Moştenirea de familie – de-a leapşa pe nevăzute

Vă mai aduceţi aminte de jocul de-a leapşa din copilărie? Dacă da, atunci poate că vă întrebaţi deja ce legătură are jocul cu moştenirea de familie. Şi nu, nu mă refer la casa de la munte ci (de vreme ce sunt psihoterapeut şi nu agent imobiliar) la moştenirea psihologică. Cât conştientizaţi din moştenire? Adică, în ton cu titlul, ce leapşă aţi primit de la părinţi, bunici şi străbunici şi ce transmiteţi mai departe?

Suntem călători prin lume şi prin viaţă, aşa-i? Atât la propriu cât şi la figurat. Înainte de fiecare plecare (la propriu) în călătorie, facem bagaje. Cumva, la fel stau lucrurile şi la intrarea din nefiinţă în fiinţă, la concepţie adică. Primim bagaje, doar că habar nu avem ce e în ele. Genetice şi psihologice. Cele genetice o să le las deoparte presupunând că e ceva mai clar cum se transmite leapşa. O să încerc, în câteva cuvinte, să vă explic cam care sunt regulile jocului atunci când vine vorba de cele psihologice, adică mai pretenţios vorbind, de psihogenealogie.

Vă este probabil familiară influenţa pe care părinţii au avut-o asupra voastră. La fel, de sunteţi deja părinţi, probabil că recunoaşteţi momentele în care transmiteţi ceva din ceea ce aţi primit. Credinţe, principii sau valori. Ce nu ştiţi, cel mai probabil, este ce anume mai transmiteţi odată cu acestea. Să luăm, de pildă, credinţele exprimate prin „viaţa e grea” sau „trebuie să munceşti mult să obţii un lucru de valoare” ori „nu există fericire fără suferinţă”. Pot să afirm că, de vă recunoaşteţi vreuna dintre ele printre exprimări, undeva printre strămoşi (cel mult a treia generaţie în spate) există cineva care s-a  chinuit destul încât să integreze concluzia în moştenirea de familie. 

Ideea este că evenimente dramatice şi (implicit) traumatice există în fiecare familie. Cineva a avut de înfruntat evenimentul (sau evenimentele) cu pricina şi a avut de gestionat vinovăţie, ruşine, frică ori tristeţe. Poate prea multă pentru a putea fi gestionată, acceptată sau rezolvată într-o viaţă. Parte din felul în care reuşim să supravieţuim sunt mecanismele de evitare. Dacă durerea e prea mare, o îngropăm adânc şi o trimitem mai departe. Aşa că un copil poate moşteni doar ochii sau nasul bunicului (ori străbunicului) sau, la pachet, şi partea de traumă rămasă nerezolvată. Comportamentele inexplicabile, tipare existenţiale, destine similare sau date „fatidice” toate acestea sunt semne ale traumei transmise transgeneraţional.

Gândiţi-vă la următorul lucru… Atunci când mama mea era însărcinată cu mine în 5 luni, în interiorul meu se afla deja (în stadiu incipient) ovulul care, peste aproximativ 22 de ani urma să stea la baza naşterii fiicei mele. Toate emoţiile mamei mele m-au influenţat nu doar pe mine ci şi materialul genetic destinat venirii fetei mele pe lume. În încercarea de a explica cum anume se transmite informaţia ştiinţa a identificat deja markeri traumatici care ne-ar putea ajuta să înţelegem de ce experienţele traumatice sunt mai degrabă moştenite generaţional decât achiziţionate în copilărie.

În fine, subiectul este mult prea complex pentru a putea fi expus pe scurt, aici. De vreţi să înţelegeţi mai multe, iată şi una dintre cărţile care vă pot fi de ajutor. Eu o să mai spun doar că, atât din postura de  psihoterapeut cât şi din cea de părinte, cred din toată inima că un demers de cunoaştere a istoriei de familie şi de inventariere a conţinutului rucsacului existenţial este ceva ce ne datorăm atât nouă personal cât şi copiilor noştri (actuali sau viitori). De asta zic că poate, pe lângă vitamine, lăsatul de fumat şi analize, ca viitori părinţi am putea include şi o călătorie în propria istorie de familie. Pentru că nu numai că ne poate ajuta să nu luăm leapşa dar şi să întrerupem datul mai departe.