Naţiunile Unite şi miliardarii: povestea clădirii ONU de la New York

Am avut şansa (sau, mai degrabă, şansele) de a călători de mai multe ori la New York. De fiecare dată am fost să văd şi clădirea ONU, sediul celei mai importante organizaţii mondiale, aflată pe malul East River, în zona Turtle Bay din Manhattan. O ştiţi, sigur, de la ştiri, e o clădire inconfundabilă. În spatele ei e o poveste foarte interesantă, pe care eu abia acum am aflat-o şi, de aceea, mă grăbesc să v-o împărtăşesc.

După ce ONU a înlocuit defuncta Ligă a Naţiunilor, s-a pus problema unui sediu permanent (sesiunile de după înfiinţare sau ţinut într-un colegiu din Londra şi, apoi, într-o sală din Paris). Ideea acceptată de toată lumea era ca acest sediu să se construiască în Statele Unite, principalul contribuitor la bugetul instituţiei. În Statele Unite, dar unde? Boston, San Francisco, Chicago, Philadelphia au fost opţiunile cele mai vizibile. Cum primele trei s-au retras din competiţie, se părea că Philadelphia rămînea cea mai serioasă opţiune. Administraţia oraşului găsise un loc potrivit, în apropierea Universităţii. Cu o săptămînă înainte de a se anunţa decizia forului internaţional, deja Philadelphia sărbătorea victoria. Numai că nu e pentru cine se pregăteşte, spune înţelepciunea cea veche, ci pentru cine se nimereşte. Şi s-a nimerit să fie New York, Manhattan, deşi, iniţial ideea a fost respinsă pentru că zona era considerată „prea populată” pentru activitatea ONU.

Cît timp cei din Philly (cum i se spune, alintat, Philadelphiei) erau siguri de victorie, în Big Apple se întîmplau diverse manevre decisive, cum se va vedea.

Marele om de afaceri şi filantrop John D. Rockefeller jr. aflase că un antreprenor imobiliar, William Zeckendorf,  avea un proiect foarte ambiţios pentru zona unde se află, acum, clădirea ONU. Proiectul se numea X City şi urma să fie „un oraş în oraş”, cu patru imobile de patruzeci de etaje destinate birourilor, lîngă ele trei imobile rezidenţiale de treizeci de etaje pentru 7.500 de familii, apoi două clădiri de cinzeci şi şapte de etaje adăpostind un hotel, un centru de congrese, o operă şi săli de concerte. La toate astea se adăuga un heliport şi o „marina” pe rîu. Rockefeller şi-a dat seama că acest proiect îi va afecta Centrul Rockefeller care, la acea dată nu era ocupat decît în proporţie de 60 la sută. Aşa că face o mişcare genială.

De aceea am decis să vă „repovestesc” această istorioară, pentru că am fost impresionat de lovitura genială a magnatului american. O mişcare în doi timpi. Primo tempo: J.D. Rockefeller jr. îi face  lui William Zeckendorf  „o propunere de nerefuzat” şi-i cumpără locul şi proiectul. Asta, mă rog, ar fi putut s-o gîndească şi un milionar oarecare, cumperi afacerea care riscă să-ţi distrugă afacerile tale. Ceea ce e impresionant este secundo tempo: chiar în ziua în care trebuia să se ia decizia pentru noul sediu ONU, Rockefeller donează locul şi proiectul cumpărate anterior organizaţiei internaţionale. Donează, aici e chestia pe care nu mulţi bogaţi ar fi ştiut să o facă. Decizionarii în chestiunea sediului acceptă bucuroşi această mană cerească, iar Rockefeller îşi „securizează” un biznis şi face un act de filantropie istoric.

Pentru a fi convingător că acela e locul potrivit, cînd face donaţia, magnatul  foloseşte vechiul proiect, modificînd pe plan doar destinaţiile clădirilor imaginate de Zeckendorf. Ceea ce trebuia să fie „Opera”, devine „Adunarea generală”, în vreme ce alte clădiri din proiect sînt botezate de magnat în funcţie de ce credea el că are nevoie ONU – „Securitate”, „Administraţie”, „Birouri economice” etc.

Şeful proiectului imobiliar destinat cartierului general al Naţiunilor Unite a fost numit, fără probleme, la sugestia donatorului, arhitectul american, neyorkezul Wallace Kirkman Harrison, cumnatul uneia din fiicele lui Rockefeller şi autor al faimoaselor Rockefeller Center şi Lincoln Center. O decizie pe care nu a constatat-o nimeni, mai mult decît rudenia cu Rockefeller a contat celebritatea binemeritată a arhitectului.

Pentru ambiţiosul proiect s-a făcut un concurs internaţional la care s-a anunţat un arhitect în vogă, francezul Le Corbusier. Dar şi Oscar Niemayer, pe care, iniţial, Le Corbusier a vrut să-l ia asistent, ca să nu prezinte şi el un proiect propriu. Orgolii şi aici, nu glumă. Pînă la urmă, Harrison a procedat foarte interesant, combinînd cele două proiecte. Astfel încît complexul ONU din New York poartă semnăturile celor doi mari arhitecţi, plus semnătura lui Harrison şi a asociatului său, Abramovitz, că doar ei au luat decizia de a combina proiectele. Ceea ce, în sine, e alt proiect.

Toată construcţia a costat 65 de milioane de dolari, ceea ce, considerînd inflaţia, astăzi ar însemna peste jumătate de miliard!

Mie mi-a plăcut mult povestea. Şi am reţinut şi morala: John D. Rockefeller jr. demonstrează, prin gestul lui, că inteligenţa în afaceri face toţi banii. Iar el, ca afacerist şi filantrop s-a ales şi cu afacerea salvată, şi cu sufletu-n rai.