Mihaela Carată, singura femeie din România ce deține o companie în domeniul explozivilor. Cum răzbești într-o lume a bărbaților și cum combini „explozivul” cu istoria și cultura?

Dacă te uiți pe pagina de Facebook a Mihaelei Carată vei vedea numai #albastruldeastăzi, multă poezie, istorie și cultură. Nimic nu trădează caracterul puternic al unei femei ce deține o companie în domeniul explozivilor. Doar o specificație, aruncată undeva, ce face legătura cu Nitro Nobel Group, firma ei și a partenerului ei de viață și de afacere.

Pe scurt, Mihaela Carată este singura femeie din România ce deține un astfel de business care se traduce prin comercializarea de material exploziv și asigurarea de servicii de însoțire a transporturilor speciale.

Mai mult decât atât, Mihaela Carată este o femeie sensibilă, iubitoare de frumos, de tradiții și cultură românească ce-și dedică timpul liber împărtășirii valorilor ei. Mai precis organizează excursii culturale pentru funcționarii ce lucrează în instituțiile europene de la Bruxelles, arătându-le acestora că România nu e așa cum se vede poate la televizor sau se citește în ziare.

Cine este Mihaela Carată, de unde vine și cum a fost modelat sufletul ei de-a lungul timpului astfel încât să poată răzbi într-o lume a bărbaților, vei afla în câteva minute de lectură.

Mihaela, Nitro Nobel este business-ul tău?

Da, îl dețin împreună cu partenerul meu de viață.

Pentru o neinițiată ca mine, ce înseamnă acest business cu explozibil?

În primul rând obiectul nostru principal de activitate este un serviciu de însoțire al transporturilor speciale cu personal calificat, efective de jandarmi – de la punctul de frontieră A până la punctul de frontieră B. Apoi mai sunt și vânzări de exploziv de uz civil și militar și echipamente specifice domeniului.

Adică petarde?

Nu, acelea sunt pirotehnice. Un exploziv de uz civil este acela care se folosește la derocările din exploatarile la zi, de unde rezultă agregate pentru asfalt sau ciment.

De când e firma?

Tocmai am împlinit 11 ani.

Dar voi cu asta v-ați ocupat și înainte?

Doru (n.r.: partenerul de viață al Mihaelei) a făcut asta înainte, fiind inginer minier, însă eu lucram într-o firmă de audit și contabilitate. Ne-am întâlnit oarecum în zona contabilității, ei aveau nevoie de un om, eu am acceptat job-ul și am ajuns să mă îndrăgostesc de acest domeniu.

Și din „îndrăgosteala” ta ați decis să puneți pe picioare o astfel de companie?

Nu, a coincis cu criza aceea din 2007-2008. Noi eram filiala unui consorțiu (America, Europa și Australia) care a decis să-și restrângă activitatea din Romania și într-un final firma s-a închis. Atunci i-am spus lui Doru: „Hai!”. Știam și aveam deja clienții din România și fiind un domeniu atât de nișat nu te apucai să vinzi exploziv pe internet, deci relațiile deja create au contat enorm.

În ultima perioadă mă tot gândeam la poziții importante pe care le ocupă femeile în niște domenii care până ieri erau ale bărbaților. Utlizarea explozivilor este unul dintre aceste domenii?

Într-adevăr. În străinătate procentul de femei care lucrează în acest domeniu nu ajunge la 5%; și nu pentru că nu se descurcă, ci pentru că sunt mai multe aspecte care te pot ține departe de această zonă profesională. Am luptat extraordinar de mult la firma cealaltă, mi-a luat 4 ani de zile să-i fac pe șefii mei să înțeleagă că și noi, femeile, putem face ce fac ei. Evident că nu mă apuc să car un sac de ciment în cârcă – cu toate că la anii pe care îi aveam atunci puteam să fac și asta –, dar acolo unde e vorba de muncă intelectuală, ne descurcăm mai mult decât onorabil. Explozibilul fiind un domeniu eminamente masculin de pe vremea lui Alfred Nobel, e foarte greu să răzbești.

Am terminat o facultate de științe politice și fiind tânără, aveam și eu aripi mari și credeam că o să salvez balenele! Am decis să intru în politică cu gândul că o să mut munții. Aiurea! După trei ani am cedat și am plecat.

Chiar ai fost membră de partid?

Da, la filiala de tineret, dar nu am rezistat. Am momente, însă, când regret că am ieșit din politică. Dacă mă uit acum la cât de greu ne este, mă gândesc tot timpul că poate ar fi fost mai bine dacă luptam pentru idealurile mele. E nevoie de antreprenori în politică pentru că azi sunt oameni care nu au lucrat niciodată în privat și nu au cum să înțeleagă ce se întâmplă în realitate, oricât de multă bunăvoință ar avea.

Să sperăm că se mai schimbă lucrurile…

Da, dar dacă noi doar sperăm și nu acționăm…

Să înțeleg că v-a mers foarte greu anul acesta din punct de vedere business?

A fost dificil, dar am avut de lucru, însă nu ca în alți ani. În plus, am avut tot timpul în suflet o teamă de infectare, mai ales pentru colegii noștri care stau prin vămi și intră în contact cu mulți oameni.

Dar un business ca acesta nu ar fi fost unul foarte căutat în străinătate? Nu ați fi avut o viață mai ușoară dacă l-ați fi făcut în afara țării?

Nu am vrut să plec. Dacă nu am plecat la 20-30 de ani, când aveam senzația că tot ce zboară se mănâncă, acum nu mai are rost. S-a întâmplat ceva pe la 36-37 de ani, legat de asociația pe care am înființat-o, Promenada culturală, ce m-a făcut să apreciez tot mai mult țara noastră. Am o prietenă care este profesoară de limba română, ca limbă străină la instituțiile europene și în fiecare an aducem câteva persoane care își doresc să trăiască românește. Am luat țara la picior, am văzut o grămadă de oameni deosebiți și am realizat că potențialul este enorm. Atunci mi-am spus: „Dacă toată lumea pleacă când e mai greu, cine mai rămâne aici? Părinții noștri ce vină au? Fiecare părinte își dorește să fie mai bine pentru copilul lui, dar până la urmă, dacă noi toți plecăm, ei cu cine rămân, cine are grijă de ei?”. Așa că mi-am propus să încerc să fac ceva în țara mea. Nu a fost deloc ușor, însă, una peste alta, este frumos. Bine, sunt bandajată la genunchi, la coate, la nas, la barbă, e ca în tranșee – am momente când îmi vine să mă așez în mijlocul bulevardului Magheru și să strig: „Opriți trenul că eu vreau să cobor!” – dar, până la urmă, tot aici rămân.

În alte țări lucrurile sunt foarte așezate în domeniul acesta. Nu sunt business-uri mari pentru că infrastructura e avansată și nu mai necesită atâtea servicii din partea noastră, în schimb aici, în estul Europei, chiar e treabă de făcut.

Vorbește-mi despre celelalte activități ale tale…

În afară de Nitro Nobel am mai visat această Promenadă culturală – care s-a născut chiar în urma unui vis.

Care e activitatea asociației?

Proiectul principal e reprezentat de aceste trasee culturale pe care le organizăm o dată pe an, timp de două săptămâni. E o experiență aparte pentru că e ca la croitorul care îți face costumul chiar pe tiparul tău. Noi știm personalitatea fiecărui om care vine în România, ce îi place, ce nu, și stăm cu ei 24 din 24 de ore. Totul e personalizat.

Un proiect secundar, dar permanent, este zona editorială de pe www.promenada-culturala.ro, acolo adunăm povești frumoase despre România și români, într-un echilibru constant între trecut și prezent.

De ce e o asociație? Nu putea să fie un SRL?

Nu, pentru că eu nu m-am gândit niciodată să fac bani din chestia asta. Am scos pe piață și primul nostru produs editorial, numit „Pașaport curios”, un ghid de buzunar despre superlativele României (istorie, geografie și personalități), la care am muncit foarte mult și care a fost extrem de apreciat de străini.

În momentul de față sunt în căutare de proiecte, deoarece am un pitic care mă tot pisează la cap: îmi doresc foarte mult să redau demnitatea unei case cu poveste sau a unui sat întreg, iar lucrurile acestea nu se pot face cu un SRL, ai nevoie de un ONG.

Ai spus că totul a pornit de la un vis. Care a fost visul acela?

Eram într-un tren foarte urât, unul dintre celebrele trenuri comuniste, mergeam într-o excursie și m-am așezat sfioasă pe o canapea murdară, uitându-mă la mizeria din jur și enervându-mă în același timp pe compania SNCFR care nu se ocupă de garniturile de tren, astfel încât oamenii să se simtă confortabil. Când s-a pus trenul în mișcare parcă totul s-a șters și a apărut o imagine fantastică cu pădurea prin care treceam. Atunci mi-am zis: „Incredibil! Ce experiență oferă cei de la SNCFR!”. Am scris pe hârtie câteva idei, a rămas un vis și câteva zile mai târziu m-a sunat prietena mea să-mi propună să ne ocupăm de un grup de funcționari europeni care voiau să călătorească în România. Mintea mi-a fost invadată de idei, având la bază experiența trăită cu trenul prin pădure.

De unde vine #albastrudeastăzi?

Am trecut și eu prin perioada mea de terapie și atunci am făcut cunoștință cu Milton Erickson. Omul acesta avea un anumit fel de a face terapie cu doamnele anilor 1900. În drumul lor spre cabinetul lui le punea să numere coșurile de fum, determinându-le astfel să se uite în sus. Întotdeauna ideile, culoarea și starea de bine îți vine din sus, nu din jos. În drumurile mele prin țară cu firma Nitro Nobel vedeam o mulțime de peisaje pe care le fotografiam și le postam pe Facebook, însă nu de fiecare dată aveam inspirație să scriu ceva la fiecare fotografie. Într-o zi mi-a venit ideea aceasta cu #albastrudeastăzi și am folosit-o ca atare, fără să mă gândesc vreodată că oamenii mă vor identifica atât de mult cu acest albastru. Am primit inclusiv tablouri făcute de diferite doamne care au fost inspirate de fotografiile mele.

Văzând ce se întâmplă m-am gândit să explorez acest #albastrudeastăzi, am cumpărat domeniul, mi-au venit niște idei, dar încă le frământ în minte și sper să aflați curând despre o poveste albastră.

Tu ești din București?

Nu, sunt din Turnu Măgurele, dar locuiesc în București din 1994.

Din facultate?

Facultatea am făcut-o după ce am venit în București pentru că după liceu am susținut admiterea la Drept, însă nu am intrat. Pentru că nu voiam să mă întorc acasă, m-am angajat în București și abia apoi m-am înscris la facultate.

Ce meserie aveau părinții tăi?

Nu știu dacă îți amintești, dar în liceele tehnice existau orele acelea de tehnologia materialelor și tata preda astfel de materii. Nu aș putea să-l numesc profesor pentru că la bază a fost maistru. Mama a terminat un liceu de comerț și a fost vânzătoare toată viața ei. Pe vremea ei deveneai vânzător doar cu diplomă.

Îți amintești la ce visai când erai mică, ce ai fi vrut să te faci?

Am trăit la țară, la bunici, și în primii ani, când veneam pe la ai mei, la oraș, eram fascinată de mașinile de gunoi și spuneam că vreau să mă fac gunoier. Apoi nu-mi mai amintesc dacă mi-am mai dorit ceva cu asemenea ardoare, am trecut prin diferite faze: dacă mă îndrăgosteam de profesoara de limba română, voiam să mă fac profesoară, dacă mă îndrăgosteam de poștăriță, voiam și eu să devin poștăriță.

Prin etapele acestea am trecut și mai târziu: am început să lucrez la RADET, la departamentul de facturare, apoi am lucrat într-o bancă, am ajuns într-o firmă de contabilitate și de acolo la explozivi. Am făcut multe cursuri și școli între timp ca să pricep despre ce e vorba.

Ceea ce știu din copilărie este că eram băiatul casei, mă suiam tot timpul în copaci, nu aveam păpuși, mă jucam cu mașinuțe și jucam fotbal.

Înseamnă că meseria asta în domeniul explozibilului ți s-a potrivit mănușă.

Da, da, a fost un fel de dragoste la prima vedere.

Nu prea se vede legătura între explozivi și cultură.

În liceu aveam un profesor de istorie pe care l-am admirat și datorită lui aș fi vrut să mă înscriu la Facultatea de Istorie. Pe vremea aceea mama mi-a zis: „Cum să te faci profesor de istorie, vrei să mori foame?”. Dar am rămas tot timpul cu mintea la istorie, motiv pentru care Promenada culturală a fost ca un fel de defulare a mea, ca un simț al datoriei împlinit, acela de a da ceva înapoi țării acesteia. Nu schimb eu mentalitățile, dar măcar celor din afara țării pot să le arăt că România nu e chiar așa cum se citește în ziar și cum se vede la televizor. Iar cei care ne citesc articolele de pe site, poate înțeleg la un moment dat ce moștenire am primit și se gândesc la ceea ce putem face pentru a o onora.

Oamenii aceștia care vin în grup la noi în țară de unde sunt?

Ei vin din Belgia, dar lucrând la instituțiile europene sunt de diferite naționalități – italieni, nemți, spanioli, francezi. Aceste instituții finanțează cursuri de limba română și cei care vor să aprofundeze cultura română ajung în călătoriile pe care le organizăm.

Când și unde l-ai cunoscut pe partenerul tău? Aveți o poveste explozivă de dragoste?

Ne-am cunoscut la o conferință, el era director general la o firmă americană care avea o filială în România și avea nevoie de un contabil. M-am oferit să-i ajut, iar ca să înțeleg ce se întâmplă în firmă, petreceam foarte mult timp la birou și așa ne-am apropiat. Poate că nu am început exploziv, dar anii pe care i-am trăit umăr lângă umăr ne reprezintă mai bine decât niște emoții intense care nu rezistă la proba timpului.

Andra, fiica ta, ce spune de mama ei?

Andra e foarte fericită cu mama ei și se uita la ea „ca la Dumnezeu”, iar pentru mine acest fapt e o provocare. E măgulitoare admirația ei, dar i-am spus că sunt și eu om și greșesc. Am o relație extraordinară cu tatăl ei și ne-am ocupat foarte mult de ea.

Ea către ce se îndreaptă, către ce carieră?

Inginerie biotehnologică. Tatăl ei este inginer IT-ist, iar despre mine am uitat să-ți spun că în orașul în care m-am născut este un combinat chimic; nefiind admisă inițial la facultate, tata m-a trimis la o postliceală de fizică și chimie. Nu am făcut nimic cu ea, dar probabil că informația a rămas undeva.

Nitro Nobel poate fi numit un business de succes, cu o cifră de afaceri importantă?

În domeniul acesta cifra de afaceri nu e așa importantă pentru că fiind atât de nișat, trebuie tot timpul să dezvolți relații cu partenerii tăi ca aceste transporturi să se materializeze. Așa că nu e atât de importantă cantitatea, ci mai degrabă calitatea și siguranța serviciilor.