De ce ne-am îngrășat în timpul crizei? Mihaela Bilic, nutriționist: „Ar trebui să ne dăm voie să fim vicioși și să o lăsăm naibii de mâncare”

Mihaela Bilic este medic nutriționist, iar opiniile ei din spațiul public sunt menite să schimbe ritmul, să spargă monotonia și să ne facă să reflectăm.

Vorbim astăzi despre îngrășare, vicii și curajul de a ne cunoaște pe noi după ce dăm la o parte letargia unui prânz copios.

Care sunt primele efecte asupra organismului la care ne putem gândi după 50+ de zile de stat în casă?

Mihaela Bilic: Întâi de toate putem crede că este un lucru bun să stăm în casă atât de mult timp pentru că nu mai există atâta presiune profesională, că nu mai stăm în trafic. Acum avem impresia că vom face tot ce nu am făcut până acum, dar paradoxul este că, fiind o constrângere (ori cură de slăbire, ori carantină), este percepută de psihicul nostru ca ceva negativ. Or, ceea ce ar trebui să ne bucure în teorie, practic ne creează o reacție de animal ținut în cușcă, care, în loc să profite de acest timp și să facă lucruri frumoase, se trezește că nu are niciun chef de nimic și este indisponibil pentru tot.

Nu mai ai chef nici să te uiți la filme, nici să studiezi ori să citești. Nimic din ce ți se părea până acum de nerealizat din simplul motiv că nu aveai timp de ajuns pentru ele, nu mai vrei să faci, chiar dacă ai tot timpul din lume.

Ajungi practic într-un soi de letargie, un soi de comă, o stare în care doar stai și zaci, complet incapabil de a profita de acest timp ce ți s-a oferit.

Este un soi de blocaj mental, psihologic, emoțional, în care tu nu te poți bucura de tot acest timp și de această așa-zisă libertate. Mai degrabă, fiind constrâns să faci un lucru, nu-l mai poți face. Obligativitatea creează această reacție inversă.

Și mai există o reacție stranie! Ai zice că înainte de pandemie mâncai haotic, de la un fast food, fiindcă nu aveai timp să comanzi ceva sau să gătești acum stai în casă și gătești. De ce nu te poți bucura de asta?

Mihaela Bilic: Lucru care ar presupune să te încânte, fiindcă „uite cât timp aloc gătitului și ce grijă am de corpul meu!”. De fapt toată această atenție nu poate să ne bucure pentru că, din nou, nu este liber consimțită.

Acesta este adevărul despre impuneri. Când oamenii vin și spun: „am nevoie de o cură de slăbire, dați-mi!”, acest „dați-mi!” presupune că tu ești într-o postură tranchilizată și pasivă, iar o autoritate îți impune ce ai de făcut. Poate funcționa într-o fază inițială, fiindcă suntem niște mici copii ascultători, care au nevoie de directive. Dar suntem așa între două săptămâni și o lună, după care ne răzvrătim. Ne răzvrătim chiar dacă acele acțiuni ne fac bine. Devenim efectiv niște copii care nu mai vor să respecte poruncile.

Cea mai frecventă întrebare: cum de ne-am îngrășat în vreme de pandemie?

Mihaela Bilic: Pentru că ce nu te omoară nu te face mai puternic, ci te îngrașă. (râde)

Stresul și presiunea nu sunt atât de mari încât să blocheze apetitul, ci este o neliniște subliminală care duce mai degrabă la mâncatul de nervi. Nu mai mănânci de foame, ci de plictiseală, de nemulțumire, adică un cumul de senzații pe care nu le identificăm și le conștientizăm foarte clar, dar care duce la o calmare prin mâncare.

Ești în casă, te uiți în oglindă, ești în pijama, nici duș nu-ți vine să mai faci, căci de ce să mai faci, nici de aranjat nu te mai aranjezi și te surprinzi doar cum treci pe lângă oglindă și cu colțul ochiului vezi o imagine care nu-ți place, dar nu o conștientizezi ca fiind o nemulțumire, ci doar te trezești că mănânci. Or, tu mănânci doar ca să neutralizezi acea emoție negativă.

Apoi te obosesc copiii cu care trebuie să faci lecții, dar tu nu ai chef de asta, nici asta nu conștientizezi, nu ai exercițiul să o identifici ca atare sau curaj să ți-o spui așa, drept pentru care mergi și mai mănânci ceva.

Ai senzația că trece timpul și nu profiți cum trebuie de el, deci hai să mai mănânci un pic. Atunci vorbim despre un cumul de mesaje subliminale, insuficient negative, dar care produc disconfort, la care avem o reacție. Francezii au numit-o frumos: intoleranță la disconfort.

Noi nu avem o problemă, ci o jenă, un disconfort. Fiind intoleranți la asta cea mai la îndemână mișcare este să o neutralizăm cu mâncare. Cu cât mai dese sunt episoadele de mâncat fără să ne fie foame, cu atât ar trebui să ne întrebăm ce am pățit?

Iarăși a venit un gând negativ, de ce mă trezesc iar mâncând?

Uite încă o situație: tata, un om care merge zi de zi la munca, la vie, iar eu fac mișcare de acasă. Eu m-am îngrașat, în vreme ce tata nu are această problemă. Cum îți explici?

Mihaela Bilic: Explicația este simplă: cu cât stăm mai mult și avem ocupație intelectuală, cu atât mintea asta obosită și iritată cere să fie anesteziată cu mâncare.

Dacă vom avea curajul sau, iată!, înțelepciunea de a avea activități fizice, putem schimba ceva. Dar atenție! Nu să mergem la sală cu orice preț. Fiindcă și mersul la sală este cu dublu tăiș. Dacă te duci acolo pentru derapajele alimentare, iar asta ți se vede clar pe față că este o corvoadă, mintea se va răzvrăti.

Și eu m-am apucat, jur, în perioada asta de grădinărit. Acum mă uitam pe balcon că trebuie din nou să ud florile. E complicată treaba cu grădinăritul ăsta, să știi! (râde) Au trecut trei zile, iar trebuie udate.

Am slăbit în astea 3 luni aproape 10 kilograme. Mă uit în oglindă și-mi dau seama că nici bucuria de a fi luat premiul Nobel pentru genialitate nu m-ar fi făcut să consum atâtea calorii. La fiecare trei zile sunt iar la cumpărături: plante, ghivece, pământ și fertilizatori. Am un teanc de declarații pe proprie răspundere pentru drumurile mele la Hornbach. (râde) Am schimbat 4 serii de ghivece și flori care s-au ofilit, au trecut, le-am înlocuit.

Toată ziua sunt cu mâinile în pământ, (râde) iar livingul meu este plin de tot felul de modele de ghivece și de flori.

Micuța Grădină Botanică!

Mihaela Bilic: Cam așa ceva.

Bun. Dar care este mecanismul totuși?

Mihaela Bilic: Este exact ce spun înțelepții asiatici, ziceri pe care noi nu am reușit să le traducem foarte bine în practică: „a trăi în prezent prin intermediul sufletului și nu al minții”.

Este ceva foarte interesant, ceva ce fac de trei ani de zile la cursurile mele de psiho-nutriție de la Paris: mindfulness. Adică ceva fără nicio legătură cu meditația, ci cu o conexiune autentică cu prezentul. Noi am avut de pildă tema ca timp de o lună de zile, când facem duș să nu ne gândim la nimic decât la felul în care simțim apa care curge pe corp.

Când spălăm vasele să încercăm să simțim momentul cu tot ce ne-a dat natura, miros, văz, gust, auz, atingere și să încercăm să identificăm ce percepe fiecare simț.

Această preocupare te scoate din poveștile minții care sunt inepuizabile. Mintea are o caracteristică specială: este insațiabilă și neobosită. Așa încât dacă te așezi la meditație ca la o ocupație conștientă e ca și cum i-ai da minții o altă ocupație, când ea deja te-a copleșit cu gânduri și povești. Cel mai simplu mod de a ieși din „vraja” ei este să îți dai ocupații fizice.

Grădinăritul, adică o concentrare de câteva ore la niște detalii pe care nu le vrei ignorate: stai să văd cum pun pământul, cum așez rădăcinile, cum stă tulpina, toate aceste preocupări de moment lasă mintea neocupată. Îi ia proiecțiile. Nu-i mai dai ocazia să mediteze, să se preocupe de valori, de nemurirea sufletului. Nici vorbă, fiindcă tu ești acolo, preocupat să stea bine rădăcinile florii.

E ceva ce omenirea a făcut de secole întregi și a funcțioant. Dar acum, pentru că totul s-a mutat în virtual, simțurile noastre rămân nefolosite.

Chiar și când mâncăm este bine de făcut un exercițiu pe care noi l-am aflat la aceleași cursuri de psihonutriție.

Ni s-a spus să mâncăm cu simțurile. Nu-mi imaginam cât poate fi de dificil. I-am provocat și pe prietenii mei și au ajuns la aceeași concluzie ca și mine.

Ce înseamnă asta?

Mihaela Bilic: Înseamnă să evaluezi mâncarea din farfurie, aici, acum, cu simțurile. Una e să zici: „mie-mi plac cartofii prăjiți!”, să te așezi la masă și să devorezi toată porția pentru că tu știi că îți plac, alta este să zici: „hai să văd dacă acești cartofi prăjiți îmi plac!”

Am făcut acest test cu prietenele mele și e fabulos! Nu ai voie să zici că a fost ”bun!”, „rău!” și atât. Trebuie să descrii. Știi cum se vede pe față uluirea omului când îi dai această sarcină?

Este un exercițiu de făcut după ce ai terminat de mâncat ce provoacă acea reacție: „ah, mai dă-mi puțin să gust să-mi dau seama cum a fost ce tocmai am terminat de mâncat!”

Se schimbă totul. Nu înseamnă că trebuie să devii cârcotaș cu cartofii dar îți dai seama că fie erau prea reci, fie erau prea crocanți pentru gustul tău, chiar dacă i-ai făcut chiar tu, dar poate i-ai lăsat cu 30 de secunde mai mult în cratiță.

Cum am ajuns noi în această letargie a simțurilor?

Mihaela Bilic: Este un fel de neatenție. Noi credem că ne pasă de noi dar nu este o grijă reală. Iar asta vine dintr-o fugă de propria persoană.

Știm foarte puține despre noi, ne e frică de ce este în noi, fugim de emoții, de senzații și cu cât avem o relație mai necunoscută cu propria noastră ființă, cu atât ne concentrăm mai mult spre exterior. Dar o facem într-un mod proiectat cu mintea.

Nu trăim în prezent și în realitate. Și din această lipsă de contact cu ființa noastră și de interacțiune cu viața prin intermediul simțurilor nu al minții ajungem să uităm de noi.

E bine cumva să rămânem la nivelul acela al conexiunii pe care îl au copiii cu propriul corp și propriile senzații, la vârsta de 5 ani, înainte să apară educația care spune: „trebuie”, „nu ai voie să”, „nu-i frumos să”, iar reacțiile erau simple.

Când unui copil îi este foame, vine și spune asta. Când îl întrebi „de ce mănânci?” el se va uita la tine ca atunci când îl întrebi de ce se joacă. O să fie interzis de întrebare: „nu știu! Fiindcă așa vreau!” Un copil nu-ți va aduce argumente, fiindcă ele vin de la minte.

Mintea vine cu justificări, explicații și dovezi. Până la vârsta de 5 ani un copil știe că atunci când a obosit, se culcă. Noi, ca adulți, nu mai știm să identificăm semnele ce trădează oboseala, plictiseala, nemulțumirea și să le acceptăm.

Noi nu ne mai dăm voie să avem aceste senzații și să le acceptăm. Nu le acceptăm pentru că ne gândim că cei din jur vor avea ceva de spus despre asta sau reacția lor ne va influența/răni și așa mai departe. Așa că mai bine mimăm că nu le avem. Ei bine, toată această mimă ne face să interiorizăm și să lăsăm netrăite senzațiile fizice.

Noi nu avem nevoie de o legătură spirituală cu ființa noastră, ci de aceea concretă, aș zice, ancestrală, primară, de oameni needucați.

Ce este psihonutriția?

Mihaela Bilic: Am primit o definiție de la un prieten foarte bun și ți-o spun și ție: este această chestie faină care răspunde la întrebarea „de ce mănânc”. Nu ce mănânc.

Să mă hrănesc!

Mihaela Bilic: Nu. Hai să punem altfel întrebarea și o preiau din reacțiile celor mai mulți când vine vorba despre mâncare: „bun, și ce ar trebui să mănânc?”. Nu, întreabă-te pe tine de ce mănânci!

Dacă răspunsul este: „de foame” este cel mai simplu. Este reacția copilului la această întrebare.

Dar în 90% din cazuri răspunsul este orice altceva, mai puțin foame. Iar variantele de răspuns sunt atât de multe încât nici măcar nu trebuie să-ți răspunzi fiindcă este suficient că înțelegi că nu mănânci de foame, chiar dacă emoțiile implicate sunt pozitive sau negative.

Paradoxul este că mâncăm, cel mai des, de plictiseală.

Dar de ce impulsul este să mâncăm și nu să bem ceai de pildă?

Mihaela Bilic: Pentru că mintea noastră perversă se plictisește.

Trebuie făcută o diferență clară între nevoile corpului, care țin de fizic, de concret, și cele ale minții.

Corpul are receptori: de frig, de oboseală, de foame, adică el simte. Simți frison, simți încordarea și golul în stomac. Toate sunt senzații concrete.

Altele însă sunt nevoile sau poftele minții. Cu mintea este mare belea pentru că ea nu are senzori. Ea nu simte, ea are doar gânduri și idei. Și este inepuizabilă și de neobosit. Ea nu va zice niciodată: sunt sătulă și mă opresc. Nici vorbă. Ea nu se oprește nici când dormim.

Între aceste două entități care conviețuiesc în noi alegerea se face ca în vorba ceea: „ce lup hrănești, pe cel bun sau pe cel rău”.

Cu cât dai mai multă atenție și ascultare minții cu atât ești mai pierdut. Pentru că mintea îți va transmite astăzi că grăsimile sunt nasoale și mâine aude că untul este bun și se răzgândește. Iar tu nu mai pricepi nimic din asta. Finalmente ești încurcat. Nu mai știi ce decizii să iei pentru că nu te bazezi, de fapt, pe niște nevoi fizice, ci ești în bătaia vântului.

Mintea se plictisește foarte repede. Ea nu poate fi excitată decât atunci când este vorba despre lucruri care ne aduc: adrenalină, entuziasm, plăcere, adică lucrurile pe care societatea le interzice sau le pune pe un raft inaccesibil, de viciu. Nu ni se spune și nu ni se dă voie să fim conduși de plăcere.

Dar mintea are nevoie de acele lucruri care o fac să explodeze.

Foarte puțini oameni știu să-și trăiască viața punând accent pe plăcere. În celelalte condiții de trăit, când mergi la serviciu, faci lucruri bune, mintea, după 5 minute de treabă care nu-i aduce niciun fior prin corp, s-a plictisit.

Noi nu mai alegem lucruri care ne fac plăcere, ci funcționăm cu trebuie. Iar mintea noastră nesatisfăcută zice: „nu mâncăm și noi ceva bun?”

Natura a făcut mâncarea în atare fel încât, dincolo de hrănirea corpului, tot ce înseamnă gras și dulce produce în creier o reacție de explozie de bucurie. Iar mintea știe că fracțiunea aceea de explozie, pentru că nu i-ai dat alt motiv de bucurie în ziua aceea, și-o ia singură din mâncare.

E fantastic procesul, fiindcă ține de instinct, nici măcar de vreun proces de învățare.

Cu cât trăiești mai cu minte, cu atât ea va căuta satisfacții de acest gen. De-asta se și zice că suma viciilor este constantă.

Ar trebui să vină cineva să ne învețe să fim vicioși și să o lăsăm naibii de mâncare. Avem mijloace de provocat simțurile, altele decât mâncarea, dar pe care ușor-ușor societatea le-a eliminat. Nu mai e voie sau nepăcat să faci aproape nimic altceva decât mâncarea.

Se pare că societatea nu are o problemă în a avea cetățeni grași. Dimpotrivă, mai consumăm și produse farmaceutice, servicii, deci este un soi de viciu încurajat.

Restul sunt vicii de neîncurajat: de fumat nu mai vorbim, alcoolul e la limită, sexul, adrenalina, lucrurile dezinhibate și care ar presupune plăcere sunt restricționate.

Atunci animăluțul din noi, care nu mai are multe grade de libertate, zice: „ok, măcar am voie să mănânc!”.

Pentru supraviețuirea speciei, celula adipoasă este garanția supraviețuirii: cu cât avem mai multă celulă adipoasă, cu cât suntem mai protejați și cu riscul de probleme mai mic.

Cum așa?

Mihaela Bilic: Celula adipoasă nu moare niciodată și se multiplică la infinit. Celula nervoasă vine într-un număr fix, la naștere din care tot mor pe parcursul vieții, fără să se refacă. Așa a decis natura: supraviețuirea speciei nu ține de minte, ci de grăsime. Și atunci, din punct de vedere natural, adică cu cât mâncăm mai mult, ne îngrășăm deci suntem la adăpost, lucrurile sunt aranjate.

Tipul nostru de comportament este atât de instinctiv și predictibil în vremurile pe care le trăim!

Multă vreme omenirea nu a avut mâncare din abundență. Bunicii noștri aveau o ciorbă când se întorceau de la câmp. La prânz, când ajungeau la capătul rândului, veneau femeile cu o ulcică de ceva legume, iar aia era mâncarea.

Ei nu puteau să aibă fantezii alimentare, că nu aveau supermarket unde să vadă kilometri de produse frumos ambalate. Ei nu aveau cum să abuzeze de mâncare. În vreme ce noi stăm față în față cu toată presiunea consumeristă, când nu ai cum să uiți de mâncare, fiindcă este din abundență, tentantă, ambalată frumos. În plus, pe partea de interacțiune fizică cu natura, cu viața, cu trăirile ne-am atrofiat.

Cum era înainte văzut fumatul și cum erau acele ritualuri în care oamenii savurau o țigară? Sau o cafea? Totul era pe plăcere. Cât timp petrecea o femeie să se îmbrace? Tragi ciorapii, pui mănușile, pui pălăria, iei poșeta.

Acum suntem toți pragmatici, tragem o pereche de blugi pe noi, punem niște adidași în picioare și gata. Am devenit foarte pragmatici, neînțelegând că toate acele elemente de ritual aveau un rol de hrănire a ființei noastre, a simțurilor, a self-esteem-ului. Acum totul este banal, la îndemână, fără preț, în mod paradoxal. Deci trăim o nemulțumire cronică.

Cum găsim echilibrul?

Mihaela Bilic: În momentul în care începem să ne întrebăm ce ne place, ce ne dorim?

Și dacă răspunsul este că-mi place să mănânc?

Mihaela Bilic: Nunu. Pentru că plăcerea de a mânca ascunde în spatele ei o mulțime de alte plăceri care nu au curajul să fie identificate sau recunoscute. Eu de multe ori pe pacienți îi provocam și le spuneam: „dați mâncarea la o parte!”.

Vorbim despre mâncare ca hrană pentru corp, cât să nu murim de foame, iar dictonul romanilor era: cu un măr și un ou pe zi supraviețuiești.

Iată aici și efectul postului, când dai mâncarea la o parte și nu te îndopi cu pateuri de post, cu cartofi și pâine, ci ai curajul să te confrunți cu foamea și se trezește ființa ta care până atunci era anesteziată cu mâncare. Atunci apare o neliniște și nu știi ce e cu tine. Abia acolo începe explorarea, când ai curajul să confrunți starea asta.

Nu e o mare șmecherie să zici că ești mâncăcios și pofticios, fiindcă așa ne-a făcut natura. Nu afli nimic nou despre tine. Ei bine, află despre tine altceva decât că ești mâncăcios și pofticios. Caută!

Spunea Steve Jobs: „stay hungry, stay foolish!” Când ai curajul să nu mai fii sătul cu mâncare, dintr-o dată apar din tine nevoi care te sperie câteodată. Iar ce afli acolo e fabulos, e ceva ce nu se compară cu letargia unui prânz copios.