Oana Mîndruț: „M-a prins de mână și mi-a spus că vrea să vină cu mine, că vrea să fie fetița mea”. Călătoria unei adopții reușite și cum depresia a făcut-o să-și schimbe radical viața

Oana Mîndruț se uită spre trecut cu o privire plină de înțelesuri. După ani de carieră în televiziune și o viață aparent împlinită, un moment de cotitură profundă a schimbat totul. A demisionat, a renunțat la un drum sigur pentru a răspunde unui chemări interioare. Depresia, cu toate umbrele ei, a fost catalizatorul unei alegeri pe care o consideră acum misiunea adevărată a vieții ei: ajutorul pentru copiii vulnerabili.

Totul a început cu o perioadă dificilă din viața Oanei, marcată de o depresie profundă, care a determinat-o să își reevalueze complet prioritățile și sensul vieții. După o schimbare radicală, Oana Mîndruț a ajuns să înființeze un ONG dedicat educației și sprijinirii copiilor din familii sărace, punându-și toată energia și resursele în acest scop. De la proiecte educaționale în școli din toată țara, până la acțiuni de sprijin pentru copii tibetani, povestea Oanei este una despre curaj, reconstrucție personală și un angajament necondiționat față de ceilalți.

În aceste câteva rânduri, Oana Mîndruț ne va împărtăși mai multe despre cum a reușit să transforme o perioadă de criză într-o oportunitate de schimbare, cum a înființat organizația și ce proiecte extraordinare desfășoară acum, dar și despre lecțiile valoroase învățate pe parcursul acestei călătorii alături de fetița pe care a adoptat-o.

Aș vrea să-mi povestești puțin despre tine și despre organizația ta.

Oana Mîndruț: Noi am început acum 10 ani, în octombrie 2014.

Și cum a început totul? Povestește-mi puțin despre contextul din spate.

Eram în București, ocupam o funcție de management și câștigam foarte bine. Din exterior, totul părea perfect – nu aveam probleme financiare, nu pierdusem pe nimeni, eram sănătoasă. Cu toate acestea, la un moment dat, am traversat o perioadă de depresie puternică, timp de 9 luni. Nu înțelegeam de ce mă simțeam așa, iar psihiatrii și psihologii la care am fost nu îmi puteau spune cauza exactă. În cele din urmă, am realizat că problema era, de fapt, lipsa unui sens real în viața mea. Deși lucram cu bugete de milioane de euro într-o companie multinațională, nu mă regăseam deloc în acel mediu.

Oana Mîndruț: „Mi-am dat demisia fără să știu exact încotro mă îndrept”

Cât timp ai fost manager în acea companie?

În compania respectivă am fost aproximativ un an și jumătate, dar în total am stat în București timp de 9 ani, schimbând mai multe locuri de muncă.

Și ce ai făcut mai departe?

Mi-am dat demisia fără să știu exact încotro mă îndrept. Aveam niște economii puse deoparte, dar nu aveam niciun plan concret. A urmat o perioadă dificilă, în care efectiv nu puteam face nimic. Eu, care eram o workaholică, am ajuns să stau doar în pat, uitându-mă la pereți și întrebându-l pe Dumnezeu care este rostul meu.

Ai decis să te întorci acasă?

Da, m-am întors la Cluj, și asta a fost salvarea mea. În doar două săptămâni, am scris prima mea carte – un proces care, de fapt, a fost un moment de vindecare pentru mine. Mi-am dat seama că tot acel tumult interior avea, de fapt, un sens, pentru că din el s-a născut ceva frumos.

A fost acesta momentul în care ai făcut o schimbare radicală?

Nu imediat. Deși credeam că mi-am învățat lecția, în anul următor am preluat din nou foarte multe proiecte, dar de această dată pe cont propriu. Nu m-am mai angajat nicăieri, am început să lucrez ca freelancer, dar m-am afundat din nou în muncă. Abia în 2014 am luat decizia de a merge în India – un loc care mă chema de mult timp, dar de care mă feream, punându-mi singură tot felul de bariere.

Cum a fost această experiență în India?

Inițial, am mers ca turist, însă s-a întâmplat ceva neprevăzut în grupul nostru. Ghidul a fost nevoit să se întoarcă acasă împreună cu o doamnă din grup, iar noi am rămas să ne descurcăm singuri. Fiind în Dharamshala, locul unde trăiește Dalai Lama, am decis să explorez mai mult, deși nu eram o persoană religioasă. Mă interesa mai degrabă din punct de vedere cultural și antropologic să observ oamenii.

Într-una dintre zile, am ajuns la o mănăstire. Mai târziu am aflat că era una dintre mănăstirile unde Dalai Lama slujește uneori. După o slujbă, am fost atât de captivată de ceea ce vedeam, încât nu am observat cine era lângă mine. La final, un tânăr, pe nume Jigme, m-a întrebat brusc dacă vreau să merg cu el să-mi arate niște copii. Fără să stau pe gânduri, am spus „da”.

Nu ți-a fost frică?

Nu, eu nu am astfel de frici. Sunt genul de persoană care merge înainte fără prea multe ezitări. Așa că am spus „da” fără să stau prea mult pe gânduri.

Știai unde urma să mergi?

Nu, am asociat în mintea mea ideea de copii cu bomboane, așa că m-am gândit să iau ceva cu mine, ca să nu mă duc cu mâna goală. Am cumpărat niște bomboane și am plecat împreună cu Jigme.

Și unde ai ajuns?

Când am ajuns, mi-am dat seama imediat că bomboanele mele nu erau deloc suficiente. Mă aflam într-un fel de sat unde trăiau aproximativ 500 de copii tibetani de toate vârstele. Unii dintre ei aveau familie în India, dar proveneau din medii foarte sărace, așa că părinții îi lăsau la această școală-internat și îi luau acasă doar din când în când. Alți copii erau orfani, iar unii aveau părinții rămași în Tibet, pentru că nu întreaga familie reușise să plece.

Când am văzut cum trăiau acești copii, primul meu gând a fost: trebuie să facem ceva.

Ce ai făcut mai departe?

M-am întors la grupul meu și, seara, la masă, le-am povestit ce văzusem. Le-am arătat câteva poze și le-am propus să strângem bani pentru a le cumpăra copiilor măcar câteva lucruri de bază. Nu toată lumea a contribuit, dar am reușit să adunăm în jur de 400-500 de dolari. Nu era o sumă mare pentru noi, dar acolo însemna foarte mult.

A doua zi, ne-am dus cu Jigme să facem cumpărături. Ne-a dus într-un loc unde prețurile erau corecte, altfel am fi fost păcăliți, pentru că, fiind europeni, am fi fost considerați „buni de plată”. Cu banii strânși, am reușit să cumpărăm multe lucruri: lenjerii de pat, haine, lenjerie intimă, prosoape, jucării, încălțăminte și multe altele.

Și așa a început primul tău voluntariat internațional?

Da, deși nu a fost ceva planificat. Ne-am dus în fiecare zi să ajutăm, și de acolo a pornit totul.

Înainte să plec din India, am vorbit cu directoarea școlii, care era una dintre surorile lui Dalai Lama. I-am cerut o listă cu 10 fete care aveau rezultate bune la învățătură, dar probleme financiare. Mi-am spus că sigur voi găsi în țară prieteni dispuși să le susțină educația. Costul pentru un an de școlarizare era de aproximativ 200 de dolari, o sumă accesibilă pentru cineva care vrea să facă o faptă bună.

Când m-am întors acasă, am reușit să găsesc sponsori nu doar pentru 10 fete, ci pentru mai multe. Pe parcurs, am primit și alte liste, iar lucrurile au crescut treptat.

Ți-ai dat seama încă de atunci că acesta va fi drumul tău?

Nu imediat, dar a fost un moment de revelație. Când am ajuns prima dată la copii, am realizat că nu aveam suficiente bomboane pentru toți, așa că am rugat să fiu dusă la cei mai mici, la grădiniță, care la ei se numea „Happy Room”.

Când am intrat, era deja spre seară, iar copiii se pregăteau de culcare. O fetiță mi-a sărit în brațe fără să mă cunoască, fără să fi vorbit vreodată cu mine. Arătam complet diferit față de ei, dar nu voia să se mai dea jos din brațele mele. În acel moment, am simțit că mi s-a ridicat un văl de pe ochi și că, în sfârșit, înțelegeam ce trebuie să fac cu viața mea.

Atunci ai decis să înființezi ONG-ul?

Da, acela a fost momentul deciziei. Când m-am întors în țară, am fondat ONG-ul, fără să am inițial un plan clar, dar simțeam că asta era calea mea. L-am numit în limba engleză, deși atunci nici nu știam exact unde mă va duce această alegere.

Câte fete ai reușit să trimiți la școală cu banii strânși?

În total, am ajutat 24 de fete și un băiat. Dar nu doar pentru un an – am reușit să le susțin toată școlarizarea.

Ai fi putut face asta și fără să-ți schimbi complet viața, fără să renunți la celelalte proiecte?

Poate, dar pentru mine nu era vorba doar despre a ajuta. Simțeam că asta trebuie să fac, că acolo este locul meu. Nu a fost o simplă acțiune de caritate, ci un nou sens pentru mine.

Tu ești specializată în…?

Eu sunt formator de meserie, asta fac. Dar predau, predau adulților.

Și funcția de management pe ce era? În ce companie ai lucrat?

La Computas, o companie de IT norvegiană care derula proiecte europene. Eu eram manager de proiect.

Și cum a fost tranziția? De la un venit lunar stabil la a lucra pentru ONG? Te-a zguduit un pic?

A fost greu. Foarte greu. Când am înființat ONG-ul, nu știu cum s-a întâmplat, dar până atunci toți mă căutau pentru proiecte, mă trăgeau de mânecă, așa cum se întâmplă și acum. După ce am făcut ONG-ul, timp de doi ani nu am mai primit nicio ofertă de muncă. Nimic.

Așa că, pur și simplu, acei doi ani i-am dedicat 100% ONG-ului. Evident, în mod voluntar. Abia mai târziu, când au început să vină proiecte finanțate din exterior și am putut să-mi pun salariu, mi-am pus.

Citește și: De la corporate la educație: Raluca Jianu, calculatorista ce a lăsat o super carieră într-o multinațională pentru a îmbunătăți viața a 500 de mii de copii și a transforma radical sistemul educațional din România

Dar am reușit să fac foarte multe lucruri. Nici mie nu-mi vine să cred. Pentru că eu nu am pornit cum pornesc alții, adică „am o finanțare, hai să mă gândesc la un proiect”. La mine a fost invers: am văzut o cauză, am găsit soluția și abia după aceea am strâns banii necesari. Și de fiecare dată, indiferent cât era nevoie, am reușit să strâng.

Cât ai strâns cel mai mult?

Oana Mîndruț: Cel mai mult? Nu știu exact, dar undeva la 80.000 de euro, pentru proiectul „Sunet pentru Sănătatea Copiilor”. Noi am început inițial cu spitalele și abia mai târziu ne-am orientat spre educație.

În cadrul acestui proiect, am dotat 20 de spitale de copii din țară cu audioteci pentru meloterapie. Le-am cumpărat televizoare cu circuit închis, videoplayere și CD-uri/DVD-uri cu muzică relaxantă, povești, cântece pentru copii și conținut educațional. Scopul era să ajutăm copiii care stăteau mult timp în spital și nu puteau ține pasul cu școala.

Și când ați făcut tranziția spre educație?

Mai serios, în anul pandemiei, în 2020. Atunci nu am mai avut deloc acces în spitale, așa că am aplicat pentru școli ceea ce făceam înainte în spitale: renovam, dotam, organizam activități educative pentru copii. Din 2020, am renunțat complet la proiectele pentru spitale și ne-am axat exclusiv pe educație.

Bun, hai să ne uităm puțin la școli. Lucrați doar cu școli din județul Cluj sau din toată țara?

Din toată țara. Avem mai multe proiecte anuale. Un exemplu este „Școala din Curtea Școlii”, pe care l-am început tot în 2020, odată cu pandemia.

Când a apărut ideea Ministerului Educației cu plexiglasul între bănci, ne-am întrebat ce am putea face mai bine pentru școli. Am realizat că multe școli din mediul rural au spațiu mare în curte și am decis să le dotăm cu mobilier pentru învățare în aer liber.

Ne-am dat seama cât de valoros și sănătos este acest proiect pentru copii, așa că am continuat și după pandemie. Cererea din partea școlilor a fost foarte mare și încă este.

În cadrul acestui proiect, amenajăm spații exterioare de învățare cu foișoare, mobilier tip picnic (mese și băncuțe), whiteboard-uri mobile și tabureți puf pentru activitățile cu copiii mici. Până acum, am dotat aproape 60 de școli din întreaga țară.

Ce drăguț! Mai aveți și proiectul Innomade, nu-i așa?

Da, este în al doilea an de derulare. Lucrăm cu licee și facem consiliere și orientare școlară pentru elevi. În plus, organizăm ateliere de antreprenoriat, unde elevii învață să creeze o „firmă de exercițiu”. Practic, pornesc de la idee, trec prin faza de prototip și ajung la o primă variantă concretă a unui produs sau serviciu.

Proiectul Ecoșcoala, foarte drag nouă, l-am început cu o școală din mediul rural, în județul Cluj, printr-o finanțare privată.

Ne-am dat seama cât de frumos este acest proiect și am combinat educația ecologică – care pentru noi este foarte importantă – cu dotările necesare pentru școli. Nu doar spații de învățare în aer liber, ci și compostoare, solarii, pubele pentru colectare selectivă, plus activități de voluntariat în zona de ecologizare.

În cadrul proiectului, copiii au avut și excursii educative, cum ar fi vizita în Parcul Național Apuseni, unde rangerii le-au vorbit despre natură și i-au învățat diverse lucruri despre protecția mediului.

Nu ne-am limitat doar la activitățile cu elevii, ci am pregătit și profesorii. I-am format ca să lucreze într-un mod mai non-formal cu copiii, fiindcă mulți dintre ei nu sunt obișnuiți decât cu metodele tradiționale de predare.

Și rezultatele au fost extraordinare! Copiii au făcut ateliere de upcycling, transformând obiecte care altfel ar fi fost aruncate în lucruri noi și utile. Au organizat chiar și parade de modă cu haine realizate din materiale reciclabile, precum saci menajeri, punându-și creativitatea la încercare.

În plus, am îmbunătățit infrastructura unor școli vechi care nu fuseseră incluse în programele de renovare. De exemplu, am schimbat sistemul de iluminat: în locul becurilor vechi cu neon pe gaz, am instalat neoane LED și becuri cu senzori de mișcare pe coridoare și în băi, pentru a economisi energie.

Ați văzut și rezultate concrete în reducerea costurilor?

Da, am solicitat facturile după câteva luni de la implementarea proiectului și toate școlile ne-au raportat o reducere de 30-35% la consumul de energie.

Știu că voi colaborați și cu organizația Narada?

Da. Narada continua intervențiile noastre în unele școli din Cluj.

Spune-mi, cum ai ajuns în București? Pentru job sau pentru facultate?

Pentru job. Eu am făcut școala la Cluj. Sunt sătmăreancă, am venit la Cluj la 18 ani, am făcut două facultăți și un master internațional. Am lucrat opt ani în presă la Cluj – am făcut presă de radio, presă scrisă și televiziune – și apoi m-am mutat la București.

Care a fost primul tău job în București?

Primul job a fost în PR, la MediaPro. Apoi am lucrat aproape patru ani la Ministerul Afacerilor Interne. Am ajuns acolo datorită unui fost coleg de facultate care era implicat politic și devenise secretar de stat. M-a sunat și mi-a zis: „Ana, am nevoie de un om bun și de încredere. Hai!”.

Am acceptat, dar nu știam în ce mă bag. Am plecat din privat pe un salariu la jumătate.

După aceea, am lucrat la o firmă de organizare de evenimente, unde am condus compania și am coordonat evenimente mari. Am organizat Gala Forbes timp de două ediții, evenimentele de la Dilema Veche, iar pentru grupul Adevărul am lucrat la mai multe proiecte speciale.

Jurnalismul a fost prima ta opțiune în carieră?

Da, am făcut Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Am fost în prima promoție de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Apoi am continuat cu Studii Europene și un master în Comunicare Politică la Universitatea Panthéon-Assas (Paris II), în Franța.

Am lucrat mult în presa scrisă, mai ales pe domeniile social și sănătate. La televiziune am realizat o emisiune medicală, iar la radio făceam știri.

Ce au spus ai tăi când ai luat decizia să pleci? Ai spus că vii din Satu Mare.

Da. Părinții mei sunt acum pensionari. Tata a fost maistru la uzina Unio, iar mama a fost subofițer în poliție.

Eu voiam să fac altceva, să devin medic. Am terminat liceul de biochimie și medicina era prima mea opțiune. Dar mama și-a dat seama că am talent în zona de comunicare și m-a împins să aleg jurnalismul.

Era prima promoție la jurnalism la Cluj, era ceva inedit. Ea a crezut în mine și m-a încurajat.

Oana Mîndruț: „Ajunsesem să nu-mi mai pese de nimeni și de nimic”

Hai să vorbim despre perioada mai grea din viața ta. Ce înseamnă că ai avut o depresie timp de nouă luni?

Oana Mîndruț: A fost un moment dificil. Mi-am dat seama că ceva nu este în regulă pentru că, deși sunt foarte legată de familia mea, ajunsesem să nu-mi mai pese de nimeni și de nimic.

Nu mai ieșeam din casă, nu mă mai îngrijeam, nu mă mai spălam. Nu-mi păsa dacă mănânc sau ce mănânc. Nu puteam să fac nimic. Atunci am înțeles că nu e normal și am cerut ajutor.

Cum ai cerut ajutor?

Am sunat foști colegi de liceu care deveniseră medici. Le-am explicat situația, iar toți m-au sfătuit să merg la psiholog și psihiatru. M-am dus. Mi s-au prescris medicamente, dar când am citit prospectele și efectele adverse, am decis să nu le iau. N-am făcut nici terapie atunci. Am fost o singură dată la psihiatru, dar nu am rezonat deloc cu el și am zis că nu e pentru mine.

Și cum ai depășit momentul?

În martie mi-am dat demisia și am rămas închisă în casă, singură, până în iulie. Apoi, înainte de ziua mea, am realizat că, dacă nu mă întorc acasă, n-o să sfârșesc bine. Eram într-un punct critic.

Când m-am întors acasă, felul în care m-a primit familia mea a fost salvator. Nu m-au întrebat nimic, nu au pus presiune pe mine, nu m-au forțat. Recuperarea a durat. Până în decembrie nu pot spune că am fost bine. Dar m-au lăsat să-mi trăiesc durerea în ritmul meu și m-au susținut cum au putut. Și, până la urmă, am reușit să transform toată acea durere într-un lucru pozitiv.

Ce anume?

Prima mea carte. Am scris-o în două săptămâni. Și mi-am dat seama că…

Cum se numește cartea?

Arta de a trăi cu eleganță. E o carte despre bune maniere.

Crezi că depresia a fost cauzată de stilul de viață pe care îl aveai atunci? De muncă, de stres?

Cred că a fost o combinație de factori.

Faptul că eram singură în București, faptul că lucram foarte mult – deși și acum lucrez mult, dar măcar fac ceea ce îmi place. Atunci, însă, nu eram deloc mulțumită de ce făceam. Erau multe compromisuri. Salariile erau mari, dar pentru mine banii nu au fost niciodată motivația principală. Simțeam că nu-mi găsisem drumul, deși încercasem multe lucruri. Și asta m-a afectat.

Oana Mîndruț: „M-a prins de mână și mi-a spus că vrea să vină cu mine, că vrea să fie fetița mea”

Ai copii?

Oana Mîndruț: Da, am adoptat recent o fetiță.

Povestește-mi despre asta.

Am început procesul de adopție acum doi ani, în iulie. Când am intrat la menopauză, mi-am dat seama că nu mai am nicio șansă reală să am un copil biologic. Oricum, știam de mult că nu pot avea copii, așa că am decis să adopt.

Aveam ca model experiența unei prietene care adoptase și avea o relație foarte frumoasă cu copiii ei. Un an întreg am stat pe listele din Cluj, dar nu mi-au prezentat niciun copil, deși acceptasem o marjă mare de vârstă, între 3 și 9 ani. Nimeni nu vrea copii mari, toți preferă bebeluși.

Înainte să expire atestatul de adoptator, m-am dus la lista de copii greu adoptabili. Am ales trei fetițe.

• Una, din Moldova, nu voia să plece de la familia de plasament.
• Alta, din Satu Mare, avea ca limbă maternă maghiara și vorbea foarte puțin română, ceea ce ar fi fost o provocare.
• Și mai era o fetiță din județul Sălaj.

Pentru mine, era important să fie dintr-un județ apropiat, pentru că nu am mașină și mi-ar fi fost greu să mă deplasez.

Cum a fost prima întâlnire?

Prima oară când am văzut-o pe Maria – așa o chema atunci, deși i-am schimbat numele – nu am fost convinsă. Dar când am plecat, m-a prins de mână și mi-a spus că vrea să vină cu mine, că vrea să fie fetița mea. Mi-au dat lacrimile. În acel moment, mi-am spus: „Hai să-i ofer o șansă.”

Câți ani are?

A împlinit 10 ani în decembrie. Este un copil extraordinar de vesel. Eu nu sunt așa. Ea se trezește dimineața râzând, aduce o energie pozitivă în toată casa. Datorită ei, atmosfera s-a schimbat complet.

Când a venit la mine, nu știa zilele săptămânii, lunile anului, lucruri elementare. Dar în patru luni a făcut progrese mari. Acum învață engleză, citește, și chiar este prima din clasă la citit.

Cum ai reușit să o motivezi?

Cu multă răbdare. Am făcut exerciții zilnic. La început nu i-a plăcut deloc, dar am găsit metode care să o atragă. De exemplu, i-am promis o surpriză mare pentru fiecare 25 de cărți citite. Ieri a terminat un calup de 25. Azi dimineață, pentru prima dată, și-a căutat singură o carte din bibliotecă. Până acum trebuia să o împing eu să citească. A fost un moment wow pentru mine. Acum, educația și dezvoltarea ei sunt preocuparea mea principală.

Vai, ce frumos! Păi și, nu știu, după India, după Maria, după proiectele pe care le-ai avut, ți s-a mai întâmplat vreodată să te ajungă depresia?

Nu, de atunci nu. Pentru mine a fost o lecție. Și vorbesc public despre asta fără nicio rușine. Am înțeles-o și mi s-a părut o foarte mare șansă care mi s-a dat să-mi schimb complet viața, și asta am și făcut. Din momentul în care am început să aleg conștient în ce proiecte mă implic, viața mea s-a echilibrat complet. Nu am mai avut niciodată senzația că nu-mi găsesc locul.

Cum e relația voastră acum?

A suferit mult după familia de plasament. Acolo era un sat mare, avea mulți copii cu care să se joace, era multă libertate. La mine, când a dat de reguli, de ore fixe pentru mese și somn, nu i-a plăcut deloc. A avut multă rezistență. Mi-a spus de multe ori că vrea să se întoarcă înapoi.

Însă, de ziua ei, în decembrie, și-a dat seama de diferențele dintre cele două lumi. Cu bune și cu rele, a înțeles că aici are alte șanse. Încerc să-i ofer cât mai multe oportunități, să-i deschid orizontul. Am trimis-o într-o tabără. Acum suntem ok.

Oana Mîndruț, hai să încheiem așa: care e proiectul tău de suflet în momentul ăsta? Și de câți bani ai nevoie pentru el?

Nu-mi cere asta… Nu știu ce să zic. Proiect de suflet? N-am din astea. Am urgențe.

Școala din Călățele. Acolo sunt foarte mulți copii romi, iar școala arată jalnic. Discut din decembrie cu o firmă ca să refacă acoperișul, pentru că plouă înăuntru, e igrasie peste tot. Copiii n-au aproape nimic acolo. Directoarea e un om de pus la suflet. Plătește din banii ei lemne pentru copii care îngheață de frig în casele lor. Locuiesc în condiții mizere, în colibe, printre șobolani. Genul acesta de oameni merită ajutați.

Asta e urgența numărul unu pentru mine acum: să găsesc o sponsorizare ca să repărăm acoperișul școlii și să igienizăm clădirea. Au făcut reparații pe bucăți, dar mai e mult de lucru.