Life Stories
Mitra și Wargha Enayati, la 25 de ani de căsnicie. Foto: Raduly Laszlo
Life Stories
Mitra și Wargha Enayati, o poveste de dragoste în slujba lui Dumnezeu
Monica Tănase
|Reading time: 10 mins
Mitra și Wargha Enayati, la 25 de ani de căsnicie. Foto: Raduly Laszlo
Share this article

Mitra și Wargha Enayati sunt de 25 de ani împreună, au trei copii și au creat aici prima rețea de clinici private din România, Regina Maria. Povestea lor a început acum 31 de ani, în Grenoble (Franța), și va dura o eternitate. Aflăm imediat de ce.

Wargha este cardiolog și un om de afaceri a cărui misiune acum este să creeze cea mai mare clinică privată, rezervată persoanelor vârstnice, în vreme ce Mitra și-a dedicat tot timpul educației copiilor cu probleme sociale, care locuiesc într-una dintre cele mai bogate zone ale Bucureștiului, pe malul lacului Herăstrău.

(Am mai povestit despre Mitra și Centrul Educațional al copiilor defavorizați aici. )

Ne-am întâlnit pentru câteva minute la Centrul Educațional Băneasa, iar dialogul a fost brusc întrerupt de un telefon al grădinarului. Wargha a plecat, lăsând în urmă această poveste: „de când ne-am mutat aici, plantăm în fiecare an câte 10 platani. Ne plac acești pomi, dar ajutăm și mediul pentru că un copac aduce oxigen pentru două persoane. Iar orice platan vei vedea în zonă vine de la noi. Iar acum vă părăsesc pentru că a venit grădinarul.”
Urmăriți un interviu cu doi oameni care și-au făcut jurăminte de credință pentru o veșnicie și le iau în seamă.

Cum v-ați cunoscut?

Wargha: Spun versiunea mea? În Iarna lui 1987 în Grenoble, la o școală de iarnă Bahai, unde ajunsesem cu scopul clar să mă apropii de o altă fată. (râde) Dar a apărut Mitra.

Și ți-a furat mințile?

Nu. Dar cealaltă mi-a dat papucii! (râde)

Ce ți-a plăcut la Mitra?

Era relaxată, de gașcă. Haioasă. Și astăzi este așa, tot de gașcă.
Cert este că atunci, în 87, părea că s-a terminat tot. Ne-am pierdut unul de celălalt, nu am mai ținut legătura.

Mitra: Nu ai mai ținut tu legătura. Eu i-am trimis o scrisoare în România dar el zice că nu a primit-o, altfel sigur ar fi răspuns. De cealaltă parte, eu când am văzut că nu primesc niciun răspuns, mi-am luat gândul de la el.

Wargha: După aceea, doamna vine în România, în 1992. Ea zice că nu știa că eu mai sunt în România.

Mitra: Eu credeam că ești căsătorit deja.

Wargha: După aceea nu am mai avut scăpare și, după doi ani, ne-am căsătorit.

1994. Nunta la Frankfurt.

Mitra: A luptat, a luptat doi ani… și a pierdut. (râde) Adevărul este că la început eu am fost mai convinsă decât el. Felul lui de a face lucruri pentru ceilalți, de a pune ce este important în față: a venit în România nu pentru confortul lui, ci pentru un țel mult mai măreț, m-au făcut să am încredere în el.

Wargha: Trebuie să îți spun cum am cerut-o în căsătorie. În credința Bahai, spre comparație cu creștinismul de exemplu, când spui „până când moartea te desparte”, la noi, când te căsătorești, legătura este și în lumea asta și în cealaltă.

Mitra. Este o legătură eternă.

Wargha: Eu eram în Germania, ea era în Franța. Am sunat-o și i-am spus, auzi, cred că mă voi plictisi în lumea cealaltă singur.

Foto: Raduly Laszlo

Și dacă doamna zicea nu?

Wargha: Nici vorbă.

Mitra: Era foarte sigur de el. A sunat-o pe una dintre mătuși și i-a zis, gata, ne căsătorim. Iar mătușa lui bineînțeles că a întrebat. Da? Mitra a zis da? Nu, nu a spus, dar ce contează?

Wargha: Cine o întreabă? (râde)

Începuturile sunt întotdeauna greoaie, chiar dacă promisiunile sunt atât de mari. Când a fost greu, când a fost ușor?

Wargha: Zi tu.

Mitra: Mie nu îmi era greu când am venit în România, pentru că nu prea știam să stau într-un loc. Probabil mi-a fost greu când am încercat să ne adaptăm, pentru că avem culturi diferite. Chiar dacă pare că semănăm, de fapt avem idei diferite pentru lucruri banale. Cred că asta a fost greu, să ne adaptăm unul la altul. Și cred că el a făcut mai multe sacrificii decât mine.

Wargha: Îți povestesc of the record care au fost sacrificiile. (râde)

Mitra: Și cred că ce ne-a ajutat este faptul că vedem căsătoria ca pe ceva pentru eternitate. Pentru că probabil, dacă puteam să nu ne gândim că suntem legați pe vecie, au fost momente când puteam să zicem amândoi gata. Și eu știam să dau și niște lovituri sub centură, iar într-o zi i-am zis: nu-i nimic, mai am 50 de ani și scap. Ca să-l enervez pentru că știam că nu scap, mai este viața de dincolo.

 

Anis, Mitra, Wargha, Hoda și Sheida Enayati

Apoi au apărut copiii…

Wargha: toți trei copii sunt născuți în Franța, pentru că pe vremea aceea, acum 23 de ani, când s-a născut Anis, nu exista un loc aici pentru a naște demn.

Mitra: a mai fost și problema ajutorului, aici nu am avut ajutorul mamelor, dar acolo erau părinții mei, iar la a doua și a treia sarcină știam sigur că are cine să stea cu copiii câtă vreme eu eram la maternitate. Wargha era supra-încărcat cu spitalele și clinicile lui.

Când v-ați întâlnit voi, Wargha era un specialist cardiolog în devenire. Cât a durat până când ai devenit creatorul rețelei de clinici Regina Maria?

Wargha: La un și jumătate după ce am terminat specialitatea am deschis prima clinică.

Mitra: Fix un an. Prin octombrie-noiembrie, am aflat că sunt gravidă cu Anis, prin aprilie am început renovarea la apartament. Tu începuseși să cauți un apartament, iar tatăl tău a zis că, dacă ai nevoie, să îl folosești pe al lui. Între timp ai dat și de omul, austriacul care a avut încredere în planul tău și care ți-a dat ecograful pentru un an, în ideea că dacă merge plătești, dacă nu, nu.

Când a făcut cabinetul a venit la mine cu un plan de afaceri și am realizat că la sfârșitul lunii nu rămâneam cu nimic. Iar eu m-am gândit că știe el ceva, chiar dacă nu este clar ce vom mânca la sfârșitul lunii, dar sigur are un plan clar pentru asta. Și facem.

Wargha: În 30 noiembrie 1995 a fost deschiderea. Eu voiam să fac ceva mic, dar de calitate în domeniul medical, unde nu exista nimic similar. Munceam eu și am avut curaj să mai angajez, cu 200 de dolari net, o colegă, Violeta Dihațchi, care a refuzat să meargă la stat și a venit cu mine. iar doamna doctor Dihațchi lucrează și astăzi la Regina Maria.

Mitra. De fapt a fost și mai interesant. Wargha terminase studiile la Cluj, avea deja câțiva ani de stat aici și se pregătea să plece înapoi în Germania. Dar a venit Revoluția și atunci a apărut ideea să rămână și să schimbe ceva aici. Și mai cred că a fost și ideea că oriunde am putea ajuta, dar în România, dacă nu ajută el, sunt puțini care își doresc să rămână și să pună umărul. Iar el a rămas aici, pentru că știa limba, cunoștea mediul și putea să ajute.

1985. Wargha, student la Cluj.

Și, dacă ne ducem mai înapoi, de ce ai venit în România?

Wargha: Am ajuns în 1993, ca student care începuse studiile în Regensburg, în Germania. Cred că eram singurul student care reușise să intre la facultate în Germania și totuși a venit în România.

Am închis cu viitorul meu în Germania și am ajuns într-un viitor 100% nesigur, unde studiile nu erau acceptate, nu știam limba și nici nu aveam familie lângă mine, într-o țară în care găseai de cumpărat doar conserve, iar hârtia igienică nu exista.

Cauza a fost credința Bahai. În perioada respectivă Bahaii din Europa de Vest încercau să intre mai mult în țările de după Cortina de fier. S-a ivit așadar această oportunitate pentru mine și am zis, dacă asta trebuie să facem, hai să facem. Nu mă mai uit în spate. Aveam 19 ani.

Părinții tăi ce au zis?

Mitra: Ce să zică? Au zis du-te!

Wargha: Părinții mei erau conștienți de ce urma să pierd. Dar au înțeles că este o misiune pentru mine, m-au susținut și nu au zis niciodată niciun cuvânt.

Mitra. Da, dar mama ta a zis că atunci când te-a adus în România, la întoarcere a plâns tot drumul. Când a văzut unde l-a lăsat, locul, la Suceava, când a văzut condițiile din spital, unde ajunsese pentru că s-a ars la o mână, iar tratamentul pe care l-a primit acolo a fost sub orice critică, toate acestea au șocat-o, iar la întoarcere a plâns tot drumul înapoi. Și totuși nu i-a zis niciodată gata, trebuie să te întorci acasă.

1975, Familia Enayati.

Wargha: Primii zece ani de România au fost groaznici, primii trei ani au fost ca într-un lagăr, până la Revoluție a fost iarăși o perioadă grea, după aceea, când am venit din Cluj în București a fost din nou un șoc, pentru că mă obișnuisem în Cluj, unde era totuși Ardeal. În București îmi era totul necunoscut. Din 1990 până în 1994, când a venit Mitra, a fost iarăși foarte dificil.

Perioada asta de lagăr cum zici, noi am cunoscut-o, dar noi ne născusem în ea, tu, pe de altă parte veneai dintr-un occident la care noi doar tânjeam. Cum a fost pentru tine schimbarea?

Wargha: Când veneam spre București, din vacanță, trei zile nimeni nu mai putea vorbi cu mine, eram în depresie. La fel, când ajungeam în Germania. Dar din cauze diferite. La venire mi-era frică pentru că trebuia să revin în România, la ce mă așteaptă aici.

Mergeam într-un mall în Germania, stăteam ore întregi și mă uitam la oameni și mă revolta cum pot ei să fie indiferenți când într-o altă țară, la două ore distanță, se trăiește ca într-un lagăr. Lucru pe care și noi îl facem acum cu alte țări. Această nedreptate mi-a întărit convingerea că mesajul Bahai este unul de dreptate și echilibru pe plan mondial.

Nu te-ai gândit niciodată să lași totul și să te întorci?

Wargha; În primii 10 de ani, dacă nu era misiunea m-aș fi întors fără să clipesc. Aveam un calendar, număram fiecare zi care se apropia de întoarcerea acasă. Iar uneori, în mijlocul zilei trasam o linie, iar seara a doua linie.
Dar treptat lucrurile au devenit mai bune.

De ce ai ales Suceava?

Wargha: Acolo m-a repartizat Ministerul Educației, ca student străin, pentru a învăța limba română. Altă opțiune, ca Bahai, nu aveai pentru a intra în țară. În 1998 mi s-a făcut dosar, l-am scos de la CNSAS. În decembrie 1988 am fost clasificat ca potențial contraspionaj vest-germanic.

Securitatea te-a căutat vreodată?

Wargha: Direct nu, dar au fost chemați majoritatea prietenilor români să dea declarații și să colaboreze cu ei: oameni din Filarmonică, studenții apropiați de mine.

Înainte de revoluție eram probabil singurii străini care se asociau cu românii. Românii erau atunci pentru nemți sau greci, cum sunt acum țiganii pentru români. Iar dintre nemți erau și mulți sași care erau și mai duri. Dar noi eram singurii care nu împărtășeam aceste idei, din cauza credinței noastre. Noi nu putem face diferențieri, deși vedeam lucruri foarte ciudate, cum ar fi că românii se apropiau de noi doar dacă puteau să aibă un avantaj. Doar că noi eram deschiși și la un moment dat s-au deschis și ei și vedeau că suntem la fel, că îi apreciem, iar relațiile noastre deveneau de prieteni. Lucru pe care ar trebui să îl fac acum și românii cu romii.

Foto: Raduly Laszlo

Ce mai iubești acum la Mitra?

Wargha: Ce îmi place la ea foarte mult este credința foarte fermă, spiritul ei de a duce lucrurile până la capăt, dovadă anii de când lucrează aici, cu copiii din zonă și sacrificiul pe care l-a făcut pentru copiii ei, un pic și pentru soțul ei. Și corectitudinea în ce face și ce spune.

Și care este secretul acestei relații trainice?

Mitra: Cred că este țelul comun, să facem pe plac lui Dumnezeu. Iar aici vorbim despre ce facem noi, servim semenii. Dumnezeu nu are nevoie de mine să fac ceva pentru el, dar pot să îi ajut pe cei de lângă mine. Asta ne leagă, pentru că altfel…

Wargha: Pentru că altfel suntem foarte diferiți: eu mor să merg pe jos, ea detestă. Ea vrea să meargă la munte, eu nu suport.

Mitra: Mie îmi place să merg la mute la ski, lui nu-i place, iar dacă face, face pentru mine.

 

Life Stories
Share this article