Monalisa Munteanu, femeia din scaunul rulant care și-a dat Bacalaureatul cu copilul în brațe: „Demonii au încercat să mă înece, dar nu știau că pot să respir și sub apă”

Monalisa Munteanu: „Cicatricile permit luminii din noi să pătrundă și să ne facă să radiem”

Ai o lumină. Radiezi, efectiv. Cum ai obținut „all that glow”?

Îți mulțumesc pentru aprecieri! Cred că totul pornește din interior. Mi-am permis mie, de-a lungul anilor, să cad când nu am mai putut și să mă ridic din ce în ce mai puternică. Mi-am acceptat defectele și mi-am asumat greșelile, dar în aceeași măsură m-am și apreciat pentru fiecare realizare. Fiecare cicatrice fizică și psihologică au contribuit la acest glow. Citisem pe undeva o frază și mi-a plăcut mult: „Cicatricile permit luminii din noi să pătrundă și să ne facă să radiem”. Probabil acesta ar fi răspunsul meu la întrebarea ta.

Ai devenit un model în două țări, respectiv România și Italia. Model ai fost și pe scenă. Spune-mi despre experiența Atipic Beauty.

Atipic Beauty de asemenea încearcă să schimbe mentalități. De ani de zile Magda Coman organizează acest eveniment prin care susținem că „Frumusețea este în noi și nu în aparențe”.

Dacă nu era scaunul, ce era Monalisa acum?

Nu aș ști să răspund, dar probabil nu aș fi făcut atât de multe dacă nu aveam prin prisma accidentului care mi-a schimbat viața, menirea de a aduce câtuși de puținaă lumină în viața celor pe care îi întâlnesc.

Ce a adus frumos în viața ta acest scaun cu rotile?

Aș fi ipocrită să afirm că scaunul cu rotile este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat pentru că greutățile au existat și continuă să existe. Partea pozitivă, esențială aș spune eu, este faptul că am avut ocazia să realizez că e de ajuns o clipă ca să ne încheiem călătoria pe această lume și implicit să mă bucur de viață mai mult, chiar și de cele mai mici și nesemnificative lucruri.

Monalisa Munteanu: „Dacă în Italia, un om în scaun rulant trece neobservat, în România privirile sunt insistente și perplexe”

Nu am simțit nici măcar o secundă victimizare la tine. Ai făcut cunoștință cu ea vreodată? (victimizarea)

Nu sunt adepta victimizării, nu mă consider o victimă, ba dimpotrivă. Sunt indulgentă cu mine însămi atunci când este nevoie, dar ideea de a încărca negativ pe cei din jurul meu, nu este în natura mea.

Cum simți acum privirile oamenilor la adresa ta?

În perioada inițială, în primii ani după accident, simțeam la fiecare pas compasiune în privirile oamenilor. Acest sentiment mă îndepărta de societate. Atunci când mergeam poate de una singură la supermarket și aveam nevoie de ceva de pe rafturile înalte, nu îndrăzneam să solicit ajutorul cuiva. Lucrurile s-au schimbat destul de repede, iar în acest moment, privirile din jurul meu sunt de admirație ca om, ca mamă, ca femeie. Din acest punct de vedere, aș putea face o comparație între cele două țări. Dacă în Italia, un om în scaun rulant trece neobservat, în România privirile sunt insistente și perplexe. Problema este că barierele arhitectonice din țara noastră nu permit deplasarea cu ușurință.

Ce ai vrea să transmiți acestor priviri?

Să depășească limitele mentale provocate de scaunul cu rotile și sa vadă abilitățile, nu dizabilitatea în sine.

Dacă ai scrie o carte cu viața ta cum s-ar numi ea? 

„Breath Underwater” este titlul filmului bazat pe povestea vieții mele și de asemenea al cărții. Provine de la un tatuaj pe care îl am ce simbolizează accidentul de mașină, cu un sens profund metaforic.

Monalisa Munteanu: „Demonii au încercat să mă înece, dar nu știau că pot să respir și sub apă”

Ce semnifică tatuajul?

Este un tatuaj cu o sirenă și un text în engleză care simbolizează accidentul în sine. Este tradus cam așa: „Demonii au încercat să mă înece, dar nu știau că pot să respir și sub apă”. Am devenit o sirenă, metaforic vorbind, pentru că nu-mi mai pot folosi partea de jos a corpului și am învins ceea ce mi s-a întâmplat, reușind să trăiesc o viață frumoasă în scaun cu rotile.

Te gândești să revii în România?

Da, sunt convinsă că la un moment dat voi reveni într-o Românie deschisă la incluziune, într-o țară în care s-au depășit barierele mentale, iar mai apoi cele arhitectonice.

Ce-i lipsește omului să fie fericit?

Conștientizarea că viața este o clipă, că suntem călători în această lume, că suntem doar pentru un moment. Adesea uităm că fericirea este o alegere, o alegere dacă să te bucuri de ceea ce ai acum sau dacă să ajungi să realizezi ce norocos erai când este prea târziu.