fbpx

Căutare

Share this article
Poveste spusă împreună cu

Mihai Ghebrea, la prima vedere, este un om care impune respect. Cu o statură impetuoasă și un timbru vocal puternic, lasă impresia unui om cu care nu e loc de glume în conversație. Trebuie doar să ai puțină răbdare și să-l vezi în mijlocul „copiilor lui”. Copiii lui sunt beneficiarii centrului de plasament Pinochio, din Râmnicu Vâlcea, pe care se poate spune că i-a crescut de mici. Chiar dacă biologic nu sunt ai lui, a simțit dintotdeauna responsabilitatea pe care o simte orice părinte și a făcut tot ce i-a stat în putință să le aștearnă la picioare un drum cât mai puțin anevoios, astfel încât să reușească în viață. Azi, „copiii” lui Mihai Ghebrea locuiesc în apartamente de tip familial, își gătesc singuri, se gospodăresc, merg la școală și unii dintre ei au cele mai bune rezultate la învățătură.

Însă acesta e tabloul de azi care, până să se prezinte în această lumină feerică, a suferit multe retușuri și multe încercări nereușite.

Mihai Ghebrea este unul dintre copiii abandonați în orfelinatele comuniste ce nu a știut poate niciodată ce înseamnă aceea o familie. Iar când spun familie, mă refer la acea noțiune foarte familiară mie, ție și altora asemenea nouă. A fost bătut, trimis la cerșit, abuzat, maltratat și a suportat acele orori despre care s-au făcut de-a lungul vremii documentare. Noi le-am văzut la televizor, dar probabil niciunul dintre noi nu le-am somatizat, pentru că nu le-am trăit pe pielea noastră.

Cineva, la un moment dat, a știut să-i arate calea spre învățătură, iar de atunci a început să se construiască drumul lui Mihai în viață. A absolvit facultatea, a mai făcut și două masterate, s-a angajat ca asistent social și a luptat pentru drepturile copiilor ca el.

Simt însă că descrierea vieții lui în câteva cuvinte nu are nicio valoare, așa că te invit să-l cunoști pe Mihai Ghebrea în interviul de mai jos și sper ca, la final, să-ți strângi copiii în brațe sau să săruți mâna părinților tăi, așa cum am făcut și eu.  

Povestea lui Mihai Ghebrea, directorul casei de copii Pinocchio, din Râmnicu Vâlcea

Câți ani ai, Mihai?

Am 44 de ani.

Născut, crescut unde?

M-am născut în Râmnicu Vâlcea, dar conceput am fost în Craiova.

De la ce vârstă ai ajuns în orfelinat?

La vârsta de 7 luni am fost abandonat de către mama mea la orfelinatul din Râmnicu Vâlcea. Ea primise repartiție, așa cum se primea pe vremea lui Ceaușescu, la Combinatul din Râmnicu Vâlcea și a venit practic cu mine gravidă și aici m-a născut.

Știi de ce te-a abandonat?

În mare parte din cauza problemelor financiare, dar și probabil din cauza rușinii, așa cum mi-a povestit ea, pentru că tatăl meu a părăsit-o atunci când a rămas gravidă, nu-și doreau copii că erau foarte tineri, ea avea 17 ani, dar așa a fost întâmplarea și pe vremea aceea era o rușine. Dar mă bucur că mi-a dat viață.

De tatăl tău știi ceva?

Nu. Doar am aflat când am cunoscut-o pe mama, la 35 de ani, că tatăl meu murise deja într-un accident de mașină. Atunci când eu am cunoscut-o pe mama, el murise deja de 20 de ani.

Mihai Ghebrea

Cum ai cunoscut-o pe mama ta?

Pe mama, în primul rând eu am căutat-o. Și foarte mult timp am căutat-o. Fiind la orfelinat, în momentul în care ți se face buletinul, la 14 ani, aflai că ai o adresă. Adresa era în primul rând a părinților, iar pe certificatul meu de naștere fiind trecută doar mama, aveam doar adresa mamei. Până atunci, până la 14 ani nu am știut că stă la câteva blocuri distanță de căminul nostru, unde eram 275-290 de copii și eu treceam zilnic pe lângă blocul ei, în drumul spre școală. Am căutat-o an de an, până la 30 de ani și am spus că e imposibil ca ea să nu știe ceva de mine pentru că mă expuneam foarte mult în media, făceam foarte multe activități cu asociația pe care o conduceam, astfel că am crezut-o moartă.

Până când, într-o zi am primit un telefon anonim, eram acasă cu prietena mea, și am fost întrebat dacă sunt Mihai. Am spus că da, dar cine întreabă. „Păi eu sunt mătușa ta”. Am zis atunci: „Lăsați gluma la o parte”. Până la urmă, plângând în telefon mi-a spus că e mama. Atunci reacția mea a fost virulentă.

Mihai Ghebrea

I-am spus: „Cu așa ceva nu e de glumit. Să vă fie rușine, doamnă” și am închis telefonul. Am crezut că vreun amic de-al meu făcuse farsa. A insistat însă, m-a sunat din nou. Atunci mi-a zis: „Poți să-mi pui orice întrebare și îți voi răspunde”. Am început să-i pun întrebări după care tot eu i-am spus: „Bine, astea le puteai lua de pe internet” pentru că povestea mea fusese deja mediatizată. „Bun, îți pun niște întrebări legate de cum stai tu în Spania”. O găsisem în Spania prin cineva, găsisem de fapt numele și adresa, nu pe ea în persoană atunci când m-am dus. Negăsind-o la adresa și în perioada în care am stat eu în Barcelona, i-am spus să-mi detalieze blocul în care stă. Eu nu mai povestisem nimănui, am zis că aia rămâne problema mea și nu o voi mai povesti nimănui. Atunci, când a început să-mi povestească cum arată blocul – pentru că eu zilnic dădeam târcoale, eu nu știam că ea mai și pleca la serviciu; mă duceam când mă trezeam, pe la 9-10, când ea era deja plecată și nu puteam să aștept până la 5 când se întorcea; și atunci niciodată nu o găseam acasă. Dar nici un vecin nu o cunoștea pentru că eu întrebam după numele de familie. Poliția într-adevăr a găsit-o la adresa aceea, mi-a și arătat poză cu ea. Când am cerut la poliție să-mi printeze poza să arăt vecinilor, mi-a spus: „Nu. De unde știm că ești rudă cu ea?”. Arătându-le hârtia de la Ambasadă de la Madrid – că prin Ambasadă am găsit-o – că eu sunt fiul, mi-au spus că poate să fie o coincidență. Neavând poza ei cu mine, atât a fost, flesh-ul acela. Și când a început să-mi dea detalii, atunci pur și simplu era să cad din picioare că nu-mi venea să cred.

Și a continuat discuția cu ea pe internet până când ne-am văzut în Râmnicu Vâlcea.

Mihai Ghebrea: „Copiii crescuți în orfelinate se maturizează mult mai rapid decât un copil crescut în familie ”

Ai iertat-o vreodată?

Păi nu am avut de ce să fiu supărat pe ea. Nu trebuia… Nu m-am gândit să o iert pentru că nu cunoșteam situația. Nu aveam niciun motiv să fiu supărat pe ea pentru că 80% din colegii mei aveau aceeași soartă, nu eram eu special. Unii chiar aveau părinții decedați. Eu totuși mai aveam o speranță. Și atunci când a fost întâlnirea doar au fost multe curiozități din partea mea, multe întrebări. De ce? Cum ai putut? Care a fost situația? Pentru că la foarte mulți din colegii mei care aveau totuși o familie, am văzut ce familii aveau, erau dezorganizate, îi băteau în familie că de aceea și ajungeau în orfelinat, îi abuzau… Și atunci eu m-am gândit că am trăit, chiar dacă greu, totuși am avut timp să mă și pregătesc pentru școală, să termin o școală și să mă dezvolt ca persoană. Poate că în familie, alături de ea, fiind săracă, nu știu ce viitor aveam. Și atunci nu aveam de ce s-o iert.

Pentru acele „de ce-uri” până la 35 de ani, la care nu ți-a răspuns nimeni…

Eram deja matur, pot să spun. Noi ne-am maturizat. Copiii crescuți în orfelinate se maturizează mult mai rapid decât un copil crescut în familie și treci peste, chiar dacă traumele rămân. Pentru că rămân. Ai un alt stil de viață după ce pleci din orfelinat, ești mult mai empatic cu cei din jur și ierți. Cea mai mare nevoie de mamă am avut-o în perioada adolescenței când nu înțelegeam lucruri despre mine, despre persoana mea, despre rudele mele, aveam nevoie la școală să-mi facă și mie un sendviș așa cum vedeam că vin colegii mei cu sendviș. Nouă nu ne făcea nimeni, nu erai așa cum ar trebui să fie tratat un copil, așa cum e în perioada asta, în orfelinat. Și atunci era destul de dificil și vedeam părinții care veneau la colegii mei  – noi am făcut școala cu copii din familii – veneau, îi luau de mână și plecau acasă, la noi venea un educator și ne lua pe toți 30, 40, 50 câți eram în școala aceea, la diferite clase. Noi mergeam cu turma, ei mergeau separat. Te duceai într-o tabără, aveai și tu nevoie de un ban de buzunar, de o înghețată. Ei mâncau înghețată, tu te uitai lung. Și atunci chiar aveam nevoie.

Mihai Ghebrea
Mihai Ghebrea în Parlamentul European

După ce am terminat liceul, facultatea, masteratul și așa mai departe nu mai… deja mă angajasem la Primăria din Râmnicu Vâlcea, deja îmi făcusem o asociație și încercam să lupt pentru colegii mei, pentru locuințe sociale, deja aveam alte planuri.

Gândul de a o găsi pe mama se epuizase. Dacă apărea – și a apărut până la urmă – a fost doar o curiozitate, pur și simplu să știu de unde mă trag.

Tu ai crescut în orfelinatele comuniste. Știm cu toții ce se spune despre acestea și despre soarta copiilor de atunci. Ai avut și tu soarta aceea chinuită de foame, bătăi, abuzuri?

Din păcate orfelinatele de pe vremea lui Ceaușescu așa erau: pline de abuzuri și de frică, de teama aceea de a… Practic câteodată îți venea să mori, îți doreai să mori, nu mai puteai. În primul rând abuzurile veneau de la cei mari care erau lăsați să facă aceste abuzuri, de către personalul angajat , tocmai ca ei să stea liniștiți. Erau foarte mulți angajați și, ca să stea ei liniștiți la o cafea, la o bârfă, aveau unul, doi din aceștia mari la fiecare grupă – grupa avea 30 de copii – și ascultai de ăla mare mai rău decât de Dumnezeu. Ăla era Dumnezeul tău. Dacă erai bătut, dacă erai trimis la cerșit, cum am fost și eu trimis la cerșit, nu aveai unde să te plângi. Directorul, degeaba te plângeai la el, îl mustra pe respectivul, dar seara rămâneai tot cu el. Supraveghetorii plecau acasă, aveau program. Ei veneau la serviciu doar că trebuiau să vină, să încaseze un ban, dar în realitate ei nu aveau compasiune, nu aveau empatie față de tine, domina legea junglei acolo. Cei mai puternici rezistau.

Și atunci Dumnezeu mi-a dat o mică inteligență acolo și de mic am fost descurcăreț. Și am preferat să mă duc la cerșit ca să scap de abuzurile celor mari. Le făceam cota parte din bani și atunci eram lăsat în pace să mă concentrez pentru școală, pentru viitorul meu. În rest, colegii mei, chiar dacă majoritatea au terminat un liceu, și acum au sechele pentru că erau bătuți cu parul în cap pur și simplu, sau te puneau să te dai cap în cap, sau te puneau cu mâinile să stai jos și călcau pur și simplu pe tine. Și tot felul de umilințe.

Ne dădeau bani de buzunar, ăia nu ajungeau la tine. Dulciurile? Gustarea se dădea din mână în mână la cantină și ajungea tot la cei puternici.

A fost dificil, dar cred că viața aia m-a călit.

Mihai Ghebrea
Copiii abia așteaptă să le mai gătească ceva „domnu Mihai”

Mihai Ghebrea:„Fără școală – oricât de greu îți este acolo – ești nimic”

Și cu toate abuzurile acestea cum ai știut tu, cu mintea ta de copil de atunci, că trebuie să înveți? Cine te-a ghidat pe tine pe drumul acesta al învățăturii?

Ducându-mă la cerșit am nimerit mulți oameni și majoritatea îți dădeau bani ca să scape de tine, fiind de la casa de copii. În schimb, o profesoară mi-a deschis ușa și nu a făcut-o doar să-mi dea niște bani. Probabil a văzut ceva la prima întâlnire. Dragoste la prima vedere . Zice: „Ia vino tu în casă!”. M-a băgat în casă, mi-a dat să mănânc, mi-a dat și banii că i-am spus de ce cerșesc, nu că nu am ce să mănânc la cămin – ne dădeau să mâncăm, nu duceam lipsa mâncării – și când i-am spus că banii ăștia sunt pentru cei mari, mi-a promis că atâta timp cât sunt cuminte ea îmi va asigura suma asta ca s-o dau, să nu mă mai duc pe la alții să mai cerșesc. Și atunci a fost și pentru mine o ușurare pentru că nu mai alergam toată ziua bună ziua. Fiind profesoară de limba română, a început să facă meditații cu mine, să mă îndrume și mi-a spus: „Fără școală – oricât de greu îți este acolo – ești nimic. Încearcă să înveți și dacă înveți, vei ajunge și tu director și vei face ca acei copii care vor veni în orfelinate, atunci când vei crește tu, să știi cum să-i protejezi pe ei”. Eu nu am luat-o în seamă… la 8-9 ani cât aveam eu atunci? „Doamna, eu nu o să ajung niciodată director, nu știu dacă o să mai trăiesc până atunci”.

Zi de zi veneam și îmi făceam temele, ce era necesar pentru școală, m-a învățat să vorbesc corect gramatical, să scriu, să scriu frumos – și mi-a prins bine; după ce am ajuns în clasele 5-8 și la liceu, mai toate cataloagele școlii erau făcute de mine pentru că scriu foarte caligrafic – ea avea pretenția să scriu între linii la caietul de limba română.

Era foarte exigentă. Fetelor ei, fiind mai mari cu 3-4 ani decât mine, le făcea plăcere să se joace cu mine. Una a ajuns director la o companie mare, o multinațională din București și cealaltă și-a deschis o clinică privată de stomatologie tot în București. Chiar una din fete i-a pus numele copilului ei Mihai pentru că toată copilăria lor a fost în casă, cu băiețelul care venea la ele, Mihai.

Mihai Ghebrea

Cumva această doamnă ți-a fost ca o mamă…

Da, da, ea a fost prima care… Nu-i spuneam mamă. Ea era profesoara, de fapt pentru că nu se purta ca o mamă, mă tot cicălea. Bărbatu-său, când venea de la serviciu o mai certa și îi spunea: „dar mai lasă-l în pace că doar nu e elevul tău. Dacă l-ai primit în casă, e copilul tău”. Ea mă cicălea ca o profesoară, nu s-a purtat ca o mamă cu mine, nu.

În următorii ani am cunoscut-o pe mama căreia îi spun mamă acum.

După perioada asta grea, nu te-a măcinat niciodată gândul răzbunării?

Oh, răzbunarea era aproape în fiecare zi. Te gândeai, cel puțin până la vârsta de 18 ani… Îmi imaginam că o să fiu cu supra puteri – că mă uitam la desene – și că îi strâng pe toți, dau o bombă între ei. Era o formă și o gândire de genul acesta, dar Dumnezeu totuși… Eu sunt foarte credincios și am spus: „Doamne, arată-mi cum trebuie făcut”.

Și într-adevăr, după ce am ajuns mare și am avut și o oarecare influență în luarea unor decizii la nivel de Consiliu Local în Vâlcea, când s-au repartizat apartamente au venit foarte mulți din generația care mă bătea, mă abuza și, cu lacrimi în ochi, căsătoriți, cu copii spuneau că au nevoie de sprijinul meu. Le-am acordat sprijinul și tot ei, tot cu lacrimi în ochi spuneau: „Ne așteptam – și aveai toate motivele din lume – să ne refuzi la câte ți-am făcut”. Sau unii se scuzau și spuneau: „Eu nu te-am bătut”. Eu îi recunoșteam: unii mai mințeau, unii mai spuneau adevărul. Le-am spus: „Eu dacă fac bine, nu fac pentru tine, o fac pentru că Dumnezeu vrea și dacă vrei să-i mulțumești cuiva, îi mulțumești lui Dumnezeu. Mie nu ai de ce să-mi mulțumești pentru că tot ce fac e pentru că Dumnezeu îmi dă puterea și oamenii care să lucreze pentru nevoile tale”

Mihai Ghebrea
Copiii din centrul de plasament în vizită la ultimul opincar din zona Vâlcea

Cum a fost și un caz din Canada care avea nevoie de niște documente ca să obțină cetățenie și m-a sunat și a spus: „Băi, nu am tupeu, dar te sun. Te sun că sunt în pragul disperării. Am nevoie de niște documente de la casa de copii de pe vremea aceea”. El are vreo 50 de ani, cred, acum și de ani de zile e în Canada. „Vreau să obțin cetățenie, tu ești ajutorul meu. Nu mi-l acorzi, nu e nici o problemă”. Era unul din băieții răi, ca să zic așa și l-am rezolvat.

Asta a fost răzbunarea ta?

Da.

Răzbunarea mea era să-l rezolv. Și copiii acum, când mă supăr pe ei, mă răzbun și mă cert cu ei, după care îi iau în brațe. Ei rămân blocați. „De ce? La câte i-am făcut?”. Că fac copiii destule probleme.

Mihai Ghebrea
Mihai Ghebrea și micile plăceri ale copiilor

Mihai Ghebrea: „Mamă cu sufletul numai ei îi spun.”

Povestește-mi despre femeia căreia îi spui mamă azi…

A fost o perioadă de… știi perioada aceea între adolescență și maturitate. Cum sunt și copiii mei azi. Perioada asta mi-a mâncat…. eu când m-am dus la ei eram cu părul negru, negru, acum sunt grizonat. Era o perioadă când eram îndrăgostit lulea de o fată din cămin și m-a părăsit pur și simplu. De față cu mine stătea cu altul într-o discotecă.

Nu mi-a venit să cred. Am spus: „gata, nu are sens. Dacă a putut să-mi facă așa ceva, prefer…” Și mă rugam la Dumnezeu să mă ia de pe fața pământului. Și primesc un telefon de la doamna asta, din Suedia era. Și spune: „Tu ești Mihai?”. „Da, dar de unde aveți numărul meu?”. „De la colegii tăi”. După aceea am aflat că ea de fapt mai comunica cu copii de la cămin, cu colegi de-ai mei. „Și ce vreți cu mine?”. „Am vrut de mult să iau legătura cu tine”. „De ce cu mine?”. „Pentru că colegii tăi tot evitau să-mi dea numărul tău și până la urmă unul din ei mi l-a dat”. Noi aveam un site, așa cum era pe vremea aceea, pe care era poză cu fiecare copil și ce pasiuni are. Femeii îi murise soțul și intrase în depresie. S-a rugat la Dumnezeu și a zis: „Doamne ce pot să fac eu să nu mai fiu în starea asta?”. avea doi copii mari, nu era problema că nu are ce să facă. O prietenă de-a ei i-a spus: „Te uiți pe site-ul acesta – eram singurii din țară care aveam site și internet în cămin – și să vezi niște povești ale unor copii de acolo”. ”Eu când am deschis site-ul, pe tine te-am ales, am zis că eu vreau să fiu mama ta”. „Alo, doamnă, unde vă duceți? Am crezut că vreți să discutați cu mine”. „Păi de asta vreau să discut: dacă ai nevoie de mamă, eu sunt mama ta”. Am lăsat-o din eleganță. Și în fiecare zi mă suna și așa s-a făcut o legătură, s-a înfiripat ceva despre care nu am știut nimic, nu știam ce urma să se întâmple în viitor.

Mihai Ghebrea
Fiecare aniversare este una specială la Casa Pinocchio

Și zice: „Vreau să te cunosc. Vin la Vâlcea din Suedia”. Mi se părea o țară la capătul lumii. Ne-am întâlnit în Budapesta și de acolo am venit până la Oradea și am stat acolo la o cunoștință de-a ei. Și a venit și în Vâlcea. În Vâlcea m-a cunoscut la cămin, a văzut situația cum stau și zice: „Eu nu vreau să mai stai la cămin. Îți închiriez un apartament”. ”Oh, o să stau la apartament? Apartamentul meu?”. „Da”. Și evident că în apartamentul ăla făceam chefuri, dar tot la cămin dormeam pentru că nu puteam să mă despart de cămin. A plătit o lună, două, trei până a aflat că noi nu stăm acolo, noi, adică toți copiii pe care ea îi „adoptase”.

Mihai Ghebrea

Citește și: Alina Meran, artista crescută în casa de copii și care a supraviețuit în fața unui sistem nedrept. Despre un suflet încercat, credința și pasiunea transformate în putere și reușită

Numai bine că acolo era și aproape de școala iubitei mele și mă gândeam că acolo ne vom vedea. Iubita care apăruse după tragedia aceea.

Dar telefoanele acelea pe mine m-au scos din starea aia. A plecat în Suedia și vara a zis hai să mergem la mare. La mare când am fost, împreună cu toți copiii pe care îi adoptase, trei la număr, la un moment dat îi spun: „Mamă, hai că pierdem autobuzul”. A rămas blocată. „Tu știi ce ai zis?”. „Ce am zis?” . Am crezut că am jignit-o că eram mai tupeist, îi întorceam vorbele, eu nu eram obișnuit cu o mamă. Mă tot stresa: „Ai mâncat, te-ai îmbrăcat, te-ai spălat?”. „Hei, mie nu-mi spune nimeni lucrurile astea. Ce e cu te-ai îmbrăcat, te-ai spălat? Nu mă vezi că sunt îmbrăcat?”

Și zic eu: „Hai mamă că..”

„Mi-ai zis mamă”. „Să crezi tu asta”. Nu eram conștient că i-am spus-o. Și din autobuz, când am ajuns la Mamaia, că făceam naveta de la o casă închiriată, mai departe de plajă, ne-am dat jos și am zis: „Fii atentă mamă că te împiedici…”. Atunci mi-am dat seama că i-am spus mamă. Atât de fericită era. Eu i-am spus de la început: „Nu pot să spun, nu te simt, nu…”. Ei, atunci am început să simt. Și îi spun mamă și astăzi, deși o cunosc pe mama adevărată – ei nu-i spun mamă.

Mamă cu sufletul numai ei îi spun.

Mihai Ghebrea
Mihai Ghebrea este mereu invitat de seamă la masă

Ce facultate ai terminat?

Am terminat Facultatea de Drept, după aceea am făcut doi ani de pedagogie și după aceea master de trei ani în managementul organizațional.

Primul tău job?

Primul meu job a fost la radio, la aproape 14 ani,. Auzisem un promo că angajează prezentatori, m-am dus și eu acolo și zice: „Nu angajăm elevi”. Eram în clasa a VIII-a sau a IX-a. Dezamăgit, o iau așa spre ieșire și zice: „Ia vino încoace să faci două-trei probe de microfon!”. Mă pune la microfon și mă pune să citesc din Evenimentul Zilei, pe vremea aceea mare ziar. Citesc și îl cheamă pe patron: „Veniți șefu să auziți ceva”. Eu citeam ca prostu’ acolo. Patronul nu voia să ne încurajeze, să nu ne facem vedete de la început. În noaptea aia am stat până pe la 4 și au schimbat cu vocea mea tot ce înseamnă gingle, promo. Eu nu mi-am dat seama de valoarea vocii mele, dar când se auzea la radio… Și am lucrat mulți ani, îmi vindeam practic vocea pentru spoturi. După aceea am făcut o emisiune politică, adică îmi dădea pur și simplu textul să-l citesc, știri, dar mai mult pe voice over.

Mihai Ghebrea: „Ei știu: când vine domnul Mihai, întreabă de școală, nu întreabă dacă au spart geamul, dacă au făcut curat în cameră…”

După facultate?

Până la facultate mai e. Am făcut o grevă a saltelelor, în sensul că ne-au închis căminul și am ieșit cu saltelele în stradă să dormim în fața primăriei, primarul m-a văzut isteț și a zis: „Decât să mă înjure ăsta peste tot prin ziare, mai bine îl iau lângă mine”, m-a angajat el, deși nu aveam nevoie de job pentru că eram încă la cămin, eram student. Am lucrat la primărie, după primărie am ajuns la Protecția copilului, am dat concurs și am intrat ca educator specializat. M-am ocupat de un centru din zona asta unde suntem noi acum până când am ajuns director la Casa de copii Pinocchio, în 2018.

Din 2018 conduc centrul de copii Casa Pinocchio și mă mândresc că am avut cele mai bune rezultate cu niște copii extraordinari. Am avut primul student, din prima, la Universitatea de stat, suntem singurul centru care a avut trei copii care au luat din prima examenul de permis – mai sunt trei care sunt mai puturoși și încearcă a doua oară, dar și ei vor reuși – mă bucur că au avut rezultate și la nivel național, am avut copii cu medii generale peste 9. Le-am creat condițiile cele mai bune ca ei să se ocupe de școală. Ei știu: când vine domnul Mihai, întreabă de școală, nu întreabă dacă au spart geamul, dacă au făcut curat în cameră…

Mihai Ghebrea
Mihai Ghebrea cu copiii în excursie

Consideri că ai reușit în viață?

Nu am reușit tot ce mi-am propus. Eu îmi doresc – și probabil că acesta este rezultatul final al visului meu – să reformez sistemul ăsta de protecție a copilului. Pentru că e un sistem încă învechit, chiar dacă condițiile sunt altfel pentru copii, totuși copiii în orfelinate sunt doar păziți, îngrijiți, dar educați nu. Copiii în orfelinate au angajați doar ca să-i păzească, să le dea o educație, să-i întrebe ce nevoi au, să fie empatici, mai rar găsești astfel de oameni în orfelinate. Copiii nu mai au nevoie numai de mâncat și de îmbrăcat, ei au nevoie în primul rând de dragoste și de empatie și să înțelegi de ce au nevoie. Eu vin cu niște probleme, au niște probleme, niște traume, nu sunt toți din aceeași familie. ei nu au ajuns la cămin că au vrut ei, s-au născut și au zis: „Mami, să nu uiți să mă duci la casa de copii”. Nu, ei au ajuns acolo dintr-o conjunctură. Și ei când cresc, traumele acelea se dezvoltă în ei și încep să fie curioși de ce e așa și de ce nu e așa. Mai ales vârsta aceasta între 13 și 18 ani… este cea mai dificilă. La fete, la fel, încep să joace hormonii și se gândesc cum se face. Dacă nu ai un om care să le explice. D-aia mulți eșuează. Mulți copii din orfelinat eșuează pentru că nu sunt ascultați, nu li se oferă atenția de care au nevoie. Ei nu au nevoie să le dai bani și să-i faci bogați peste noapte. Eu mereu le spun: „Banii câștigați ușor, se duc ușor. Ăia munciți cu sudoare? De ăia ții”

Tu ai copiii tăi?

Nu. Din păcate nu am. Trebuia să am, dar…

Mihai Ghebrea:„Dacă mă țineam eu de școală când m-ai cicălit tu… Dacă te ascultam, ajungeam departe”.

Dar te-ai căsătorit între timp?

Nu. Am avut eșecuri multe de vreo cinci ani, nu vreau să mă mai gândesc la asta.

Care e cel mai mare eșec al vieții tale?

Că nu am reușit să-mi fac propria familie. Când mi-am dorit eu. Acesta e eșecul cel mai mare al meu. Și că nu am putut să fiu mai atent la sistemul acesta de protecție (socială) atunci când aveam posibilitatea să schimb ceva. Acum e prea… canceros. S-a extins prea mult încât dă să moară la un moment dat. Dar atunci când a fost în fază incipientă nu am știut să gestionez situația cum trebuia.

Mihai Ghebrea

Dar tu ai o familie foarte mare acum…

Da și mă mândresc. Nu numai cu copiii care sunt acum. Mă mândresc cu colegii, cu copiii care au ieșit din sistem, care au fost tot copiii mei și care sunt în Anglia, în Germania, în Italia, în Spania. Și când vin în țară, vin aici, vin la mine. „Tata, vezi că venim la tine”. „Mihai, că nu-mi zic toți tata, vezi că venim la tine. Ai o săptămână să ne lași la tine în apartament?”. Da. Și le pun camera la dispoziție și stau, vin cu familie, cu copii. Și e o bucurie. Îți mai aduce și câte o cafea, te bucuri… stăm la povești și îmi mai spun: „Mamă ce mă cicăleai când eram la cămin, mama ce mă luai cu școala”. Unii au terminat doar 7-8 clase și îmi spun acum: „Dacă mă țineam eu de școală când m-ai cicălit tu… Acum stau, trag în construcții în Anglia pe unde mă duc. Dacă te ascultam, ajungeam departe”. Mă bucur că și-au construit case în Vâlcea.

Când aveam campanii de ajutorare a sinistraților sau când a început nebunia asta cu COVID, ei au fost primii care începeau să trimită bani. 50 de euro, 10 lire, puțin dar…

Când am făcut prima tabără cu ei la mare – dar nu tabără doar cazare și masă, tabără în care copilul să se simtă cum trebuia eu să mă simt când eram mic, adică să am bani și de o înghețată, să am bani să mă dau în mașinuțe, să mă dau pe tobogane – lansasem campania „Sprijină un copil, tratează-l cum l-ai trata tu pe al tău”, ei au fost primii care au sărit să sprijine. Și de la ei au sărit foarte mulți și am reușit să fac o tabără în care copiii erau răsfățați pur și simplu, se dădeau în mașinuțe, cumpărau fresh-uri pe plajă, sucuri, exact cum face un copil dintr-o familie. Și m-am bucurat că ei au fost primii.

Unii nu înțeleg. În orice grup există câte un măr putred, două.. Unii cred că viața asta o să fie mereu. Nu e așa. Acum ți-o creez eu așa ca să poți tu să înveți. Eu încerc să-I pregătesc pentru viață, le spun mereu: „Vedeți că după ce terminați școala încep facturi la curent, plătești gazul, apa, trebuie să pui ceva în tigaie. Și astea le pui doar dacă muncești. Dar ca să găsești o muncă mai ușoară trebuie să ai niște studii. Dacă vă place să stați doar așa și să păcăliți școala – școala oricum îi păcălește pe ei pentru că nu se mai face educația cum se făcea atunci – vă păcăliți pe voi. Acum e bine, că te țin eu, dar apoi?”. Dar acestea sunt cazuri puține și mă bucur că mulți dintre ei înțeleg că trebuie să ai școală. Trebuie. Fără școală nu faci nimic, chiar dacă mulți spun: „E, ce să faci cu diploma? Că mulți cu facultate sunt așa și pe dincolo”. Nu știi ce oportunitate ai.

Mihai Ghebrea

Dacă ai avea o singură persoană căreia să-i mulțumești în viață, cine ar fi aceasta?

O persoană de pe Pământ… Păi… mamei adoptive că ea m-a suportat așa cum sunt. E singura căreia i-aș mulțumi și pentru ea aș face orice. Și am făcut orice, mai mult decât pot să fac eu. Deși posibilitățile ei sunt mult mai bune ca ale mele, pentru ea aș face orice.

Andrei, unul dintre beneficiarii centrului de copii Pinocchio

Ce reprezintă Mihai pentru tine?

Domnul Mihai îmi este ca un tată. Adică, de când l-am cunoscut m-am atașat de dânsul. Eram într-o perioadă în care nu prea aveam încredere în oricine de când intrasem în sistem și dânsul a fost acolo pentru mine. Îmi dădea sfaturi legate de ce trebuie să fac, cum trebuie să fac, să-mi fie bine mie și de atunci m-am atașat foarte mult de el.

Ce faci tu într-o zi normal cu Mihai?

Deobicei, când vine la noi, stau de vorbă cu dânsul, mă joc cu el.. În rest…

Care e sfatul cel mai important pe care ți l-a dat Mihai?

Mi-a spus că dacă nu continui studiile, să lupt în continuare pentru mine, cu școala, nu prea pot să fac nimic.

Și crezi că așa e?

Da, fără școală chiar nu pot face nimic.

Mihai Ghebrea
Mihai Ghebrea în vizită la patru dintre băieții lui. Andrei (cu ochelari) e mereu pus pe glume

Iliuță, este unul dintre viitorii studenți ai centrului de copii Pinocchio

Ce înseamnă Mihai pentru tine?

Mihai pentru mine înseamnă un model pentru viață, este o persoană pe care te poți baza oricând, la orice oră și în orice moment, consider că orice tânăr ar trebui să-l aibă ca model, deoarece este o persoană calmă, calculată, acordă ajutor tuturor și este foarte iubitor.

De când îl știi pe Mihai?

De cinci ani, de când a venit la centrul nostru. Ne-am cunoscut acolo, eu ca beneficiar, el ca șef, am strâns multe amintiri, avem o relație foarte bună…

Care e cel mai important lucru pe care l-ai învățat de la Mihai?

Mihai m-a învățat să lupt pentru drepturile mele, să lupt atunci când știu că am dreptate, să fiu calculat, optimist, să-mi realizez visele și să mă descurc în viață.

Mihai Ghebrea
Mihai Ghebrea este mereu invitat de seamă la masă. Iliuță (tricou gri) îl poftește

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO