Mihai Bonoiu, vlogger la „Ce citește Mihai”: „Cel mai mult îmi lipsesc momentele când făceam temele cu mami”

Mihai Bonoiu are 10 ani, este vlogger și citește cu entuziasm cărți pentru comunitatea lui online, dar este și scriitor, iar la 8 ani, adică atunci când și-a rugat părinții să-i creeze contul de YouTube „Ce citește Mihai”, a conceput cartea „Un băiețel pe dos”. De fapt, el dicta, iar mama lui, Iuliana, scria direct în calculator povestea lui Mihai și a prietenului lui imaginar, Iahim.

Mihai s-a născut cu intoleranță la gluten, iar de la 3 ani, când i-a fost descoperită afecțiunea, mama lui s-a luptat pentru a crea un context prin care să facă mai cunoscută deficiența. Atunci a început să dezvolte Asociația Română pentru Intoleranța la Gluten și unul dintre puținele recorduri marcate de România în Guiness Book, pentru o porție gigantică de paste fără gluten.

La începutul anului 2021, când Mihai avea 8 ani, mama lui a plecat într-o călătorie fără întoarcere, iar băiatul îi evocă amintirea cu fiecare poveste pe care o dă mai departe, exact ca în cartea lui favorită, Poveste fără sfârșit, unde fiecare copil are șansa să evadeze într-o lume pe care și-o poate crea fără oprire.

Cine e Iahim?

Mihai Bonoiu: Iahim este prietenul meu imaginar. A apărut pe neașteptate și uneori îi mai simt prezența.

Cum e el? Ce îi place?

Mihai Bonoiu: Lui Iahim îi place ce-mi place și mie. Practic e exact ce sunt eu, doar că un pic… pe dos. Atunci când eu beau apă, el pune sticla jos. Când eu mă uit pe tabletă, el citește. Când eu citesc, el se uită pe tabletă.

Cum l-ai descoperit?

Mihai Bonoiu: Iahim e cu mine de când eram mic, din burtă de la mami. Dar creierul meu nu era atât de dezvoltat atunci, cât să percep că este un om. La un moment dat, am crezut că era fratele meu, dar de fapt mă înșelam. Când eram la clasa pregătitoare, undeva mai departe de București, la vreo două ore distanță, mâncam în mașină. Iar când eu terminam, Iahim începea, iar asta mi s-a părut foarte ciudat la început. Cu timpul însă m-am obișnuit.

Cum i-ai ales numele?

Mihai Bonoiu: Mi-am dat seama că Iahim este inversul lui Mihai. Uite, dacă scriu numele meu pe o foaie și o întorc, apare Iahim. Așa cum inversul lui mami este ANAILUI și a lui tati ȚUNOI. Iar inversul lui Flori, bunica mea,… la asta nu m-am gândit.

Iahim te-a supărat vreodată?

Mihai Bonoiu: Da, în pregătitoare. Eu eram năzdrăvan, alergam, iar el stătea în băncuță și lucra în plus la mate. Mai rău mă încurca. După oră, când eu ieșeam în pauză, el rămânea pe scaun și rezolva exerciții la mate sau făcea compuneri la română.

De ce ai scris cartea „Un băiețel pe dos”?

Mihai Bonoiu: Voiam o cale să mă exprim. Cumva simțeam că nu pot să țin în mine această poveste. Și mai e ceva: dacă faci o năzbâtie, nu poți să ții prea mult timp secretul, îți iese pe gură și părinții află. Așa și cu povestea mea. (râde)

Cum ai scris cartea?

Mihai Bonoiu: Am început să lucrez pe calculator. Doar că tastam greu, până găseam literele trecea timpul. Așa că mami a decis să mă ajute: eu dictam, iar ea scria pe calculator.

De obicei, inspirația îmi vine când sunt trist. În perioada aceea eram vesel. Până într-o zi, la șapte ani și jumătate, când le-am spus părinților mei, la cină, că aș vrea să scriu. Cam așa a fost.

Povestește-mi puțin ce găsesc în povestea ta!

Mihai Bonoiu: Este povestea mea și a lui Iahim. El povestește că eu sunt invers decât el, iar el este pe dos față de mine. El se joacă cu prietenii imaginari ai colegilor mei, eu cu colegii mei.

Chiar în acest moment, de exemplu, el se joacă pe desene, acasă, iar eu sunt aici, cu tine și mâncăm o înghețată.

Uneori Iahim este antipatic.

Eu mă urcam direct pe tobogan, nu pe scări, veneau copiii mai mari și mă loveau. Iahim însă urca întotdeauna pe scări.

Odată m-am pierdut în parc. Aveam 5 ani. Eram cu Iahim de mână și ne-am rătăcit pe alei până nu am mai văzut-o deloc pe mami. Am tras o sperietură groaznică, dar a fost cea mai tare aventură a vieții mele. Din fericire, ne-a găsit un om și ne-a dus la mami.

Chiar și povestea asta este în cartea mea.

Acum am început să citesc romane mari, de 200 de pagini sau mai lungi: Harry Potter, Poveste fără sfârșit…

Pe 10 august, de ziua mea, am primit un kindle și, de atunci, am început să citesc Harry Potter. Adevărul este că tehnologia mă atrage mai mult. Cartea se citește mai ușor, dar și ecranul de kindle seamănă destul de mult cu o carte.

De ce ai vrut tu să faci canalul de YouTube, Ce citește Mihai?

Mihai Bonoiu: M-am gândit așa, dacă le e lene copiilor să citească și nu au chef de asta, nu trebuie să se mai chinuie ei cu asta, să descarce scriptul, ci le citesc eu. Pentru mine nu este un efort, eu mă distrez.

În primul an, am filmat 100 de cărți, cam de două ori pe lună. Nu mi s-a părut dificil niciodată, dar am realizat că trebuie să fii concentrat să nu sari rândul, că mi s-a mai întâmplat. De altfel, pe YouTube am păstrat și un dosar cu gafe, bâlbe și mi se pare super-amuzant. În momentul în care pornesc filmarea, improvizez și apoi mă apuc de citit, un sfert de oră, o jumătate de oră, depinde de carte. În ultima vreme însă am început să citesc romane mari, dar mai mult pentru mine.

Spune-mi puțin despre Minunea, una dintre poveștile pe care le-ai citit tu pe YouTube!

Mihai Bonoiu: Este povestea unui băiețel, Auggie, care are fața diformă. Avea 10 ani când începe povestea, un pic mai mult decât aveam eu când am scris cartea. El a încercat să facă ceva să fie normal, pentru că el făcea homeschool-ing din cauza operațiilor.

De ce se numește Minunea?

Mihai Bonoiu: În primul rând pentru că Ollie a reușit să supraviețuiască de mic, dar și pentru că, în final, a descoperit că deși e urât pe dinafară, e frumos pe dinăuntru. În vreme ce unul dintre colegii lui, Julian, era frumos pe dinafară și urât pe dinăuntru.

Mai spune-mi o carte care ți-a plăcut mult…

Mihai Bonoiu: Poveste fără sfârșit e cartea mea preferată. Lui Bastian, personajul principal, îi place foarte mult să citească și fuge de copii, care îi spuneau lucruri urâte. El a fugit la anticariat unde se scufundă într-o poveste care i-a plăcut foarte mult. Așa intrăm și noi într-o lume paralelă cu a lui. Îmi place că nu afli ce se întâmplă mai departe și poți să îți imaginezi singur ce urmează.

De ce îți place ție să citești și altor copii nu?

Mihai Bonoiu: Mie îmi place că poți să-ți imaginezi, îți desenezi în minte și ești liber. Nu ca la școală, la lecții, când trebuie să execuți. La citit îți zburdă imaginația. Iar povestea fără sfârșit este ca un arbore genealogic – cu multe ramuri și rădăcini, care poate fi construită la nesfârșit.

Seamănă cu viața reală?

Mihai Bonoiu: Diferă, pentru că Bastian, de exemplu, primește 20 de dorințe care îi pot fi îndeplinite. Doar că, pentru fiecare dorință îndeplinită, pierde câte un amănunt – că era grăsuț, că avea ochelari, nu mai ține minte unele detalii despre el, cum ar fi chiar cum îl cheamă.

Spre final se duelează cu Atreiu, un personaj care trebuia să salveze lumea, dar mai rău a încurcat lucrurile.

Povestea se termină când Bastian revine în viața reală și povestește tot ce a trăit, dar nimeni nu îl crede. Atunci le spune să citească povestea, intră și ei în ea, moment în care o trăiesc și o recunosc adevărată.

Cine te-a învățat să citești?

Mihai Bonoiu: Am început să citesc la 4 ani, înainte de grădiniță. iar primul meu cuvânt a fost în engleză – bus, autobuz.  Al doilea cuvânt a fost mama, iar imediat a venit cuvântul tata. Cred că prima poveste pe care am auzit-o a fost Capra cu trei iezi, apoi am învățat să citesc eu poveștile care mi-au plăcut. Până acum cred că am citit peste 300 de cărți, dintre care 100 de romane.  

Dacă ai avea, cum a avut Bastian, sabia magică, ce dorință ai alege?

Mihai Bonoiu: Aș alege… prima ar fi să am mai multe dorințe pe care mi le pot îndeplini. Apoi mi-aș dori să pot reface Lumea Imaginației de fiecare dată când se strică, iar a treia dorință ar fi să am mai multă încredere în mine. Înainte de pandemie, am fost puțin grăsuț și copiii au râs de mine.  

De ce crezi că simt copiii nevoia să se lege de defectele noastre?

Mihai Bonoiu: Cred că nu sunt fericiți și vor să transmită durerea lor către noi, pentru a scăpa de ea. Ar trebui să îi ajutăm să nu fie neglijați. Merită, pentru că altfel nimeni nu va fi fericit.

De ce crezi că a creat mama ta ARIG (Asociația Română pentru Intoleranță la Gluten)?

Mihai Bonoiu: Pentru a ajuta. Într-o zi a zis: „dacă fiul meu nu are voie gluten, de ce să nu fac ceva pentru el?”. A făcut asociația și la scurt timp a intrat în Cartea Guiness a Recordurilor, o carte gigantică, sponsorizată de Guiness, în care sunt recorduri din toată lumea. Mami este unul dintre puținii oameni din România care a intrat în această carte, făcând cea mai mare porție de paste fără gluten.

Eu nu am voie să mănânc gluten. Mami are o chestie similară cu carnea.

Cine din familia ta citește așa mult ca tine?

Mihai Bonoiu: Dacă ar avea timp, cred că tati. Dar tati muncește mult.

Și mami citea mult. Dacă veneai la ea după serviciu, o găseai citind. Iar când nu citea, se juca cu mine sau îmi citea mie sau vorbeam despre cărțile pe care le citeam. Și mai gătea. Gătea foarte bine cheesecake fără gluten. Și paste. O ajutam și eu să bată ouăle, dar mai mult dădeam pe mine însă mami nu se supăra.

Ce-ți lipsește cel mai mult din ce făcea mama?

Mihai Bonoiu: Îmi lipsesc foarte mult, de exemplu, momentele când mă ajuta la lecții. Ea, la română, tati, la mate. De la tati am luat pasiunea pentru matematică și geografie, iar de la mami pentru română și istorie.

Mami și tati s-au cunoscut la cantină. Și-au ciocnit tăvile, și-au cerut scuze, dar un om le-a spus că trebuie să facă cunoștință.

Mai scrii?

Mihai Bonoiu: Da. Acum câteva săptămâni mă apucasem să-mi scriu autobiografia, dar nu am avansat foarte mult. Doar 20 de rânduri. Apoi m-am oprit. Așa sunt eu. Trebuie să mă gândesc bine atunci când scriu.