Monalisa Munteanu, femeia din scaunul rulant care și-a dat Bacalaureatul cu copilul în brațe: „Demonii au încercat să mă înece, dar nu știau că pot să respir și sub apă”

Monalisa Munteanu: „În fiecare an, serbez două zile de naștere, respectiv pe 14 noiembrie și de renaștere pe 25 iunie”

Dacă tot suntem la zi de naștere, îți amintești cea mai frumoasă zi de naștere a ta de până acum?

De-a lungul anilor, nu am prea dat importanță zilei mele de naștere. Dintotdeauna satisfacția și fericirea mea a venit din bucuria celorlalți. Am o mare plăcere în a-i face pe ceilalți fericiți organizându-le de exemplu petreceri surpriză sau surprize în general. Pot să spun că personal, m-am bucurat la fiecare zi de naștere de-a mea, indiferent dacă am avut o mega petrecere sau că pur și simplu am petrecut împreună cu familia. Haide să-ți mai spun ceva…în fiecare an, serbez două zile: de naștere (14 noiembrie) și de renaștere (25 iunie).

Monalisa, ai amintit din prima de renașterea ta. Vorbim și despre asta. Uite, eu te asociez unui veritabil tablou, deși viața ta a avut o altă dinamică despre care vom vorbi astăzi. Cum a fost copilăria ta din Galați?

Îmi place asocierea cu faimosul tablou al lui Leonardo Da Vinci, o spun mereu când mă prezint și se întâmplă adesea să fie considerat un nickname și nu adevăratul meu prenume. Am avut o copilărie frumoasă, tipică generației mele, „în fața blocului”, în timpul anului școlar și la bunici “la țară” în timpul vacanțelor de vară. Oriunde eram, de mic copil eram „faimoasă” ca fiind oarecum atipică. Îmi plăcea să-i învăț pe ceilalți, organizam o „școală” unde predam, iar ceilalți copii veneau cu drag. De asemenea în fața blocului organizam spectacole, unde se adunau întregi cartiere, cu mici și mari. Asta am făcut cam până pe la 12-13 ani.

Ce te visai în copilărie?

De mic copil, visam să fiu în centrul atenției în lumea spectacolului, să cânt și să recit, dar cu trecerea anilor adevăratele pasiuni s-au dovedit a fi arhitectura și cursele de mașini.

Monalisa Munteanu: „Am suferit când a trebuit să mă mut în Italia și m-am îndepărtat de prietena mea dragă, Mihaela”

În liceu ne facem prietenii bazate pe sinceritate. Așa a fost și pentru tine?

Am fost genul de om cu puțini prieteni de suflet dar sinceri, am rămas în contact și au un loc deosebit în inima mea, deși diferitele circumstanțe ne-au îndepărtat. Am suferit când prietena mea de suflet din școala generală, Andreea, a trebuit să se mute la Iași și de atunci nu am mai avut ocazia să o revăd. De asemenea, am suferit când a trebuit să mă mut în Italia și m-am îndepărtat de prietena mea dragă, Mihaela. Cu trecerea anilor, prietenia cu Mihaela, în ciuda distanței, a devenit din ce în ce mai puternică și chiar și în ziua de astăzi facem în așa fel încât să ne vedem de câteva ori pe an. Este ca și cum ne-am fi văzut în fiecare zi.

Știu că pe final de liceu a apărut ideea de a vă muta cu toții în Italia. Părinții tăi erau deja acolo. Cum a fost pentru tine?

A fost o mare traumă, o decizie greu de acceptat.

Ce sentimente te încercau?

Neputința în privința deciziei, teama de ceea ce avea să mă întâmpine într-un loc atât de departe de locul natal, de prieteni. Teama că nu aș fi reușit să mă acomodez, teama de singurătate, de stereotipul femeii românce în Italia.

De ce? Ce-ai lăsat în urmă în România?

Am lăsat 16 ani din viață, bunicii și restul familiei alături de care am crescut, prietenii, obiceiurile, un stil de viață diferit de cel din Italia.