Adriana (53 de ani), Mirela (51 de ani), Elena (49 de ani), Carmen (47 de ani) și Florentina (35 de ani) sunt surori. Când mama lor a fost diagnosticată cu cancer la sân, cele cinci surori aveau, în ordine, 20 de ani, 18, 16, 14 și respectiv doi ani. Peste încă doi ani, mama lor a murit. Dar aceasta nu este singura lor întâlnire cu cancerul. În această familie, cancerul a devenit o normalitate și face parte din viață.
Am stat de vorbă cu Mirela Dorobanțu despre povestea lungă pe care familia ei o are cu cancerul. Pentru că povestea, de fapt, nici nu a început cu mama celor cinci fete, nici nu s-a terminat acolo.
Citește și: Cum e să fii diagnosticată cu cancer când țara intră în lockdown și cum depășești toate provocările când lumea e plină de restricții. Delia Grigoroiu, femeia care a învățat să vadă lucrurile bune în cele mai grele situații
Pe vremea când cancerul era subiect tabu în familia fetelor, bunica lor din partea mamei a murit de cancer la sân. Femeia a avut trei fiice și toate au murit de cancer. Două dintre ele, de cancer la sân. Cealaltă, de cancer de col uterin. Una dintre cele care au avut cancer la sân a fost mama Adrianei, a Mirelei, Elenei, a lui Carmen și a Florentinei.
„Lumea se ferea să spună că are cancer”
„La mine în familie cred că asta a fost marea greșeală, inconștiența. Din câte ne-a povestit nouă tata, mama a avut ca o jenă când se atingea la sân, dar nu i-a dat niciodată atenție pentru că știa că mama ei a avut cancer de sân și cred că i-a fost frică. Mama ne mai spunea și că avea foarte des o senzație de mâncărime în zona aia”, începe Mirela să povestească.
Mama ei a fost diagnosticată cu cancer la sân la 39 de ani, în 1986. Din amintirile Mirelei, pe-atunci nici nu prea existau medici oncologi sau, în orice caz, cu greu aveai acces la vreunul.
„Mama a fost diagnosticată foarte târziu. La două-trei luni după diagnostic au operat-o și i-au scos sânul. La șase luni după ce i-au scos sânul, i-au propus să îi scoată uterul și ovarele”, își amintește Mirela.
Tatăl și mama celor cinci fete
Deși aflaseră diagnosticul, părinții nu le-au spus fetelor că mama lor are cancer de sân. Abia atunci, când a venit propunerea de a-i scoate uterul și ovarele, fetele au auzit pentru prima dată că mama lor are cancer și că are nodulii canceroși cât un pumn.
„Era o mentalitate bolnavă în perioada aia, canceroșii erau considerați ca leproșii. Lumea se ferea să spună că are cancer. Toată lumea evita, nimeni nu vorbea despre asta. Noi am aflat destul de târziu, de la o mătușă care a fost cu mama să-și facă scintigrafia (n.r. – tehnică imagistică folosită pentru depistarea unor afecțiuni osoase, de la fracturi până la cancere osoase). Părinții noștri nu ne-au spus”.
Mirela Dorobanțu
După operația în care i-au fost extirpate uterul și ovarele, femeia a făcut metastaze osoase. „Atunci i s-a propus să i se dea morfină și a refuzat. Ne-au dat-o acasă din spital și ne-au spus că le pare rău, dar că nu mai au ce face”, își amintește Mirela.
„Puteam să jur că mamele nu mor”
Disperați de agresivitatea bolii, au fost dispuși să încerce orice. „Mi-e și rușine să recunosc, dar eram atât de disperați, că atunci când cineva – un medic – ne-a propus să îi dăm o lingură pe zi de petrol rafinat la nu știu câte grade, am acceptat. Și s-a dus tata la rafinărie la Brazi. Un alt medic ne-a spus să macerăm plantă de aloe cu miere și cu vin roșu. Săraca mama a făcut orice, până a zis gata! De când a fost diagnosticată până a murit nu cred că au trecut doi ani. Cert e că, în ultimele trei luni, a fost îngrozitor”.
În perioada când mama ei era bolnavă, în casa părintească mai locuiau, dintre fete, doar cele mai mici, Carmen și Florentina. „Tata a lucrat numai de noapte în perioada aia, ca să stea el ziua cu ea. Noi, surorile mai mari, stăteam cu ea noaptea. Ne-am rugat de ea să ia morfină, dar avea impresia că morfina n-ar fi lăsat-o să moară, i-ar fi prelungit chinul. Iar ea a zis că nu mai suporta și că nu mai voia să ne chinuie nici pe noi”, își amintește Mirela.
În familie, cancerul a fost un subiect tabu până cu o săptămână înainte ca mama ei să moară. Atunci i-a spus Mirelei, aproape nervoasă: „Tu crezi că eu nu știu că am cancer și că o să mor?”.
Mirela avea 20 de ani când a murit mama ei. „Au trecut 31 de ani, dar eu îmi aduc aminte ziua aia, secundă cu secundă, ca și cum ar fi fost ieri. Era 9 octombrie. Până atunci, eu puteam să jur că mamele nu mor!”, spune Mirela cu zâmbetul pe buze, dar cu ochii umezi și tremur în glas.
„A murit fix când eu o țineam de mână și eram ferm convinsă că o să respire mai departe. Erau acolo și frații și surorile ei. De dimineață a intrat în comă și a început să elimine cheaguri mari de sânge pe gură, pe nas, tot timpul, de la 9.00 dimineața, până la 6.00 seara, când a murit. Credeam că, atunci când o mamă moare, timpul se oprește în loc. A doua zi, nu înțelegeam cum de oamenii funcționează și își văd de familie și de serviciu, când mama a murit atât de tânără. Au trecut 31 de ani și noi vorbim despre mama ca și cum s-ar întoarce mâine”, spune Mirela.
Sora cea mare, Adriana, a stat și ea tot timpul alături de mama ei în perioada de suferință, deși era însărcinată. A născut în ziua înmormântării.
La opt ani după mama celor cinci surori, a murit prima mătușă din partea mamei, în decembrie 1996. Peste patru luni, în aprilie 1997, a murit și cealaltă mătușă. Toate, de cancer.
Continuarea articolului, aici
