Monica Turcan, tânăra care de la sute de kilometri distanță încearcă să ofere un viitor mai bun pentru femeile din România. Sau cum experiența și modele din viață te învață să fii un life coach de succes

Monica Turcan pleca din România în urmă cu zece ani, în dorința de a face un master în Marea Britanie. Terminase Psihologia și știa că vrea și poate mai mult. Nu știa însă că biletul ei avea să rămână doar dus și că va deveni cetățean onorabil al Londrei. Azi lucrează în domeniul business psychology, adică oferă consultanță companiilor și se asigură că angajaților le sunt respectate toate drepturile. În paralel are un cabinet de life coah cu care speră să depășească granițele și să ajungă și în România. De ce? Pentru că se trage din România și modele ei de viață și experiența pe care a acumulat-o în țară au făcut-o să-și dorească să schimbe ceva în mentalitatea româncelor. Monica Turcan consideră că femeile din România sunt extrem de speciale și valoroase, tocmai datorită istoriei ce le-a făcut să îndure multe. Dar tot ea mai crede că s-au emancipat și cu puțin ajutor vor deveni independente și vocea lor va fi auzită.

Cine este Monica Turcan? Cum sună povestea ei de viață? Și cum va reuși să dea o voce femeilor din România? Citește rândurile de mai jos 😀

Monica, ce job ai tu în UK? Ce lucrezi?

Eu m-am mutat în UK în urmă cu 10 ani când am intrat la un master de business psychology, practic psihologie și organizațională și ocupațională și în domeniul acesta lucrez de aproape un deceniu. În paralel mi-am deschis cabinetul meu de coaching.

Hai să vorbim puțin de acest  business psychology? Ce înseamnă?

E foarte interesant pentru că în România nu s-a dezvoltat foarte tare acest domeniu, vorbim mai mult de departamente de HR în corporații. Business psychology se referă la tot ce ține de contextul organizațional și de oamenii din acel context. Noi ne ocupăm de orice ține de oameni la locul de muncă – management, leadership, wellbeing, schimb cultural. Toate aceste domenii noi încercăm să le unim organic ca să atingem un țel comun: umanitatea.

Pe scurt, vă asigurați că angajaților le e bine în companie?

Da. Că sunt tratați în mod cât mai cinstit și egal posibil.

Dar tu ești angajată într-o companie care se asigură de binele angajaților în alte companii, sau tu faci parte din departamentul de business psychology într-o anume companie?

Ambele variante sunt posibile. Toată cariera mea s-a desfășurat pe partea de consultanță. Noi suntem o companie specializată pe asta și ajută departamentele care au această responsabilitate în cadrul altor companii. Printre clienți am avut și companii românești și mulți români care sunt leaderi de departamente în țară.

Tu ești cetățean al UK sau rezident?

Sunt rezident. Nu am aplicat pentru cetățenie încă, mă gândesc pe viitor, dar încă nu e o prioritate. Fiind rezident am voie să locuiesc acolo și să muncesc până la adânci bătrâneți.

Ce facultate ai terminat tu?

Inițial am intrat la Facultatea de Drept, după care am realizat că nu este pentru mine, așa că am ales să fac facultatea de Psihologie în București și să merg mai departe cu masterul în Londra. Eu nu aș fi putut face acest job fără master, fără această extra calificare care e puțin diferită de partea de psihologie generală.

Ți-a fost greu să-ți găsești un loc de muncă?

Inițial destul de greu deoarece eram foarte diferită de ceilalți. Venind din România și fiind obișnuită cu concurența de la facultate, mă așteptam ca același lucru să se întâmple și în Anglia, mai ales la nivel de master. Aici însă masterul se plătește și majoritatea care aplică la master au în jur de 40 de ani, lucrează de ceva vreme în anumite domenii și vor să-și facă o specializare. Pentru mine a fost un șoc pentru că venisem pregătită cu toate armele și mi s-a părut foarte simplu totul. Însă ce a fost extrem de interesant era că puteam să aplic la tot felul de proiecte extra, cum a fost de exemplu o idee în domeniul start-up-urilor pe baza căreia am câștigat bani și astfel mi-am redus o parte din cheltuieli.

După master, să-mi găsesc un job nu a fost atât de ușor pentru că nu aveam profilul respectiv. Personalitatea mea nu e neapărat modelul ideal pentru consultanță.

Adică ce-ți lipsește?

Îmi lipsește partea de detaliu, ceea ce e adevărat. Eu nu văd lucrurile în detaliu, gândesc mai strategic, într-o viziune mai mare. Dar am alte calități, însă vulnerabilitatea la detalii mă descalifica la a-mi găsi un job pe partea de consultanță pură.

Dar ai avut vreo piedică din cauza faptului că veneai din România?

E greu de spus asta și nu aș vrea să merg pe latura asta deoarece în momentul în care am intrat în industrie am progresat foarte rapid. Până să găsesc un job, într-adevăr, am aplicat la sute de job-uri și nu am reușit, dar apoi lucrurile au stat altfel. Aveam o prietenă din facultate care lucra într-o companie și care mi-a sugerat să merg la un interviu pentru că ea primea astfel câte 5 lire pentru fiecare candidat. Așa că am luat atunci un job în vânzări, doar pentru că acesta era disponibil, și am ținut de el doar ca să-mi plătesc facturile în timp ce îmi căutam job-ul ideal. Doi ani mai târziu am realizat că nu se întâmplă, că nu-mi găseam job-ul ideal, că îmi place foarte mult partea de psihologie și că totuși nu vreau să rămân pe vânzări. Așa că mi-am propus să intru în companii pe partea de vânzări că aveam un CV cu experiență, urmând să mă mut pe consultanță. Așa am ajuns să mă mut din Londra în Oxford, pe un salariu mult mai mic ca să pot să intru într-o organizație foarte faimoasă în Europa. Din momentul în care am intrat acolo, pe parte de vânzări, am progresat foarte repede.

Așadar faptul că eram expat nu pot să spun că a fost o piedică pentru că fiind aliniată în aceeași poziție cu colegi de-ai mei de la master, toți britanici, eu am avut progresul cel mai mare și mai rapid.

Poate piedica a fost mai degrabă din cauză că sunt femeie. Aici am simțit mai mult obstacolele.

Hai să mergem la coaching. De unde ți-a venit ideea de a te face life coach?

Eu am făcut foarte multă psihologie, iar în România e mult mai dezvoltată latura aceasta de terapie psihologică. Mi-am dat seama că nu-mi place neapărat terapia pentru că prea detaliată, prea lentă, pentru că o înțeleg repede, dar nu prea am răbdare. După ce am venit în UK, am observat că aici e mult mai dezvoltată partea de coaching care e puțin mai dinamică, se concentrează mai mult pe viitor, e mai rapidă și astfel după ce am fost expusă timp de 10 ani la toate aceste aspecte, singurul domeniu care mi s-a părut extrem de interesant a fost coachingul. În life coach ești doar tu cu persoana respectivă și o poți ajuta într-un mod mai rapid să depășească niște obstacole, decât ai face-o în terapie.

Când ai început coachingul?

În mod oficial am început acum un an și ceva. Am tot evitat pentru că nu știam dacă aș fi bună pe așa ceva, până am decis că-mi place prea mult ca să stau pe margine, așa că am hotărât să încerc. Am progresat foarte rapid și am avut rezultate excepționale cu niște cazuri foarte dificile. Satisfacția pe care o ai după șase, opt ședințe când ajungi să vezi schimbări la nivel comportamental, de atitudine, nu se compară cu nimic.

Știu că obiectivul tău principal este ca prin coaching să ajuți femeile în special. De ce?

Pentru că totul se ghidează în jurul nevoilor mele. Am tot observat de-a lungul timpului că lumea nu e creată pentru mine și m-am luptat foarte intens cu anumite lucruri. Există niște trăiri care formează un conflict în interiorul meu, conflict care în bărbați nu există. De ce?

Cum adică?

De exemplu, simțeam încă din România că erau niște lucruri în care nu mă identificam, precum dorința arzătoare de a fi într-o relație. Eu am considerat relația ca fiind o opțiune, dar nu singura în viață, nu un scop în sine. În plus tot timpul am ținut la libertatea mea de exprimare, de a gândi diferit, de a nu mi se spune ce să fac. Felul meu natural de a fi și feedback-ul din jurul meu nu cădeau niciodată la un numitor comun, lucru ce năștea frustrări. Mi-am dat seama că eu am câștigat lupta de-a lungul timpului, am ajuns să decid că vocea mea e mai importantă decât cea socială. În felul acesta intru mai ușor în conflicte pentru că îmi ascult mai degrabă vocea mea interioară, decât pe cea socială. Dar în felul acesta îmi pot face loc în societate, fără a călca nici o secundă pe spațiul bărbaților.

Din punctul tău de vedere, cum ar trebui să fie o femeie împlinită? Spune-mi trei însușiri.

Cred că „liberă” e cuvântul cu care eu rezonez cel mai mult și care mă aduce tot timpul în conflicte interioare și cu alte persoane. Libertate înseamnă opțiuni. Și chiar dacă aleg aceeași opțiune, faptul că am avut alte șapte lângă ea mi-o validează. Eu nu m-am văzut în viziunea de femeie care doar crește copii, nu era pentru mine. Însă pentru altcineva această situație poate fi una super autentică. Dar în momentul în care aceea e singura alegere, atunci nu mai e autentică, e pur și simplu impusă. De aceea o femeie trebuie să aibă alte șapte opțiuni și dacă ea o alege pe aceea de a crește copii, eu o respect, pentru că atunci își exprimă libertatea.

Îmi dau seama că societatea nu o să-ți ofere lucrurile acestea ție, ca femeie. Femeia singură trebuie să se gândească că mai are nevoie de alte opțiuni și trebuie să le găsească singură.

Acesta este exemplu care m-a caracterizat toată viața. De fiecare dată când am avut o singură opțiune am mai vrut și altele, am muncit mai mult și le-am avut, chiar dacă în final poate am ales-o pe prima.

Printre clientele tale se numără și românce?

Încă nu. Am cliente din Marea Britanie, Olanda și Elveția, dar încă nu s-a întâmplat să mă întorc și acasă. Eu asta îmi doresc deoarece am o sensibilitate foarte mare pentru femeia româncă. Și nu doar pentru că și eu sunt româncă, ci și pentru că-mi dau seama că femeia româncă e minunată. Dacă o compari cu alte femei din lume, constați că are o formă internă extraordinară care nu e valorizată la maxim în România. Ceea ce e super trist pentru că dacă ar ști cât e de magică și de valoroasă în mod real, poate ai avea mai mult curaj să spui „nu„ la multe lucruri. Femeia româncă a trăit și a suportat multe, iar acum mi se pare că a avut forța asta să se emancipeze. Când mă întorc în România, asta văd: o emancipare evidentă a femeii românce, mult mai puternică decât a bărbaților.

De unde vine bătălia asta interioară a ta?

Întotdeauna așa am simțit. Porecla mea de aici este „bărbat cu titlu onorific”. Sunt tehnic fată, dar funcționez ca un bărbat 😀. Și așa am fost întotdeauna.

Dar pe părinții tăi cum i-ai văzut? Ce roluri jucau în viață?

Ei m-au modelat foarte mult și probabil sunt un hibrid dintre ei doi. Mama, din punctul meu de vedere, a fost femeia tradițională care și-a sacrificat dorințele pentru conceptul de familie și toată identitatea ei a ajuns pe planul doi. Făcea tot timpul niște lucruri care nu contau și care nu îi erau apreciate: gătea, spăla, călca. Tata făcea ce voia el, era foarte dominant, fără nici un motiv rațional. Ei s-au despărțit și după asta, tata a trecut cumva în partea feministă atunci când a venit vorba de educația mea: „Monica, tu nu vei suferi după bărbați. Tu trebuie să muncești, să câștigi bani”. El a minimalizat bărbații în mintea mea, deși eu îl văzusem tot timpul cât era de manipulator cu femeile din jurul lui. După ce s-a despărțit de mama avea câte cinci iubite, le mințea non stop, iar eu vedeam cu ele îi tolerau toate aceste lucruri. Și din toate aceste experiențe de viață, din aceste modele ale părinților mei, eu am decis că nu voi fi niciodată ca nici una dintre iubitele tatălui meu și nu voi ajunge niciodată ca mama să pun atât de mult efort pentru ceva ce nu avea nici o valoare.

Te vezi pentru totdeauna în UK? Te mai leagă ceva de România?

Doar tata mai locuiește în România, însă eu sunt legată foarte tare de țară deoarece consider că succesul meu vine din tot ce m-a format acolo. Eu m-am format în România, ambiția și felul meu de a fi mi se trag de acolo. Sunt foarte legată de România la nivel emoțional, însă realitatea este că visele mele sunt mai greu de îndeplinit acolo. Îmi doresc foarte mult să pot veni și ajuta cât mai mult în România pentru că eu cred foarte tare în țara mea și mai ales în femeile ei. Nu știu dacă UK e tărâmul făgăduinței, dar, cel puțin pe ce vreau eu să fac mai departe am șanse mai mari să concurez la un nivel mai ridicat.