O zi din viața unui artist de circ: Care este povestea lui Bolo, artistul acrobat ale cărui numere cu animale ne fascinează de la mic la mare?
Bolo este personajul preferat al copiilor care vin la Circ. De ce? Pentru că el este omul cu papagalii și cu cățelușele. Îl cheamă Bogdan Andreescu, dar toată lumea îl știe drept Bolo, așa i-a spus în 1990 directorul circului și de atunci așa i-a rămas numele.
În adolescență Bolo a fost campion la lupte greco-romane, iar traseul lui era desenat cu linii groase: după armată avea să fie angajat al Ministerului de Interne și să se ocupe în continuare de activitatea lui sportivă. Numai că, după Revoluție, clubul la care activa a picat și s-a trezit că drumul lui în carieră este acoperit cu ceață. Un prieten i-a propus să vină la circ pentru că se căutau acrobați care să lucreze cu caii. Am uitat să vă spun că Bolo este mic de înălțime, motiv pentru care nu și-a imaginat cum avea el să se urce pe un cal. Dar a încercat și în scurt timp a plecat în primul său turneu, în Rusia, unde a descoperit frumusețea vieții de artist de circ.
La întoarcere, Bolo și-a cunoscut soția, și ea artistă în circ ce provenea dintr-o familie de renume a acestei lumi. Ambii părinți ai ei erau printre cei mai apreciați artiști acrobați. S-au căsătorit, iar fiica lor, care în curând va împlini 20 de ani, este și ea angajată a circului.
O poveste emoționantă despre ce înseamnă circul, viața unui artist cu frumusețile și greutățile ei.
Cum le cheamă pe cățelușe?
Una e Mari și cealaltă e Tani. Numele le au de la două eleve de-ale mele, Maria și Tania.
Adică și tu antrenezi copii?
Da, însă majoritatea din grupa mea au crescut deja. Mai am o singură fată acum.
Adică nu mai formezi altă grupă?
Nu, îmi este suficient pentru că mai prestez și ca artist în spectacole și trebuie să-mi împart timpul foarte bine. Mai ajut ocazional alți colegi, dar nu mă mai implic să iau copii și să-i formez de la 0.
Dintre elevele tale lucrează vreuna în circ?
Da. Chiar și fiica mea face parte din trupă. Și mai sunt și altele. Una dintre elevele mele a născut de curând, asta ca să ne dăm seama cum au trecut anii.
Ce scrie pe fișa postului tău?
Artist acrobat. Dar eu am făcut și actorie ca să mă ajute aici. Am un masterat în arta spectacolului de teatru.
Cât de dese sunt spectacolele?
În timpul stagiunii, în fiecare săptămână, miercuri, joi și vineri avem matinee pentru copii, iar sâmbăta și duminica lucrăm câte un spectacol sau două. Asta înseamnă șase-șapte spectacole pe săptămână.
Și tu cât timp ai într-un spectacol?
Asta depinde de scenariu, de regie, însă, pentru că eu fac parte și din grupul de comici, am intrări mai frecvente.
Deci asta ești, comic?
Momentan, însă în fișa postului sunt artist acrobat pentru că încă mai prestez nebunii: numere aeriene, acrobații… Chiar repetam un număr nou, înainte să apară reducerea de buget, o comedie pe trapez. Ca să-ți poți permite să faci un număr comic pe un trapez, trebuie să stăpânești bine meseria asta.
Nu îți e niciodată frică?
Ba da, cum să nu?!
Se poate întâmpla cu adevărat ceva rău?
Da, și s-a întâmplat. Eu am tendon achilian rupt, ambii bicepși ciupiți, sunt operat la genunchi, cu șurubele…
Ai căzut la repetiții?
Da.
Dar în spectacol?
Am căzut de pe cal când făceam cascadorie…
A, asta înseamnă că le-ai făcut pe toate. Tot ce știm noi că înseamnă circul tu ai făcut…
Da, și cascadorie, și acrobație, și jonglerie și dresură de papagali… M-a fascinat, m-a pasionat meseria asta.
Dar ce faci azi la teatru? E plină vară și stagiunea e închisă…
Dar ai văzut animăluțele? Eu am grijă de ele. Vin să fac curățenie, să le dau de mâncare, să vorbesc cu ele, să le plimb…
Și antrenamente?
Mai rar. Sunt animale inteligente și dacă mâine nu avem spectacole nu are rost să le zăpăcesc. Am venit să le fac băiță, să le scot în parc, să plimb și „domnișoarele” (n.r. cățelușele)…
Și când plecați în concediu cine are grijă de animale?
Fiica mea. Mai am și colegii care se ocupă.
Când eram mici mulți voiam să ajungem la circ. Majoritatea nu am reușit, tu ai reușit. Ce voiai să te faci când erai mic?
Eu nu am avut de ales. Am făcut sport de performanță 11 ani, lupte greco-romane la clubul Dinamo. Am fost în lotul național, am avut și ceva rezultate, am fost campion național și teoretic, trebuia să rămân în sistemul Ministerului de interne, să fiu angajat acolo, să primesc salariu și să-mi văd de activitatea mea sportivă. Era o chestie normală, era un drum pe care pășeam vesel, nu aveam la ce să mă gândesc, nu aveam ce să aleg.
Să fii angajat ca ce?
Polițist sau milițian, inspector, agent, nu știu. Cert este că aș fi fost angajat scriptic, eu făcând în continuare sport. Așa funcționau lucrurile atunci. Din cauza Revoluției, sau datorită, totul s-a sistat. Clubul Dinamo era mort și printr-un coleg am ajuns aici. Mi s-a schimbat efectiv viața.
Câți ani aveai?
20 de ani. Exact după ce am terminat Armata. M-a surprins puțin momentul pentru că nu mai era nimic din ce știam eu. Atunci un coleg de la antrenamente care deja venise în circ de câțiva ani m-a adus să văd cum e la circ.
Și cum era la circ?
Nu era chiar prima dată când ajungeam la circ. Eu mai cochetasem și în tinerețe. Eram într-o trupă de break dance și în 1986 am propus circului să ne primească în spectacole sub titulatura de colaboratori.
Făceai break dance în 1986?
Da. Și dansam și prin discoteci și prin spectacole…
Și v-au primit la circ?
Da, însă, din cauza repetițiilor multe de la circ nu prea mai ajungeam la antrenamente. Atunci m-a luat antrenorul puțin la ciufulit și nu am mai intrat în spectacol. Colegii au intrat, eu m-am întors la lupte greco-romane.
Apoi am mai fost pe la circ în trecere și definitiv m-am stabilit aici în 1990.
Colegul acela mi-a spus atunci: „Hai măi cu mine să vezi cum e! E cineva care caută oameni, cascadori pe cai pentru turnee în străinătate, unul în America”. Când am auzit de cai, am spus că nu am călărit în viața mea, însă el m-a încurajat că voi învăța.
Am venit, am dat un test…
Ce însemna testul?
Forță, voiau să vadă ce putere am. La înălțimea mea eu nu aș fi putut face figuri care să țină de încălecare și descălecare de pe cal. La mine totul se baza pe forță, putere fizică care să demonstreze că mă țin bine pe cal. Eu am făcut figuri de trecere pe sub burta calului, pe sub gâtul calului, stăteam în echilibru în picioare pe șa. Totul fără să cobor de pe cal. M-a pus să fac și asta, însă eu nu prea știam să mă folosesc de picioare ca să mă înalț, așa că am tras cu toată puterea mâinilor și aproape am dărâmat calul.
Și ai plecat în turneu în America?
Nu, am ajuns în Rusia. A fost o experiență extraordinară. În sport eu nu câștigam bani. La noi erau medalii, diplome și rareori câte un premiu mic. Aici am primit bani. Primeam 11 ruble pe zi, ceva extraordinar. Câștigam mult peste salariul mediu pe economie din Rusia în perioada respectivă, aveam un colectiv mare, prieteni, viață.
Cât ai stat în Rusia?
Am stat opt luni. Făceam acrobație pe cai și aveam numărul de Excentric Acrobatic, un număr de acrobații sărind dintr-o plasă elastică peste o ladă. Era un număr cu o tentă comică. De la început am mers pe linie de comedie chiar dacă făceam acrobații.
Am lucrat și serios, în duet cu un partener, de prin 1995 și de atunci am ținut-o numai în turnee externe.
Turneele sunt ale Circului?
Nu. Noi ne căutam de lucru prin impresari externi și mergeam peste tot.
Și aici cine rămânea?
Lucram între contracte, când era stagiunea închisă. Însă în perioada aceea erau foarte mulți angajați pentru că era o oportunitate de a pleca în străinătate și de a câștiga foarte bine.
Dar pe vremea lui Ceaușescu se putea pleca?
Da. Unii au și rămas pentru că nu plecai pentru două-trei săptămâni, ci pentru câteva luni. Eu, de exemplu, într-un an am stat 11 luni în turneu.
Ce erau părinții tăi?
Tata era mecanic și mama era țesătoare. M-am născut și am crescut aici, în București, între betoane și înnebuneam când toți colegii mei plecau vara la țară și eu nu aveam unde.
Veneai la circ când erai mic?
Da, îmi amintesc că am fost și îmi amintesc că mi s-a părut ceva grandios. Era multă lume și pe vremea aceea era orchestră care cânta. Am fost fascinat de mic de circ. Și după ce am ajuns aici și am văzut ce viață frumoasă și ce fete frumoase sunt….
Artistul de circ are o viață grea dar foarte frumoasă.
Grea în sensul de pericol și multe antrenamente?
Da și pe lângă asta, când plecam în turnee trebuia să fii șofer profesionist, trebuia să ai transportul tău propriu. Noi încă mai avem un microbuz și rulotă cu care am plecat peste tot.
Acum mai pleci?
Nu. M-am oprit prin 2013. În 2013 a fost o ieșire de scurtă durată. Ultimul turneu a fost în 2006 când m-am accidentat și a trebuit să mă opresc. Eram în Danemarca în turneu și la repetiții mi-am rupt tendonul ahilian. Am lucrat două săptămâni șchiopătând pentru că de la spital mi-au spus că e o întindere mai puternică. Norocul meu a fost că nu a fost rupt total.
Ce au zis părinții tăi când le-ai spus că vrei să lucrezi la circ?
Nu pot să zic că au avut o reacție ieșită din comun. Ei erau obișnuiți ca eu să nu prea stau pe acasă, să fiu numai în cantonamente.
Dar circul era periculos…
Da, dar nici eu nu știam la început ce o să fac. Ei au fost obișnuiți să mă lase pe mine să fac alegerile. Ei erau liniștiți pentru că aveau încredere în mine.
Așa ai făcut și tu ca părinte apoi?
Nu. Încercăm doar să o influențăm.
O fată ai?
Da. Face 20 de ani în decembrie.
Și când a pășit prima dată în circ?
De mică a fost printre noi. Nativ.
Soția lucrează în circ?
Da, vine dintr-o familie cu tradiție în circ. Fata avea înclinație fiind născută din două persoane care lucrează fizic foarte mult, avea calități bune așa că am dat-o la gimnastică. S-a accidentat și ne-am gândit că mai bine o luăm cu noi. La gimnastică dacă faci față bine, dacă nu, te pierzi pe parcurs. Așa că la 7-8 ani am adus-o în circ.
Și acum e angajata circului?
Da, este artist acrobat.
Să ne întoarcem la fetele frumoase întâlnite în circ. Soția era una dintre ele?
Inițial nu am văzut-o că era plecată în turnee. Vine din familia Lazăr, o familie cu blazon în circ, artiști foarte buni. Făceau tot felul de numere complicate. Socrul meu o purta pe mama Cameliei într-un număr de „mâini în mâini”. Mai făceau și un număr de acrobație, socrul meu ținea pe frunte o bară de vreo 3 metri, iar la celălalt capăt soția lui făcea diferite elemente, echilibru într-o mână, stătea în cap…
Cum ai întâlnit-o pe Camelia?
Prezenta spectacolul iar eu mă întorsesem din turneul din Rusia și intrasem aici, la circ cu spectacol. Ea mă tot șicana și eu nu înțelegeam ce are cu mine. Eu eram cu cei mai modești, eram la alt nivel, nu îmi intra ea mie în target, nu aveam treabă cu ea, ea era ceva ce nu se putea atinge. Până la urmă, cea mai bună prietenă a Cameliei era iubita vărului meu. Așa am reușit să începem un dialog și ușor, ușor ne-am apropiat.
Și te-a prezentat părinților?
Îi cunoșteam din circ. Dar erau niște oameni deosebiți, absolut normali, deloc înfumurați.
Câți ani sunt de atunci?
Aproape 30.
Care e cea mai emoționantă amintire a ta din circ?
Au fost și plăcute și neplăcute. La categoria plăcute au fost debutul fiicei mele, momentul în care am început să lucrez cu soția mea, faptul că ne-au ieșit bine numerele împreună…
Ați ajuns să faceți ce făceau socrii?
Nu, nici nu aveam cum pentru că vorbim de alte calități. Dar pe domeniul meu am avut rezultate bune.
Dar cele mai urâte amintiri ale lui Bolo?
Accidentările. Atunci când spui „atât a fost”, trebuie de aici înainte să mă gândesc la altceva pentru că drumul meu s-a închis.
Dar legat de animale? Cum ai ajuns să ai grijă de ei?
Când i-am preluat, o mare satisfacție a mea a fost că am reușit să scot din depresie unul dintre papagali. Am avut grijă de el și s-a atașat foarte mult de mine, l-am scos din starea aceea și a ajuns să fie singurul care face zbor în sală și se întoarce înapoi.
Cât durează să dresezi un papagal pentru circ?
Eu am devenit dresor, pe mine nu m-a învățat nimeni. Eu nu am fost condiționat de câștig, de spectacole, de nimic. La mine a durat mult. Am un papagal care la finalul numărului spune „salut” pentru spectatori la comandă, iar asta a durat vreo doi ani. L-am învățat repede să spună „salut”, dar odată ce începea repeta la nesfârșit. Doi ani mi-a luat să spună la comandă.
Dar cum a ajuns Bolo la animale?
Erau patru papagali în circ și fuseseră luați pentru o dresoare mai în vârstă care, din cauza problemelor medicale nu prea mai putea să se ocupe bine de ei. Eu tocmai veneam după accidentul din Danemarca și pentru că nu mai puteam să mă desfășor, directorul mi-a spus să încerc să fac și eu o regie tehnică. Așa am ajuns prin menajerie, i-am văzut și m-am atașat de ei. Am sunat-o pe directoare și i-am propus să încep eu să mă ocup de ei.
Și între timp ai mai cumpărat 4.
Doi am mai cumpărat eu și doi i-am primit.
Și cățelușele?
Mă duceam la mama în vizită și ele stăteau lângă un coteț vechi al unui câine bătrân. Era noiembrie, frig, le-am urmărit vreo trei-patru zile. Într-o noapte în care era foarte frig m-am gândit numai la ele. Am trezit-o pe soția mea și i-am spus că trebuie să plecam mai devreme la circ ca să trecem să luăm și cățelușele. Le-am luat și de atunci ele stau aici, în aceeași cameră cu papagalii. În timp le-am dresat și le-am băgat în spectacol.
Cine ți-a zis Bolo?
Șeful meu. Bolo sunt din 1990.
Și pe afiș?
Am fost și Bolo și Bogdan.
Pe aceeași temă
Citește mai multe
