzător de o relevanță majoră pe plan social: Colectiv. În urma discuției pe care am avut-o la TIFF acum 3 săptamâni, nu este întâmplător faptul că ambele producții se încadrează într-o categorie de filme care comunică spectatorului urgența anumitor teme sociale de profunzime universală.
Ca și producătoare, Bianca are până acum două filme în portofoliu, însă nivelul ridicat de introspecție pe care îl percepi din răspunsurile ei, precum și observațiile pătrunzătoare pe care ți le oferă, îți lasă impresia că face asta de când s-a născut. Asemenea filmelor pe care le produce, abordările Biancăi converg spre aceleași direcții — creșterea gradului de conștientizare și sensibilizare a publicului, crearea unor comportamente sociale noi și generarea unor perspective inovative în arta cinematografică. Conversând despre parcursul vieții ei, e destul de ușor să-ți dai seama despre cum-ul, ce-ul și de ce-ul care au adus-o în punctul în care se află acum; cât despre cine? aici voi lăsa cuvintele ei să modeleze o identitate..
Posibil să fi fost conexiunea între două foste eleve ale colegiului Coșbuc sau pasiunea comună pentru Antonioni, dar pe tot parcursul interviului am simțit cum mă puteam conecta cu ea la un nivel mai profund – în care nu doar simpatizam sau mă recunoșteam, dar și redescopeream în cuvintele sale. De-a lungul discuției noastre, Bianca a făcut evident faptul că este una dintre cei mai mari susținători ai noilor voci și tinerilor artiști; indiferent dacă este vorba de film sau orice altă formă de artă, she will always have our back!
Cum a fost experiența ta la TIFF anul acesta?
Pentru mine de abia a început experiența, pentru că astăzi, 7 august, este practic ziua în care se întâmplă toate lucrurile, să zic așa. Anul acesta am venit cu două proiecte la TIFF: unul este colectiv, regizat de Alexander Nanau, la care am lucrat alături de Alexander, care este producător, regizor, monteur și director de imagine; iar al doilea proiect este următorul film al Adinei Pintilie după Touch Me Not, care se numește Death and the Maiden și care participă în programul Transylvania Pitch Stop — unde chiar astăzi, înainte să mă întâlnesc cu tine, am avut pitch-ul, iar în după-amiaza aceasta vom avea întâlnirile.
Cum ziceam, la mine de abia a început experiența TIFF 2020 – acum, cu două zile înainte să se termine – dar mi se pare extraordinar că se poate întâmpla în condițiile date.
Cât de important este TIFF-ul pentru cinematografia românească după părerea ta?
TIFF-ul este un eveniment care se află deja la a 19-a ediție, ceea ce e remarcabil pentru că s-a format o tradiție. Eu pot vorbi doar din experiența mea personală cu filmele pe care le-am avut în festival. TIFF-ul este o platformă foarte bună de lansare a unui film sau cel puțin așa a fost pentru noi. TIFF-ul este foarte mult axat pe public, ceea ce mie îmi place. Foarte mulți oameni ajung să-ți vadă filmul la premiera din România, și asta e mare lucru pentru că dacă poți să te folosești de această rampă de lansare, în distribuție, comunicare și marketing, poți să ajungi să creezi un awareness în jurul filmului tău. Aici depinde evident și de film – fiecare film e diferit – dar pentru noi a funcționat.
Mai ales în cazul Touch Me Not, unde cu ajutorul organizatorilor am putut să și lansăm un proiect colateral al distribuției filmului — și anume, am făcut acest turneu internațional de dezbateri cu publicul care s-a numit TOUCH ME NOT – Politics of the Body. Iar prima dezbatere cu protagoniștii a avut loc aici la TIFF, pentru care organizatorii au făcut tot posibilul să-i aducă pe toți cei implicați, care veneau din țări diferite, și astfel am avut o platformă de comunicare pentru public.
colectiv este proiectat acum la TIFF în cadrul Zilelor Filmului Românesc. Filmul a avut premiera mondială anul trecut, în 2019, la Veneția; între timp a avut și premiera în cinema în România, iar acum la Cluj este ca o încununare a traseului filmului în țară.
Cum era copilăria ta?
Am avut o copilărie destul de fericită aș spune. N-am fost singură la părinți. Am o soră care este cu 12 ani mai mare ca mine, deci cumva eu am fost mezina răsfățată a familiei, dacă vrei. Este un avantaj în diferența asta de vârstă — să fii mezin la o diferență foarte mare de primul născut îți oferă un soi de independență. Părinții mei s-au stresat cu primul copil, pe sora mea au înscris-o la tot felul de cursuri precum pian, chitară, gimnastică, cam tot ce se putea. Iar la mine s-au super relaxat și mi-au zis “Fă ce vrei!”. Așa că din punctul ăsta de vedere îmi dau seama că am avut o libertate mai specială (vorbind și cu prietenii mei despre copilăriile lor).
De asemenea, am avut norocul să copilăresc la casă, unde aveam acces la grădină si oportunitatea să mă joc cu copiii pe stradă, unde ne jucam cu frunze și ne puneam pături pe trotuar, ceea ce acum e mai rar. N-am avut deci o copilărie urbană. Am copilărit la Giurgiu și am plecat la București la liceu în clasa a 9a.
Tot așa, vorbind despre independență, m-am mutat singură la București pentru liceu; adică la 14 ani am plecat de acasă. Bineînțeles, nu am plecat rupându-mă complet de familie, ci pur și simplu mi s-a oferit oportunitatea de a studia. Din nou, s-a pus mare accent pe faptul că pot face ce-mi doresc. Mereu am fost încurajată din punctul ăsta de vedere.
În București stăteai la cineva din familie?
Sora mea fiind cu mult mai mare, pe vremea când eu mă pregăteam să dau la liceu, deja terminase facultatea și avea viața ei. Ea se mutase împreună cu iubitul ei, care acum este soțul ei, iar eu am stat singură în fostul ei apartament. Evident, sub supravegherea ei și a părinților. Dar am avut înclinația asta spre independență, adică să știi să te descurci singur de la o vârstă fragedă: să-ți faci curat în casă, să-ți faci cumpărături, să-ți faci de mâncare..
Părinții cu ce se ocupau?
Tata a fost arhitect, iar după revoluție și-a deschis o firmă de construcții. Mama a fost expert contabil, lucra la garda financiară. Unul era mai artist, celălalt era mai cu picioarele pe pământ; unul cu schițele, altul cu numerele.
Din ce am citit despre tine, înțeleg că ai ales să faci film (într-un fel sau altul) pentru că ai fost inspirată de prietena ta din liceu. A mai existat vreo altă persoană care te-a îndreptat sau care te-a determinat să alegi cariera artistică?
Vrei să zici cine mi-a insuflat această dorință de a porni o carieră în domeniul artistic?
Din momentul în care m-am mutat la București la liceu, mi-am dorit să scriu. Mă rog, eu scriam oricum de mică. În generală mă duceam la olimpiada de română; îmi plăcea partea de eseistică, de compuneri, pentru că aveam o imaginație destul de bogată. Dar cumva înclinația către scris cred că venea și dintr-o anume interiorizare. La unii copii imaginația bogată se manifesta performativ, pe când eu (și mulți alții de altfel), cred că am preferat să mă duc înăuntru. Prin urmare, scrisul era pentru mine o platformă bună de exprimare a gândurilor, iar părinții mei m-au dat de foarte mică, chiar dinainte să încep școala, la meditații la engleză. Mama mea avea “obsesia” asta “să învețe copilul limbi străine”. Însă chiar am descoperit că sunt foarte bună la studiat limbi străine; prind foarte repede mecanismele unei limbi și cred că am și o oarecare ureche muzicală. Mi-a plăcut foarte mult limba engleză și în clasa a 8a, când au început discuțiile legate de “ce face copilul la liceu?”, mi-am dorit foarte mult să merg la un liceu în care să studiez engleza. Așa că am ales liceul George Coșbuc, care este bilingv, iar pe vremea aceea era singurul cu secție de uman bilingv. Știam clar că nu sunt făcută pentru real, și atunci m-am dus țintit.
În liceu am cunoscut-o pe Irina, despre care am mai povestit anterior. Prin Irina mi s-a deschis, într-adevăr, portița asta. Ea vrând să dea la regie, se pregătea pentru admitere, și știi cum sunt prieteniile în liceu, cum ești infatuat de o altă persoană; e un soi de mimesis acolo, în care îți dorești să fii ca celălalt. Cam așa am început eu să explorez filmul subtil, să zic, timid. Însă eu de fapt mă pregăteam pentru Științe Politice. Inițial mi-am dorit să dau la fotografie, dar tata a avut atunci singura lui intervenție apropo de independență, când mi-a zis că poți face fotografie și fără să mergi la facultate, și să-mi găsesc ceva mai down to earth care să-mi asigure și mie o carieră, căci fotografia nu era carieră (în opinia lui). Iar atunci am decis să dau la SNSPA. Am început să fac meditații de filozofie cu domnul profesor Stanciugelu de la SNSPA, care pentru mine au fost absolut mind-opening. Țin minte că făceam câte 6 ore pe zi, adică sesiunile săptămânale durau cam 6 ore, ceea ce era enorm. Cumva de la el am învățat să gândesc. Chit că nu mai țin minte acum aproape nimic din filozofi și principiile filozofice, modul acesta de a dezbate, de a vorbi, de a-ți exprima gândurile, toate acestea au avut un rol foarte important în dezvoltarea mea; au fost formatoare.
În paralel – pentru că mie personal SNSPA-ul mi se părea prea specific și concret – am vrut să mă pregătesc și pentru Litere. Iar atunci am început să fac meditații cu domnul profesor Dan Rusiețchi, care pe atunci era profesor la Liceul Gheorghe Lazăr. Era de fapt profesor de română, însă pasiunea lui adevărată era teatrul, deoarece pe vremea comunismului fusese regizor de teatru, fiind prieten bun și cu Sașa Pană; făcuse pușcărie politică și după ce a fost eliberat i s-a interzis să regizeze, așa că a devenit profesor de literatură pentru liceeni, și astfel și-a găsit debușeul acesta de a train-ui copii, creând ulterior și un grup de teatru — la momentul respectiv, când eram eu în liceu prin 2000-2004, trupa de teatru din Lazăr era cea mai bună. Tot pe atunci începuse să se formeze și la noi în Coșbuc trupa de teatru Brainstorming. Toată atmosfera era foarte faină. Era așa o efervescență. Descopeream teatrul și zona asta performativă care se lega foarte mult de scris, pentru că studiam diverse texte. Iar cu Dan Rusiețchi practic mi-am dezvoltat skill-urile de scris. Cu el făceam meditații care erau tot așa ore întregi, săptămânale, timp de 3 ani — din a 10-a până în a 12a. Din nefericire acesta a murit, însă fiica lui, Cristina, este una din renumiții critici de teatru de la noi.
Deci pentru a-ți răspunde concret și direct la întrebare, el a fost unul dintre formatorii mei, alături de Stanciugelu, cum am zis, care m-a ajutat pe partea de dezvoltare a gândirii. Iar Irina, ca prietenă mai mare, care naturally drives you to do stuff și care îți deschide astfel noi portițe în viață.
Ai vreo filozofie pe care o urmezi in viata sau in arta?
E complicat cu filozofia.. o să încerc să-ți răspund totuși.
Mă feresc să am o filozofie anume.. Nu știu, cumva când spui filozofie te gândești la un set de principii. Bineînțeles că am niște principii după care mă ghidez, însă încerc să nu mă limitez la ele. Dacă vrei, filozofia mea este să ai mintea cât mai liberă cu putință, cât mai deschisă. Ca exemplu, filozofia japoneză, vorbește mult despre fluiditate: totul este mișcător, fluctuant, totul este în schimbare. Așa că dacă tu îți imprimi un set de principii acum, s-ar putea ca peste 2-3 ani să nu mai fie valabil și să te trezești cu un conflict interior în care anumite convingeri pe care le aveai în trecut nu se mai aplică unor evenimente ce s-au întâmplat în afara ta. Deci cred că filozofia este păstrarea unei minți cât mai deschise – keeping an open mind – și atenție, conștientizare, awareness – să fii prezent și total implicat în ceea ce faci. Dedicarea este foarte importantă pentru mine. În proiectele în care mă implic trebuie să existe o motivație personală și profundă (în primul rând) pentru care fac proiectul acela; adică să existe un sâmbure în proiect care este direct relevant pentru mine și prin care eu personal pot să mă dezvolt sau să învăț ceva nou. Altfel, să fac proiecte doar pentru a rula, nu există. Uite, de exemplu, asta nu e unul din principiile mele. Nu face proiecte doar ca să rulezi pentru că te tocește, mai ales în munca asta creativă și mai ales în producția de film, care este destul de multistratificată, e așa un fel de struțo-camilă, în sensul că implică atât muncă creativă, cât și multă responsabilitate, multe momente de rigiditate, tot ce ține de zona asta de industrie..
Ți se pare că munca producătorului duce mai mult înspre creativ sau se înclină mai degrabă către business?
Depinde ce fel de producător vrei să fii. Sunt mulți care se axează foarte mult pe business, pe a produce efectiv, (cum ziceam) pe rulaj și pe îndeplinirea unei cote de succes. Dar sunt și alții care sunt interesați de content. Eu mai degrabă sunt interesată, în primul rând, de content și mai puțin de zona de business. Sunt foarte conștientă că nu poți să ai una fără cealaltă și încerc să-mi dezvolt skill-urile pe partea aceasta de management, de business; skill-uri pe care nu le-am avut de la început pentru că înclinațiile mele au fost mereu umaniste. Și trebuie să recunosc că mi-a fost greu să mă pliez pe făcut excel-uri și alte lucruri de genul, dar la un moment dat am înțeles și principiul acesta, iar acum îmi place să fac excel-uri și mi se pare că matematica conține foarte multă creativitate de fapt.
Desigur că mi-aș dori să fie mai mulți producători orientați către content și către limbaj, producători care să se concentreze pe limbajul cinematografic mai presus de a spune o poveste. Dar asta este în general valabil în toate domeniile, normativitatea impune și un soi de clișeu.
Ai menționat că momentul în care te-ai decis că vrei să faci film a fost după ce ai văzut Blue Velvet în cinematograf. Care sunt cele mai definitorii filme din viața ta?
Vai de mine! Întrebarea asta e o formă de tortură..
Dacă e prea greu, îmi poți spune regizori..
Da, pot să-ți zic regizori mai degrabă. Pentru mine Antonioni și Bergman. Din școală i-am descoperit, dar în continuare referențial mă întorc la ei. Ar mai fi Pedro Costa și Apichatpong Weerasethakul. De asemenea, mi-a plăcut foarte foarte foarte mult Nunta de Piatră – care în continuare rămâne unul din filmele pe care le recomand străinilor să-l vadă atunci când mă întreabă despre filme românești; mă duc direct la Nunta de Piatră.
Cumva crezi că (inconștient) cauți stilul acestor regizori sau al filmelor care te-au inspirat în proiecte pe care le produci?
Nu, mai degrabă încerc să asimilez sau să le folosesc ca referință; să mă ajut de bagajul cinematografic pentru a avea un input în proiectele în care lucrez. Altfel ar fi ca și cum mi-aș pune un grid de lectură; aș exclude automat niște idei sau concepte care ar putea să mă surprindă și să mă ducă în locuri noi. Așa că încerc foarte tare, prin atenție și interes, să mă concentrez pe ceea ce văd în fața mea; nu să mă raportez la ceva ce știu eu că funcționează și să încerc să impun anumite lucruri.. Da, funcționează ca inspirație, dar nu ca un criteriu de selecție.
Poți să-mi spui care este primul criteriu în funcție de care alegi o poveste?
Da, cum am zis și mai devreme, trebuie să existe elementul care mă motivează personal. Dar, pentru a fi și mai specifică, sunt în principiu două lucruri. Primul este limbajul sau propunerea artistică — și anume viziunea artistică, a omului care vine cu o idee; căci nu lucrez doar cu regizori, lucrez cu oameni care fac și alte lucruri în afară de filme. Dar în principiu asta: viziunea artistului, dacă vrei, their point of view. Al doilea lucru aș spune că este necesitatea — dacă subiectul reprezintă ceva ce eu consider urgent și important, ce poate contribui în vreun fel (chiar și on a micro level) la societate.
Cât de mult contează experiența celui care vine cu o idee la tine? Te uiți la cât de mult a lucrat în industrie sau nu te interesează acest lucru?
Nu, nu mă uit deloc la lucrul acesta; mai ales că la noi industria este încă în dezvoltare. Mă uit la ce a făcut într-adevăr, mă uit la operă. Însă opera poate însemna și niște fotografii, nu trebuie să fie un alt film. Dacă e cineva care n-a mai făcut film deloc înainte, nu prea mă interesează lucrul acesta. Faptul că n-ai un CV în spate în sensul acela nu înseamnă că ești nul! Dar revin la viziunea artistică — cum vezi tu ca artist lucrurile e mult mai important, și atunci orice material creativ pe care l-aș putea vedea/ auzi/ citi e mult mai valoros decât un CV.
Acum doi ani ai declarat că estetica, stilul și poveștile Noului Val Românesc, care a condus industria noastră de film către recunoaștere internațională, devin deja puțin învechite. Nu numai că sunt învechite dar, după părerea mea, întreaga mișcare, întregul val, precum și imaginea noastră internațională stagnează momentan. Cum putem demara crearea unei noi identități a cinematografiei românești?
Cred că deja e demarată crearea acestei noi identități. Când ziceam că mi se pare depășită estetica și toate cele mă refeream în primul rând la ideea că această estetică a Noului Val este consacrată; iar ea fiind constant promovată, normal că este foarte greu pentru noile voci să penetreze această “industrie” (dacă se poate numi așa) atât timp cât diferă din punct de vedere vizual, stilistic, narativ și nu numai, de estetica Noului Val cu care ne-am obișnuit; și că evident ar trebui să fim mai permisivi cu noile forme de exprimare. Cred că există foarte mulți tineri regizori acum care prezintă o altă abordare, mai ales pentru că fac parte dintr-o altă generație. Începând cu Adina Pintilie, care are o viziune artistică particulară și din punctul meu de vedere, total nouă și nemaiîntâlnită în cinematografia românească. Cred că începe (un nou val) și cred că trebuie să ne bucurăm de faptul că se diversifică plaja. Asta nu anulează în niciun fel realizările Noului Val, dar este loc de mai mult.
Ce fel de povești sau teritorii neexplorate ale culturii noastre crezi că ar merita decoperite în filmul românesc?
Așa la prima mână, aș spune dansul, coregrafia. Noi am avut niște coregrafi extraordinari, dar mulți dintre ei din păcate au fost băgați sub preș din diverse motive și din cauza anumitor controverse. Centrul Național al Dansului încearcă foarte mult să împingă de la spate o “renaștere” să-i zic așa, însă e greu.. Așa ca vitalitate a culturii, dansul prezintă o energie aparte și nu cred că a fost explorat îndeajuns de mult. La fel, conectată direct de dans este muzica. Nu mă refer la muzica pop aici, mă refer la compoziție, la experiment, la sunet, la soundscapes, sound artists, tot ce acum afară este prețuit într-un fel. Plus, bineînțeles, toată istoria noastră nespusă, o istorie neatinsă.. A început Radu Jude să vorbească despre asta, dar sunt mult mai multe aspecte și mult mai multe dedesubturi; adică este loc de mai mult cu siguranță la noi – vorbind strict de film aici.
Mi-ar plăcea să văd integrată istoria în cultură mai mult. Mi se pare că la noi sunt un pic disparate, ușor segregate; și se simte lucrul acesta — că noi (personal, la nivel de individ) nu ne integrăm propria istorie, istoria națională, istoria familială, nu o integrăm în viața de zi cu zi și asta se vede la nivel de societate, de politică. Iar totul pornește de la educație până la urmă, și la cum ești învățat să privești istoria.
Parasite a câștigat anul acesta Best Picture la Oscaruri, ceea ce ne-a arătat că publicul internațional este dispus să asculte și să acorde atenție poveștilor indiferent de naționalitate. Însă actorii au ținut să menționeze în acceptance speech-ul lor căci fără sprijinul oferit din partea publicului autohton nu ar fi reușit să ajungă acolo. La noi nu prea există lucrul acesta și de aceea și discrepanța asta între ce adoră și așteaptă criticii internaționali de la cinematografia românească și ce vrea publicul românesc să vadă în cinematografe. Ce ar putea repara această ruptură care s-a creat între Noul Val Românesc (și nu numai, pentru că acum urmează să vină un alt val) și publicul de acasă?
Asta e o bună întrebare! Mă gândesc deseori la lucrul acesta, evident, pentru că trebuie să scoatem filmele în public. Până la urmă filmul fără public nu există, e doar de sertar. Cum spuneam, nu îmi doresc să fac filme doar pentru a face filme, ci îmi doresc să ajute cumva la schimbarea societății. Cred că are foarte mult de a face cu felul în care românii privesc și își percep valorile, precum și ce tipuri de valori sunt promovate în mass și mainstream media. Pop culture este evident ceea ce primează, iar în România este total nedezvoltată zona aceasta de atenție față de artă. Poziția artistului nu mai există. Pe vremea comunismului, doar unii artiști, și anume cei care erau cu partidul – aveau niște poziții privilegiate, care după revoluție s-au pulverizat pur și simplu. Sunt mai mulți factori aici care au contribuit la decăderea artistului în ochii românilor, iar asta vine în primul rând din precaritatea societății la nivel financiar și economic: căci e foarte greu să îți cheltui banii munciți pe cultură în momentul în care nu ai bani să-ți iei o pâine sau să-ți plătești chiria. Asta e de înțeles. Unul la mână.
Doi la mână, am menționat mai devreme promovarea artiștilor în mass media. De exemplu, nouă ne este foarte greu să promovăm filmele deoarece avem nevoie de bugete enorme de marketing pentru a face față pop culture-ului. Bugetele de distribuție ale filmelor românești sunt minuscule, aproape inexistente; adică oamenii muncesc pe brânci să scoată în cinematografe un film de artă. Nu vreau să speculez legat de ce e nevoie să facem.. dar cred că oricum, la nivel de societate, fiecare individ e responsabil pentru cultura lui (personală); ca să nu intrăm în politicile statului și de ce la școală se predă muzica și desenul așa ca un opțional la care de fapt chiulești sau dormi.
Cred că s-a format și imaginea asta că artistul e cineva boem, prăpădit, suferind, care trebuie să fie ori beat, ori depresiv pentru a putea crea — ceea ce e total greșit! mi se pare o preconcepție majoră. Artiștii merită, în egală măsură, să câștige bani pentru ceea ce fac. Să fie ascultați și promovați pentru că până la urmă ei oferă o viziune unică asupra lumii. They are the ones who push things forward, alături de ceilalți mari gânditori ai omenirii – filozofi și politicieni etc.
Deci da, asta cred că este problema principală cu care ne confruntăm: felul în care ne uităm la valorile pe care le avem, precum și ce fel de valori promovăm. În continuare am rămas blocați pe Brâncuși. Dar mai sunt și alții care au venit după Brâncuși; adică nu ne-am oprit înainte de comunism, arta românilor nu a încetat să existe în anii 50. Și în comunism au fost multe valori despre care nu se mai vorbește.
Și eu sunt de părere că totul se reduce la o anumită educare a publicului. Însă publicul nu este “needucat” în sensul rău al cuvântului, pentru că și ei își doresc să urmărească în cinematografe narațiuni complexe și introspective, nu doar blockbustere; și totuși, aceștia preferă filmele dinafara României.. Cumva, ar trebui să se găsească un echilibru între cinematografia de artă și cea comercială?
Există, să știi, o cotă de filme românești care este impusă. Adică, la nivel instituțional, să zicem că treaba asta este cumva reglementată: televiziunile și cinematografele multiplex au o cotă de filme românești pe care trebuie s-o îndeplinească pentru a putea funcționa.
Mie personal mi se pare că problema începe de la copii; și de la părinți și de la ce le arată sau ce le permit părinții copiilor să vadă. Un copil care stă pe tabletă și se uită pe Youtube de mic nu va mai avea evident răbdare să se uite la un film de două ore, un film care poate să îi deschidă mintea și să îl îndrepte înspre niște idei și concepții la care nu s-a mai gândit până atunci, pentru că nu mai are dispoziția necesară. Este și o chestie de obișnuință, de a-ți crea un obicei — care se formează de când ești mic. Ori la noi nu există lucrul acesta.
Acesta este visul meu cel mare: să ajung să văd că se organizează în școli, la nivel național, două ore pe săptămână proiecție de filme (lucru care în Olanda, spre exemplu, și nu numai, se întâmplă de ani de zile). Și anume luat un proiector amărât, făcut o librărie de filme pe grupe de vârstă și învățat copiii că filmul poate fi integrat în viețile lor de zi cu zi. Da, te duci și joci bowling, te dai cu bicicleta, te duci la un blockbuster, dar mai vezi și un film de artă. Și vorbești despre el! căci și asta mai e un lucru important. Mulți oameni zic că ba sunt depresive, ba nu le înțelegi — păi nu le înțelegi pentru că nu vorbești despre ele. Dacă ar exista și spațiul acesta de dezbatere și obișnuința de a vorbi despre lucrurile pe care le consumăm, precum și modul în care ne afectează, cum ne mișcă lucrurile acestea, poate că nu ne-ar mai fi atât de greu să mai vedem și un film de artă care nu e în limba engleză.
Mersul la cinema (și dialogul pe care îl creează un film la finalul proiecției) este un veritabil schimb de idei între noi ca oameni. Să vorbim într-un cadru în care cineva moderează discuția și există un schimb de idei și opinii între necunoscuți, care au văzut în același timp, același film, pentru prima dată. Oameni pe care nu-i cunoști, dar care pot să-ți dea o percepție diferită, să vadă ceva ce tu poate nu ai văzut, un lucru care te mișcă și care te duce mai departe. Asta e frumos la film și la cinema. “De ce trebuie să stea cinema-ul în picioare?” pentru că este un spațiu de dezbatere publică de fapt, e o experiență comună, ceva care ne leagă ca și comunitate. De asta cred că cinema-ul nu o să se piardă niciodată (sau sper!).
#TIFF2020, văzut în parteneriat cu #MercedesBenzRO #thebestornothing