Monalisa Munteanu, femeia din scaunul rulant care și-a dat Bacalaureatul cu copilul în brațe: „Demonii au încercat să mă înece, dar nu știau că pot să respir și sub apă”

Monalisa Munteanu: „În seara zilei de 25 iunie, am avut un accident rutier în urma căruia am suferit o leziune la măduva spinării. Majoratul l-am sărbătorit în centrul de reabilitare, eram internată acolo de câteva luni”

Cum a fost dezrădăcinarea din România și mutarea în sine?

A fost foarte greu să accept această drastică schimbare din viața mea. M-am simțit foarte singură și neînțeleasă la început.

Cum te-ai adaptat vieții din Italia? 

A fost un proces greu, în primul rând pentru ca nu înțelegeam limba italiană, dar am avut o primire fantastică la liceul din Bologna și m-au sprijinit cu toții foarte mult până într-un moment dat când viața urma să-mi ofere o schimbare mult mai drastică.

Știu că până să împlinești vârsta majoratului s-a întâmplat evenimentul acesta care avea să-ți schimbe traiectoria vieții. Cum s-a întâmplat?

În seara zilei de 25 iunie, la mai puțin de un an de când eram în Italia, am avut un accident rutier în urma căruia am suferit o leziune la măduva spinării, fapt care mi-a provocat paralizia și necesitatea de a mă deplasa într-un scaun rulant. Dinamica accidentului a fost aceasta: persoana care conducea mașina în care mă aflam eu a adormit și ne-am ciocnit de un tir care circula cu o viteză foarte mare. Sunt norocoasă că astăzi sunt aici. Și apropo că ai amintit, majoratul l-am sărbătorit în centrul de reabilitare, eram internată acolo de câteva luni.

Monalisa, a trecut suficient timp pentru ca această rană să se vindece. Crezi că s-a vindecat la toți cei care te cunosc?

Personal, mi-au trebuit ani buni să accept ceea ce mi s-a întâmplat, deși speranța ca într-o bună zi o descoperire medicală m-ar putea ridica în picioare, nu o să se stingă niciodată. Tatăl meu a avut un sentiment de vinovăție în ideea că poate dacă m-ar fi lăsat în România, nu mi s-ar fi întâmplat asta. Cred și sper ca acest sentiment de vinovăție să nu-l mai macine pentru că eu niciodată nu l-am considerat nici măcar o secundă responsabil de viața mea de acum.

Monalisa Munteanu: „Am învățat din nou <să fac primii pași>, în scaunul cu rotile de această dată și să învăț cum să am grijă de propriul corp”

Ce a însemnat să ajungi în scaun cu rotile?

În primă fază, a însemnat ani buni de reabilitare și gimnastică, apoi, a însemnat să mă întorc în timp, să redevin copil. A trebuit să învăț din nou „să fac primii pași”, în scaunul cu rotile de această dată, să învăț cum să am grijă de propriul corp, să mă îmbrac singură, cum să cobor din pat, cum să adun un obiect de pe jos, absolut totul.

Cum ai primit înțelepciunea de a merge mai departe?

Ajutorul principal a venit de la familie care m-a susținut în fiecare moment. De asemenea, la câteva luni de la accident, am colaborat cu poliția rutieră din Italia la un proiect pentru prevenirea accidentelor. Faptul că am avut ocazia să vorbesc deschis despre ceea ce mi s-a întâmplat, m-a ajutat să conștientizez și să accept.

Cum a fost viața unei femei, originară din România, în Italia, ea fiind dependentă de un scaun mobil?

Italia are o importantă sensibilitate în ceea ce privește accesibilitatea pentru persoanele cu dizabilități, iar faptul că sunt româncă nu a influențat în niciun fel.

Monalisa Munteanu: „Unul din marele <of> a fost acela că nu am putut fi eu aceea care l-a învăţat pe Ianis să facă primii paşi, apoi să meargă şi într-un final să alerge”

Ai devenit mamă. Mi se pare formidabil! Cum a fost când ai aflat că aduci pe lume un copil?  

Atât eu cât și Ciprian, tatăl copilului meu, ni l-am dorit foarte mult, iar când am descoperit că sunt însărcinată am trăit cele mai frumoase și intense emoții. Desi eram foarte tineri, eu 20 și el 22 de ani, nu ne-am gândit niciodată că nu vom fi îndeajuns pentru copilul nostru. Având în vedere situația mea legată de paralizia în partea inferioară a corpului, doctorii au considerat sarcina ca fiind una cu risc și am fost monitorizată îndeaproape. Cu toate acestea, pe 20 februarie 2010, după 9 luni de sarcină fără probleme a venit pe lume Ianis, un copil perfect, un copil minunat.

De asemenea, mi-am dorit foarte mult să am o naştere naturală şi deşi iniţial medicii mi-au impus cezariană, mi-au acceptat până la urmă să încerc, iar în momentul naşterii, dacă ei consideră să poată interveni cu cezariana. Printr-un mod miraculos sau poate cu ajutorul marii mele voinţe, am reuşit să nasc natural un băiețel perfect sănătos fără complicaţii de niciun fel. Nu pot să zic că am avut mari greutăți în a-l creşte. Îl puteam spăla, îmbrăca, schimba, hrăni, ne jucam împreună, lucruri pe care le fac şi în momentul de faţă. Unul din marile “ofuri” a fost acela că nu am putut fi eu aceea care l-a învăţat să facă primii paşi, apoi să meargă şi într-un final să alerge. Cu toate acestea, niciodată nu am simţit povara, dimpotrivă, copilul meu mi-a dat şi continuă să-mi ofere cele mai mari bucurii.

Cu copilul la Bacalaureat…cred că am văzut acest titlu pe undeva. Cum așa?

Datorită accidentului rutier, am avut ceva întreruperi cu studiile, iar când am terminat liceul, îl aveam deja pe Ianis. Când am dat Bacalaureatul, Ianis avea un an jumătate și era încă dependent de laptele matern, fapt ce a dus la prezența lui în timpul examenului. De asemenea, nevoia fiziologică de a mânca, a necesitat ca eu să iau o scurtă pauză pentru a-l hrăni, apoi am reluat examenul.