„Nu îmi pot imagina o viață în care să nu pot cânta la vioară. Primul gând serios pe această temă a fost când am aflat că am cancer” - Valentin Șerban, câștigătorul „George Enescu”, secțiunea vioară

Valentin Șerban a câștigat anul trecut Concursul Internațional „George Enescu”, secțiunea vioară. Iar acest moment spune că este „căutarea mea de-o viață”. A început studiul viorii la vârsta de șapte ani în Brașovul natal, unde a urmat și studiile universitare. După facultate a vrut să se specializeze și a plecat în Austria, unde a terminat cursurile de Master la Kunstuniversität în Graz, sub îndrumarea violonistei Silvia Marcovici. 

Spune că viața i-a fost ușoară, tocmai muzica a fost cea care i-a adus greutăți. Însă tot ea l-a ajutat și să treacă peste ele. Pentru că Valentin Șerban a avut o luptă cruntă pe care a câștigat-o. Primul gând serios că nu ar mai ține o vioară în mână a fost când a aflat că are cancer. Din fericire a fost o bătălie câștigată, iar acum artistul se bucură cât poate de mult de viața sa. Este membru al Orchestrei Române de Tineret, începând cu anul 2012, și face parte din orchestra Les Dissonances din Paris. Iar săptămâna aceasta Valentin Șerban vine la București pentru un concert cu Orchestra Națională Radio, dirijată de Rumon Gamba. 

Ai câștigat ediția 2020/2021 a Concursului Internațional „George Enescu”. Ce a reprezentat acest moment pentru tine și cariera ta?

Pentru mine personal a fost un moment de eliberare. După ani de strâns în mine frustrare și nesiguranță, am simțit că efortul meu nu este în zadar și că pot face ceea ce mi-am dorit mereu. 

Pentru cariera mea a însemnat totul. A fost impulsul de care avea nevoie societatea pentru a mă băga măcar puțin în seamă. 

Spuneai într-un interviu că acest festival a fost „căutarea mea de-o viață”, de ce crezi lucrul acesta?

Sigur că da! Ce muzician nu visează să cânte în Festivalul Enescu alături de cei mai mari artiști ai lumii?

Citește și: Povestea unui român libanez. Lubnan Baalbaki: „am schimbat 3 școli, vreo 4 case și orașe și asta din cauza mutărilor pe care părinții mei au fost obligați să le facă pentru a ne salva viața”

Ce ai simțit atunci pe scenă? 

Nu știu dacă pot da un răspuns satisfăcător. A fost un moment foarte greu, în care fizic și psihic eram la limita unui colaps. Dar cumva am reușit să trec peste…

Și cum a fost momentul de după ce ai coborât de pe scenă?

Am plâns. Altceva nu mai știu.

Valentin Șerban: „Este foarte greu să încerci să te perfecționezi într-un domeniu artistic pentru că nu există limite. Și tocmai acest „infinit” îți poate da senzația că ceea ce faci tu nu este destul. Și într-un anumit sens chiar nu este destul, niciodată nu va fi!”

Valentin, cum a fost viața ta? Și cât de mult te-a ajutat muzica să treci peste cele mai grele încercări?

Am fost norocos mereu și m-am bucurat de o viață bună și ușoară. De cele mai multe ori, muzica mi-a adus greutăți, dar m-a și ajutat să trec peste ele. Este foarte greu să încerci să te perfecționezi într-un domeniu artistic pentru că nu există limite. Și tocmai acest „infinit” îți poate da senzația că ceea ce faci tu nu este destul. Și într-un anumit sens chiar nu este destul, niciodată nu va fi!

Eu cred că am găsit soluția, în ceea ce mă privește cel puțin: a te bucura pe cât de mult posibil, a aprecia progresul făcut și a nu vedea mereu distanța – aproape cosmică! – pe care vrei s-o parcurgi.

Ți-a fost vreun moment teamă că nu vei mai putea cânta?

Nu îmi pot imagina o viață în care să nu pot cânta la vioară. Primul gând serios pe această temă a fost când am aflat că am cancer și care sunt riscurile tratamentului. Din fericire acum totul este bine și mă bucur cât pot de mult de viața mea.

Ce asculți atunci când ai un moment mai greu? Și ce alegi atunci când ești bucuros, fericit?

Nu am un playlist trist sau vesel. În general ascult aceeași muzică, indiferent de stare, dar rar este muzică clasică. Ascult rock, jazz, muzică lăutărească de calitate sau orice descopăr și simt că este interesant.

Pe ce vioară cânți acum? Și cât de ușor este să găsești instrumente bune la noi? 

De câteva luni cânt pe o vioară modernă făcută de lutierul Silvian Rusu din București. Este împrumutată, dar, din fericire, voi avea în curând o vioară a mea, construită tot de el.

În România este foarte greu, aproape imposibil, să găsești un instrument veritabil. Din păcate, nu există fundații cu instrumente – ca în alte țări – și, prin urmare, nici posibilitatea de a împrumuta.

Puținele instrumente de patrimoniu din România sunt oferite prin concursuri fictive, organizate cu „dedicație” pentru aceleași persoane, care le „câștigă” mereu – fiind singurii candidați. 

„M-a salvat de la mediocritate, lucru de care mereu am încercat să mă feresc”

Ce ai simțit atunci când ai cântat prima dată la o vioară?

Știu că era o vioară primită de la școală, dar nu mai țin minte prima dată când am cântat. Nu cred că mi-a plăcut!

Ai terminat școala de muzică și Conservatorul la Universitatea „Transilvania” din Brașov. Apoi masterul la Universitatea de Muzică din Graz. Cum a fost acest drum muzical pentru tine? Și cât de mult ți s-a schimbat viața odată cu drumul pe care ți l-ai deschis cu prima zi la Universitatea de Muzică din Graz?

Nu pot spune ca am avut un drum foarte lin. În primii ani, m-am luptat puțin cu vioara! Abia în școala generală, începând să lucrez cu profesorul Valeriu Rogacev, am prins drag de ea și mi-am dat seama că asta vreau să fac pentru tot restul vieții.

Au urmat multe căutări care m-au dus în cele din urmă la maestrul Ilarion Ionescu-Galați. Dânsul a fost cel care m-a salvat de la mediocritate, lucru de care mereu am încercat să mă feresc. Mi-a arătat calea spre cunoaștere și m-a învățat cum să învăț singur. Singurul mentor bun este acela care îți arată cum să fii propriul tău profesor.

În Austria m-am dus pentru că voiam să văd cum este în afara țării și pentru a studia cu celebra violonistă Silvia Marcovici. Am învățat foarte multe în Graz, în special despre importanța muzicii de cameră. Din păcate, în România nu există acest cult al studiului muzicii de cameră, fără de care nu poți ajunge însă un muzician complet.

Cânți pe scene din întreaga lume, dar unde este acasă pentru tine?

Acasă mă simt oriunde am șansa de a cânta cu muzicieni și oameni de calitate.

Care este scena pe care te-ai simțit cel mai bine? 

Sala „Pierre Boulez” a Filarmonicii din Paris este cu siguranță locul preferat. Sper într-o bună zi să aibă și România așa o sală.

Unde trăiești acum, Valentin? Și cum arată viața ta astăzi?

Trăiesc între Brașov și București. În Brașov am familia, dar în București am oamenii apropiați – așa că în pauzele dintre concerte sunt navetist (râde).

Citește și: „Nu e ușor să-ți vezi copilul respins și să nu știi de ce, să nu știi cum să-l ajuți să reușească”. Cum a ajuns pianistul Florian Mitrea să se îndrăgostească de libertatea greu de înțeles din Londra

Ce îți place să faci atunci când nu ești pe scenă, ce alte pasiuni ai?

Îmi place să fac puzzle și să mă uit la documentare sau să ascult podcast-uri și interviuri cu tot felul de oameni interesanți. Îmi place să mă prostesc în compania prietenilor sau să stau degeaba. Probabil lucruri pe care le face orice alt om.

Ai avut un concert acum ceva timp, Eyes Wide Shut Concert, în care ai cântat în întuneric. Cum a fost acel concert pentru tine? 

Cântatul în întuneric a fost o revelație pentru mine. Este fascinant să descoperi, după 20 de ani de cântat normal, cum este să cânți o oră fără a-ți vedea corzile și arcușul. A fost o experiență care m-a învățat să ascult mult mai atent ceea ce cânt și este ceva ce recomand absolut oricărui muzician.

Unde te simți mai liber, mai confortabil, mai bine, în fața reflectoarelor și a publicului sau în spate, în întuneric?

Răspunsul este puțin contradictoriu, pentru că eu sunt o persoană timidă și introvertită, care preferă singurătatea și liniștea – dar, în același timp, am o foarte mare nevoie de a fi pe scenă. Nu mă simt mereu confortabil în fața oamenilor, dar cu toate acestea simt că acolo îmi este locul.

Și, ultima întrebare, ce urmează pentru Valentin Șerban?

Urmează câteva luni pline de concerte și proiecte frumoase, în rest voi încerca să fac un progres cât mai mare și să mă descopăr pe mine însumi, cu speranța că într-o bună zi voi găsi ceea ce caut.