Căutare

Share this article

Când nu predă la Facultatea de Arhitectură sau nu este la spital, îi sprijină pe câțiva dintre tinerii care au fost infectați cu HIV SIDA chiar din neglijența sistemului de sănătate românesc.

Proximitatea suferinței și a bolii o forțează să capete bun-simț, cum zice, și este limpede că nu la politețe se referă.

Urmează un dialog onest despre frici și asumarea lor, despre smerenie și lecții de viață.

 *Notă: Numele tuturor beneficiarilor despre care pomenește Mihaela au fost schimbate.

 

Am făcut arhitectură, apoi psihologie și la un moment dat a apărut un proiect dedicat copiilor cu HIV SIDA, care se numea „Promisiune pentru viitor”. M-am întrebat despre ce promisiune ar putea fi vorba sau despre ce viitor.

Așa că m-am interesat unde aș putea face un curs de art-terapie, dar am realizat că am nevoie de un back-ground de psihologie pentru asta. Deci psihologia a venit ca o necesitate. Pentru că dacă te întreabă un copil: „îți place de mine pentru că am SIDA?”. Tu trebuie să îi spui ceva. La început nu mă pricepeam foarte bine. Am învățat pe parcurs că poți schimba ceva în primul rând la tine dacă ai „mult drag”. „Dragul” acesta te ajută să taci la timp și să încerci să găsești cuvintele potrivite atunci când e nevoie.

Păstrez și acum legătura cu tinerii cu care am început în urmă cu mulți ani. Unii au aproape 30 de ani acum, au și copii. Sunt nașa de cununie a unui cuplu. Alții nu mai sunt. 

Și cred că momentul acela, când se duc copiii, e greu de suportat. Din 7 s-au dus 2. Cel mai rău a fost cu un băiat, *Lucian, care a fost lăsat în spital, după ce mama lui murise. A trăit în spital o vreme, apoi a ajuns într-un centru.

Nici nu știa că are dreptul la o remunerație din partea statului, mai ales că ei fac parte din generația îmbolnăvită de statul român. A crescut și a început să muncească zilier. Și, pentru că nu avea o mamă care să îl convingă că merită să suporți tratamentul, care are, parțial, efectul citostaticelor, mi-a zis că nu vrea să cadă pe jos din cauza tratamentului: „eu car saci și mă simt bine! Nu am nevoie să fac tratament”

Dar, la un moment dat, pur și simplu i s-a făcut rău și a fost adus la spital. Iar acolo au venit reacțiile, pentru că și în spital este o foarte mare deosebire între cei bolnavi de SIDA și ceilalți. Pentru că lumea încă este foarte speriată. Pentru că bolnavul de SIDA este un soi de moarte deghizată, este un cetățean de la care nu se știe ce se poate trage. Încearcă un exercițiu: cum ar fi dacă micuții tăi ar sta într-o clasă cu un copil bolnav de SIDA. Puțini părinți pot rămâne liniștiți.

Așa încât raportul lor cu ceilalți este foarte dificil. Trebuie să țină secret, să se prefacă, iar asta îi chinuie și îi face să se simtă furioși și nedreptățiți.

*Lucian era un copil extrem de sensibil și foarte talentat. Eu am lucrat în acest program cu cei dăruiți pentru pictură. Una dintre fete a și terminat Arte Plastice, iar acum vrea să își dea doctoratul.

Iar eu am învățat foarte multe de la ei.

Dacă vezi că un om se simte rău, dar trebuie să ascundă încontinuu suferința, că nu poate să aibă un partener de viață decât în anumite condiții și când vezi că acest om descoperă motive extraordinare să trăiască și este drăguț și generos ceilalți, nu poți să rămâi nepăsător.

Au niște calități ieșite din comun. Îi vezi cum se transformă pe măsură ce trece timpul și le găsesc scuze celorlalți. Atunci înveți și tu că toate mofturile pe care le avem nu se justifică și că e ceva la viața asta ce o face să merite trăită.

Mihaela, văzută de copii

Sunt niște făpturi extraordinare. Și cu uriașe probleme. Iar orice om în prejma lor ajunge să vadă altfel lucrurile. Dacă ai puțină empatie, este de ajuns. Ei te învață restul. Atât cât se poate.

Trăim încă în lumea în care unui copil bolnav de cancer, la țară, i se spune că este contagios iar ceilalți copii refuză să se joace cu el. Despre SIDA ce să mai spunem? Cumva este de înțeles.

Avem o spaimă de moarte așa de mare încât proximitatea ei ne sperie. Se spune că este o practică monahală să te gândești la fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Și cred că dacă ne-am gândi așa am evalua mai corect ce ni se întâmplă.

Am o studentă care a ales să-și facă lucrarea de licență cu mine și cu o altă colegă (cotutelă se numește). Ea a vrut să vină la spital, la Fundeni. Și i-am zis: „dacă îți vine să plângi sau nu mai poți să stai e ok”. Dar s-a întâmplat invers pentru că cei mici se bucură din orice fleac și au o disponibilitate uriașă de împrietenire; sunt și gingași, și foarte generoși. Sunt niște parteneri de joacă și de povești nemaipomeniți. Iar părinții lor sunt fabuloși.

 Art-terapie este ceea ce faci cu copiii din secția de Onco-pediatrie de la Fundeni. Ce înseamnă?

Am să îți răspund după ce îți spun despre acest album pe care l-am scos, cu picturi ale copiilor. Se numea Acasă. De ce? Toți copiii desenează case pentru că le este dor de acasă. Iar casa înseamnă sănătate, familie, adulți, cățel sau pisică, căluțul, păturica.

De fapt, ce practicăm noi este o manieră ne-intruzivă de a comunica. Mi se pare că acel spital este ca o biserică în care intri cu smerenie. Nu pot să vin eu să zic: „sunt psihoterapeut, vreau să avem o ședință despre…” Nu pot să fac așa ceva. Ceea ce se întâmplă în mod firesc sunt niște seri superbe în care stăm, eu împreună cu Tatiana Istin și Mirela Vișan, cot la cot cu părinții. În timp ce toți pictează, auzi niște lucruri pe care greu le-ai auzi altfel. De pildă, o mamă a spus la un moment dat: „mă bucur că pictăm împreună pentru că aș fi vrut să nu mă mai întâlnesc cu nimeni. Toată seria de părinți cu care m-am internat eu au copiii plecați”.

Mihaela, împreună cu Marinuș Gălbenuș

Cel mai drăguț compliment a venit de la o mamă care avea copilul în comă, dar ea zicea că doarme. Într-o clipă mai liniștită mi-a spus: „haideți, doamnă, plânge masa! Noi când mai pictăm?”

Facem aceste întâlniri în care râdem, pictăm și se nasc povești. Iar vecinătatea pânzei este ca un paravan apărător: dacă vrei să spui ceva e bine, dacă nu stai, cu nasul acolo și atât. Iar dacă ne uităm la ce pictează ei vedem în fiecare lucrare altceva. Cei mai mulți văd culorile intense, frumoase. Eu observ și o mare, foarte mare disperare, ca de pildă în crucile pe care mulți copii le desenează, uneori chiar și cei sănătoși. Și înțeleg multe din anumite combinații de culori sau din gesturi pictate. Și mă gândesc acum la autoportretul unei fetițe ce părea ținută în zgardă. De fapt era perfuzia. Sunt foarte multe nuanțe pe care le ghicești acolo. Și apreciez că doctorii se opresc și se uită și ei, întreabă și îi simți după privire că se emoționează.

 Cum ai decis să începi arhitectura?

Am moștenit de la mama simțul pentru desen. Ea a fost învățătoare și am desenat cu ea toată copilăria. Și cu ea, dar și cu tata, care era militar de carieră.

Cu mama am desenat, pe la vreo 3 ani, cu coada unei pensule, o margaretă. Asta este prima mea amintire legată de pictură. 

Iar cu tata am făcut un trenuleț care arăta hidos.  

Am mers, în gimnaziu, și la o școală de arte plastice, iar acolo desenul mi s-a părut prea frumos și am înțeles că mă ajută să mă exprim.

Dar am intrat apoi la Liceul Lazăr, unde am făcut multă matematică, prin urmare cea mai directă combinație între matematică și desen avea să fie arhitectura. Așa că am intrat la arhitectură și am terminat cu minerii. Adică ne-am dat examenul de diplomă când a fost mineriada. În vara aceea, îmi amintesc, erau chiar aici, lângă facultate. Iar noi treceam cu capul în jos, în drum spre școală, speriați să nu ne ardă unul vreo bâtă pe spinare.

1987. Mihaela, studentă, la expoziția lui Răzvan Luscov

Și imediat ce am terminat facultatea am dat la Arte Plastice.

Cred că de mică am intuit că poți face și te poți face bine prin artă.

Nu mă refer la tehnică, firește. Eu, de pildă, nu îi învăț nimic pe copii, decât dacă îmi cer ei. Stau și povestesc cu ei, îi întreb tot felul. Altfel ideile astea, că știi sau nu știi să desenezi  mai ales când ești foarte mic, sunt o aberație. E păcat că adulții se uită la un desen și tot ce găsesc să spună este: „nu seamănă”. Sau „nu-i bine, vezi că ai depășit conturul”. Astea nu sunt repere. Toți copiii au talentul lor la desen și pictură. E nativ.

Care e binele pe care ți-l fac aceste terapii?

Mă ajută să capăt bun-simț. Ar fi mult să spun ceva despre smerenie, dar mă bucur în fiecare zi că am două mâini, două picioare. Am avut un copil care și-a pierdut un picior dar s-a comportat genial. Iar un astfel de exemplu îți arată că gândurile de tipul: „ce bine o duce vecinul și eu nu mi-am schimbat mașina” sunt complet aiurea. Să fii sănătos și să îți miști degetele este important.

Am mai avut un copil care și-a pierdut o mână și m-a rugat să îl ajut să se încheie la halat. Și mi-a zis: „dacă aveam două mâini era ceva, dar una oricum nu era bună de nimic, la ce-mi trebuia?”

Copii bolnavi au un fel de a proteja. Învață, simt suferința din ochii părinților, îi distrează și au grijă de ei. Iar părinții, când rămân orfani de copiii lor, îi auzi uneori spunând: „am rămas aici să mă ridic la înălțimea copilului meu”.

Și înțelegi că într-adevăr, acești copii sunt de neatins, de o gingășie nemaivăzută. Și nu îi idealizez.

De fapt, se spune că toți am avea o mare putere. Dar ne e frică de toată puterea care stă în noi. Și ne dăm seama de ea doar când ajungem la limită.

„Pain, death and Christian identity”. Oxford, 2017

 

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO