Monica Surdu, medic neonatolog la Constanța: „Nu știm ce s-a întâmplat cu copiii pe care am fost nevoiți să îi transferăm din lipsa echipamentelor”

Monica Surdu este medic neonatolog la Spitalul Județean Constanța locul în care, după o serie de renovări ample și tehnologizări realizate prin eforturile concentrate ale Fundației Vodafone România, Asociației „Dăruiește aripi”, Asociației „Inima Copiilor” și Consiliului Județean Constanța, copiii care se nasc prematur în sud-estul țării și au nevoie de intervenție de specialitate, de lungă durată, în cazuri aproape incompatibile cu viața, primesc o șansă de a supraviețui și de a se dezvolta, din nou-născuți cu greutate de 500 sau 800 de grame, în oameni mari.

De ce ați ales să deveniți medic?

Monica Surdu: Părinții mei sunt ingineri, așa încât nu aș putea zice că am avut modelul în familie.

În liceu, pe la începutul clasei a X-a, am luat această decizie, surprinzătoare pentru toată lumea, câtă vreme eu am terminat la o clasă de informatică, unde am învățat multă matematică, fizică, dar puțină biologie sau chimie.

Aveați vreo preferință pentru o specialitate anume?

Monica Surdu: La început e foarte greu să ai vreo preferință, fiindcă nu știi despre ce e vorba în ceea ce te așteaptă.

În primii trei ani faci, ceea ce noi numeam când eram studenți, materiile aride: biochimia, biofizica, informatica, anatomia. În acei ani studenții nu au niciun contact cu pacienții, fiindcă asta se petrece abia din anul III până în anul VI. Studenții ajung în secțiile clinice și iau legătura cu pacienții și cu patologia. Atunci încep să se separe apele un pic.

La dvs. cum s-au petrecut lucrurile?

Monica Surdu: Eu, la rezidențiat, mi-am ales medicina de laborator, asta și pentru că exista un centru de pregătire în Constanța și nu trebuia să fac foarte multe drumuri, cum auzeam la colegii mei că fac, ba la București, ba la Târgu-Mureș.

Am început, așadar, rezidențiatul în laborator, doar am realizat repede că voiam mai mult, voiam să am contact cu pacientul. Așa încât, fiindcă media îmi permitea să aleg și alte specialități, am decis să migrez.

Ce s-a schimbat pentru dvs. când ați descoperit neonatologia?

Monica Surdu: Cred că declicul la care vă gândiți a apărut la mine când am văzut copiii născuți prematur, adică acei omuleți extrem de mici. Atunci cred că am început să fiu mai atentă la copii.

În primele luni am lucrat în zona unde copiii erau născuți la termen, mămicile erau fericite, toată lumea în regulă și sănătoasă. Apoi am intrat în terapie intensivă și am descoperit patologia și copiii cu probleme.

Când am ajuns aici era o secție cu deficit de personal, erau doar 4 medici în toată secția și numai 3 făceau gărzi. Iar ca 3 medici să acopere o lună de zile de gardă era extraordinar de greu. În momentul în care am mai crescut și noi un pic, adică pe la sfârșitul anului I de rezidențiat (râde), eu și alte colege am făcut demersurile către manager, iar managerul către minister pentru a primi aprobarea de a face gărzi singure dar cu asistența unui medic de la domiciliu. Iar dacă apăreau situații la care noi nu făceam față, medicul venea la spital și ne asista sau prelua cazul complet. Iar noi, oriunde mergeam, aveam cărțile după noi și învățam în permanență.

A fost o experiență foarte bună pentru noi, fiindcă ne-am aflat într-un context în care ne-am lovit de foarte multe probleme și situații medicale importante pentru dezvoltarea noastră profesională.

Spitalul Constanța este unul de urgență, deci ajungeau la noi tot felul de cazuri și sarcini cu un mai mic sau mai mare grad de complicație.

Copii născuți prematur sunt extrem de sensibili și vulnerabili, tolerează greu mișcările, uneori lumina. Pe de altă parte este foarte greu pentru un medic momentul pierderii unui copil în această situație. Noi ne atașăm, și dacă stau la noi două săptămâni sau șase luni de zile. Unii dintre ei nici un sunt declarați, familia nu și-i mai dorește când vin și văd cât sunt de mici și neajutorați. Mai ales când aud despre toate complicațiile care pot interveni și despre care noi suntem obligați să le vorbim.

Or, noi ajungem să le punem nume, să le vorbim zi de zi, iar când realizăm că nu putem să mai facem nimic pentru ei este sfâșietor. Acela este un moment critic pentru noi.

Îmi spuneați la un moment dat că este în creștere acest fenomen al nașterilor premature? De ce?

Monica Surdu: Cred că sunt în continuare foarte multe mame care nu se investighează, fie pentru că merg la medicul de familie și pleacă doar cu niște analize sumare, fie consideră că au mai avut o naștere sau două și cunosc bine tot procesul. Dar există și situația în care mamele nu au bani nici pentru transportul până la Constanța, darămite pentru a achita analizele medicale.

Pe de altă parte, copiii născuți prematur nu ar avea nicio șansă în lipsa tehnologiei, nu? Haideți să vorbim puțin despre asta!

Monica Surdu: Cred că ar avea foarte puține șanse fiindcă este nevoie de foarte multă aparatură pentru a putea rămâne în viață.

Până în luna ianuarie a acestui an funcționam într-o secție de ATI cu 8 locuri. Dar, să ne înțelegem, acestea nu aveau dotările necesare. De pildă, nu aveam 8 ventilatoare mecanice, ci doar 3, chiar dacă noi aveam o normă completă. Dacă era nevoie, mai împrumutam două ventilatoare de la celelalte secții. Fiindcă, în momentul în care vine pe lume un copil de 500 de grame, el trebuie ventilat de la început, detubarea este foarte grea și durează luni de zile. Practic, dacă aveam lunar un astfel de caz, în 3 luni toate aparatele erau blocate, iar oricare copil se mai năștea cu aceleași probleme trebuia transferat în alt spital din regiune. De cele mai multe ori încercam la București, ne rugam de dl doctor Cîrstoveanu, de dna dr. Stoicescu, la Polizu sau la Giulești. Încercam toate cele necesare să ne primească copiii.

Din ianuarie funcționăm într-o unitate cu 22 de locuri și avem 15 ventilatoare mecanice, iar pentru restul locurilor avem aparate pentru susținere respiratorie non-invazivă, măștile CPAP.

Nu mai transferăm copii în alte spitale (râde) și suntem asaltați de Călărași și Slobozia.

Nu știm ce s-a întâmplat cu copiii pe care am fost nevoiți să îi transferăm din lipsa echipamentelor. Dar acum, de când ne-am dezvoltat secția, primim în mod constant copii din toată regiunea de sud-est.

Cui datorați această schimbare?

Monica Surdu: Moral, îi datorăm sprijinul doctorului Cîrstoveanu. L-am chemat aici în urmă cu 8 sau 9 ani de zile, când am avut internați doi gemeni, un caz mai dificil. Părinții au solicitat expertiza unui alt medic, iar domnul doctor Cîrstoveanu, pentru că bebelușii erau într-o stare extrem de gravă și nu ar fi suportat transportul, a acceptat să vină la Constanța. Era însoțit de Alina Pătrăhău, care a și facilitat venirea dânsului aici și au ajuns într-o după-amiază, mi-amintesc de parcă ar fi fost astăzi.

Avea un ecograf portabil, ca un laptop, sub braț, iar noi îl așteptam cu nespusă curiozitate. Când a ajuns și a văzut cum eram organizați și câte ne lipseau, s-a întors către Alina și i-a spus: „Alina, trebuie neapărat să facem proiectul la Constanța, să-i ajutăm!”. Iar de-acolo s-a pus totul pe roate. Deci, din punct de vedere moral ei doi sunt responsabili. (râde). Și ne-au ajutat și autoritățile locale, Consiliul județean Constanța, precum și Fundația Vodafone România.

Ce s-a schimbat?

Monica Surdu: S-a schimbat totul: spațiul, aparatele, facilitățile, tehnologia. Lucrăm ca într-o navă spațială acum. (râde)

La fiecare 7 ore, un nou-născut din țara noastră moare într-o secție de neonatologie insuficient dotată. Iar odată cu el, moare și o mică parte din România. Din fericire, împreună avem puterea să combatem chiar și cele mai sumbre statistici. Fiecare bătaie de inimă donată ne duce cu un pas mai aproape de obiectivul nostru: acela de a oferi micuților grav bolnavi din România șansa la supraviețuire. Află mai multe detalii despre program!