Mircea Cărtărescu: „Dacă un copil nu-şi vede niciodată părinţii citind, nici el n-o va face”

L-am întâlnit pe Mircea Cărtărescu, printre copii şi părinţi, la Şcoala Americană din Bucureşti, acolo unde avea loc un eveniment din seria „să ne cunoaştem scriitorii”. Tocmai petrecuse o oră alături de copii, citind împreună din „Enciclopedia zmeilor”, un volum care „ne face cunoştinţă” cu 12 specii de zmei, cu istoria, limba şi obiceiurile lor. Discuţia cu părinţii avea să se bazeze pe un alt volum, însă: „Ochiul căprui al dragostei noastre”, un volum de proze scurte şi eseuri – unele cu tentă memorialistică -,  pe care Mircea Cărtărescu l-a publicat în 2012. Cartea ne poartă prin copilăria şi amintirile scriitorului, prin lumi imaginate sau demult distruse (aşa cum este insula Ada Kaleh), ne face cunoştinţă cu viziunea autorului despre starea poeziei astăzi sau ne poartă prin lumea sa afectivă. Având în vedere contextul întâlnirii, întrebările mele s-au îndreptat firesc către lumea volumelor amintite, dar şi către rolul literaturii în educaţia tinerilor de astăzi. Am fost curioasă să aflu şi cum arată – în viziunea scriitorului – un zmeu inspirat din viaţa politică actuală.

Cât de importantă este amintirea, ca punct de pornire în opera cărtăresciană?

Nu sunt un memorialist, nici un proustian şi nu cred foarte mult în memoria afectivă. Amintirile pe care-mi construiesc textele sunt ambigue şi parţial reconstruite (sunt mai mult arhetipuri decât amintiri reale). Le folosesc în funcţie de nevoile naraţiunii şi de tensiunile scenelor descrise. De multe ori sunt întrebat dacă un episod oarecare este „adevărat”, în sensul că mi s-a-ntâmplat cândva. La întrebarea asta ridic pur şi simplu din umeri.

Cum „se aşază” scriitura pe această linie fină dintre realitatea trăită şi cea imaginată?

Realismul şi fantasticul sunt zonele doar aparent distincte ale scrisului meu, aşezate ca pe cele două feţe ale unei benzi Mobius: ele trec continuu dintr-una-ntr-alta, fără un punct clar de ruptură.

De ce v-aţi îndrăgostit de Ada-Kaleh? Şi ce anume v-ar plăcea să descoperiţi dacă aţi putea păşi astăzi pe insulă?

Insula scufundată, care are drept arhetip Atlantida, e una dintre cele mai dureroase realităţi pe care ni le putem imagina. Mai ales când, ca în cazul celei dunărene, a fost inundată deliberat de oameni. Una dintre cele mai mari şi mai iremediabile crime comuniste a fost înecarea în ape a acestui colţ nevinovat de Orient, „coşul cu flori care pluteşte pe Dunăre”, cum era numită. Am fi fost azi mult mai bogaţi dacă această crimă nu ar fi fost comisă în numele industrializării forţate şi planificate, în dispreţul ecologiei şi-al frumuseţii lumii.

Este scrisul un leac? Pot povestirile autobiografice să vindece răni?

Se ştie că scrisul de literatură e şi un fenomen de auto-psihanaliză, auto-hipnoză, auto-vindecare. Dar nu e scopul niciunui scriitor să se vindece prin scris. Nu asta caută un scriitor, ci mai curând să-şi păstreze rănile deschise, căci fără suferinţă cu greu poate exista o operă artistică adevărată. Prin scris mai curând îţi protejezi traumele decât să le vindeci.

Credeţi că publicul astăzi este mai atras de eseuri, de povestiri scurte? Suntem noi, cititorii, mai selectivi (sau mai leneşi) din pricina timpului?

Eseul şi poezia au un număr restrâns de cititori, sunt genuri mai dificile. Citit mai departe este în primul rând romanul, ca de două secole încoace. Proza scurtă are şi ea adepţii ei, dar oamenii preferă să cumpere roman, care e o experienţă mai amplă a unei lumi fictive.

Ce rol (mai) joacă literatura în viaţa copiilor, a tinerilor astăzi?

Nu sunt dintre cei care cred că azi se citeşte mai puţin. Mi se pare un mit că altădată toată lumea citea. În comunism, e drept, se citea ceva mai mult (dar şi mai superficial) pentru că nu existau alte mijloace de divertisment. Dar numărul celor care citesc a rămas constant. Copiii au multe mijloace de distracţie azi, dar cărţile rămân unul dintre ele. Se publică şi se cumpără enorm de multe cărţi pentru copii, e o industrie întreagă. Ar fi absurd să ne gândim că aceste cărţi nu sunt citite.

Cum facem să îi apropiem mai mult de lumea cărţilor într-o lume acaparată de tehnologii?

Nu prin constrângere, ci prin exemplu personal. Dacă un copil nu-şi vede niciodată părinţii citind, nici el n-o va face. Apoi, prin entuziasmul celor care le vorbesc despre cărţi. Prin aducerea lor la evenimente culturale. Sunt multe feluri neinvazive şi necoercitive de a-i deschide unui copil lumea cărţilor.

Ce cărţi v-au marcat copilăria? Şi ce cărţi credeţi că n-ar trebui să lipsească din biblioteca unui copil sau adolescent?

Două dintre ele, pe care le-am făcut ferfeniţă de atâta citit: „Toate pânzele sus!” de Radu Tudoran şi „Contele de Monte-Cristo” a lui Al. Dumas. Mai citeam cu pasiune şi „Winnetou” de Karl May.

Cărţile ne pot fi, de foarte multe ori, cei mai buni învăţători. Cum facem să readucem literatura adevărată, cărţile valoroase în şcoală – într-un sistem care pare să-şi propună să îngreuneze accesul copiilor la adevărata educaţie?

E o discuţie foarte complexă, căci în acest moment nu ştim să definim bine scopul educaţiei. Se confruntă un punct de vedere naţionalist şi tradiţionalist, care favorizează autorii canonici mai vechi, uneori indigeşti şi chiar de neînţeles pentru copiii de azi, şi unul populist şi funcţionalist, care pune accentul pe plăcerea lecturii în detrimentul istoricităţii şi etnicităţii.

Dacă ar fi să închipuiţi astăzi un zmeu inspirat din oamenii politici ai vremii, cum s-ar numi şi ce trăsături ar avea acesta?

Cleptosaurus Maximus, zmeu hoţoman şi viclean, posesor al unei căciuli magice pe care şi-o fură singur din când în când.