Omul din spatele #Superscrieri, Sorin Trâncă: „primul lucru pe care l-am scris la 4 ani a fost un slogan pe guma de șters, Dermatina”

Sorin Trâncă are 44 de ani, este fondator al agenției de publicitate Friends TBWA și creatorul premiilor Superscrieri, menite să sprijine jurnalismul independent.

Sorin a ajuns în București acum 21 de ani, cu un tren de noapte și fără un sfanț în buzunar, îndrăgostit de cea care avea să fie mama primului lui băiat, și nu a mai plecat niciodată.

S-a format ca om în imperiul basmelor ori al miilor de cărți devorate în biblioteca județeană și a creat o redută de suport pentru jurnaliștii independenți și pentru ONG-uri.

Iată povestea lui!

Cum s-au născut premiile Superscrieri?

Încă de prin 2006 îmi propusesem să fac o fundație care să sprijine industriile creative, oamenii care scriu și trăiesc din ideile lor. Și, cât m-am tot sucit și învârtit, a venit criza din 2008 și am amânat, mai ales în condițiile în care o fundație avea nevoie de un capital social de 15.000 de euro. Sub impactul crizei s-au spart și monopolurile mogulilor de presă, mulți jurnaliștii nu-și mai găseau locul, în vreme ce unul sau doi independenți extraordinar de mici (redacții de câțiva oameni) încercau să facă jurnalism de calitate.

Din jocul întâmplării și al coincidențelor, mi-am dat seama că asta este o zonă unde niciun business nu va investi prea curând, așa că are sens ca cineva să doneze efectiv, să își asume o inițiativă non-profit. Așa că am decis să creez o tribună, o formă de agregare a recunoașterii publice pentru cei care scriu, adică acei narrative journalists, oameni de care, într-un fel, depindem pentru a afla adevărul, cu atât mai mult într-o lume captivă în superficialitatea momentului, adică expusă non-stop la fake news.

 

Declicul #Superscrieri a fost efectiv așa: eram într-o seară în fața televizorului, deschis pe una dintre Antene și am văzut, într-un talk-show oarecare, un mesaj pe burtieră: „a înghițit Ana… lui Gigel?” Îți jur, nu cred că era 10:00 seara. Și, la acea oră, TV-ul venea cu acest mesaj, pentru a captura audiență. Un asemenea talk-show este urmărit, probabil, de cel puțin 200k de oameni. A căror realitate arată așa: o fi înghițit, săraca?

Pe acest fond de disoluție totală a filtrului numit realitate, am simțit oportun să încerc să creez un mediu în care oamenii care scriu și au lucruri de spus să fie încurajați, aplaudați, recompensați. Pentru storytellers, pentru cei pe care cu toții îi des-considerau ori îi plăteau din an în Paști.

Ești un Mecena?

Știi vorba aia: nu se mai face presă ca altădată? Ei bine, vorba aia nu prea mai există în 2019, jurnalismul românesc e un star, e ca filmul românesc, nu? Respectat, cel puțin la nivel european, dacă ne uităm bine. Astăzi peisajul e bogat, există niște modele noi, multe, pe care le poți lua drept ghidaj oricând.

Atunci abia se înfiripa Decât o revistă, era la nr. 1, stătea să-l scoată pe al doilea. Între timp au apărut Casa Jurnalistului, Recorder, Scena 9, Inclusiv și-așa mai departe.

Atunci da, atunci am fost un Mecena. Astăzi nu sunt decât un om care găsește din ce în ce mai greu co-sponsori pentru o activitate care de la un an la altul trebuie să crească, nu? And yet, by some strange mechanic, cel mai reputat festival de new media & jurnalism nu reușește să crească odată cu piața. Din misterele mecenatului…

Exista o etică a mecenatului? Aceasta-i întrebarea.

 

Ai spus un cuvânt interesant aici: etica. De ce în acest context, etica este relevantă?

Orice om vrea să știe ce e bine și ce e rău. Dincolo de cuvintele mari, sforăitoare, fiecare dintre noi, dacă are un simț al realității și nu visează cai verzi pe pereți, încearcă să stabilească limitele în care binele și răul sunt cel puțin previzibile pentru el și ceilalți.

Fie că vrem, fie că nu, etica este cel mai important lucru pe care îl trăim. Nu e doar un concept. El este o axă a comportamentului nostru zilnic și sursă nesfârșită a emoțiilor de grup. Pe scurt, etica e ceea ce faci, ție și altora, nu ceea ce scrii sau îi lași pe alții să creadă că faci, gândești, simți. De aia e relevantă. Fiindcă de aici se creează omul, dintr-o poziționare față de adevăr.

Cine ești? Rog Completați.

În vorbe, toată lumea discerne binele de rău, greu e la fapte. 

Știu, tocmai din acest motiv am dat drumul acestor programe. Lumea știe de #Superscrieri pentru că, prin natura proiectului, se propagă mai mult organic decât celelalte programe ale noastre. Dar avem #InARelationship, un program în liceele din toată țara, cu țintă bully-ing-ul.

Apoi, avem Policlinica de marketing pentru ONG-uri, pe care le ajutăm să își creeze minimum de strategii de comunicare, pentru a promova ceea ce fac. Într-o lume în care reputația se construiește virtual, comunicarea este o parte integrantă din produs.

Avem o bibliotecă de aproape 2.000 de titluri. Primele 300 sunt de la mine de-acasă. Sigur, în 2009 părea o idee bună, acum este mai puțin interesantă, fiindcă în format print, cărțile au ajuns un pic desuete.

 

Ce simți că ai schimbat?

Cred că am adus un pic de valoare noului jurnalism, făcându-i loc să se exprime, atrăgând atenția oamenilor că există o nouă generație și wow!, e chiar ultra-capabilă. Și nu am făcut-o singur, ci cu incredibila mea echipă FFFF, fără de care cred că nu aș fi reușit nici 10% din toate astea.

Volumele 1 și 2 din Superscrieri vă vor da pe spate, apropo de o dovadă concretă a calității noii generații. Schimbarea însă este produsă mai curând de resurse decât de ideile generoase.

Cu mai multe posibilități, făceam mai multă treabă. De pildă, ultima ediție Superscrieri poate nu se ținea la un teatru, ci la Ateneu. Chiar la un alt nivel de recunoaștere publică a acestei specii unice de filtru contra bullshit, numit Povestitorul.

Fiindcă storytellerul are un incredibil rol social. E compasul moral al societății. De ce nu poate și ea-el să-și permită o cină la Hilton, fără să fie suspect/ă de corupție?

Cel mai probabil fiindcă society says so, neînțelegând deloc valoarea sa pentru societate și mergând pe un pattern de evaluare de tipul “cei cinstiți sunt neapărat săraci.”

Deci, în ultimă instanță, cheia acestei ecuații de valoare este cititorul, educația lui, frecvența cu care citește. Noi de partea asta ne situăm, aici cred că putem aduce mai multă valoare, organizând cumva comunitatea de cititori, pentru ca storytellerii să se poată exprima fără mari neajunsuri.

Oricât de pompos sau prost ar suna, eu cred că Superscrieri va deveni realmente valoros abia atunci când profesorii de română din Filiași (dacă nu și cei de mate), vor vorbi despre despre fenomen cu copiii sau în familie. Și, ca să ajungem acolo mai repede și mai des (mai ales), e nevoie și de sprijin concret, asumat, multianual, vizionar. Fiindcă e mult mai ușor de pus în bugetCSR_2019 plantat 3800 ulmi, decât creat 200 de cititori.

But if what makes you tick is social truth & balance, Superscrieri e un ecosistem care pune in centru adevărul spus cu sete, sub Superscrieri... scrie… ”non-ficțiuni care schimbă lumea”. Și tu mă întrebi ce-am schimbat? 🙂

 

Cine te-a format, modelat, influențat?

Cred că cea mai mare greutate în formarea mea au avut-o poveștile. Am citit tot ce am găsit acasă, apoi am trecut la biblioteca județeană pentru copii. Acolo aveam voie să împrumut 5 cărți, dar ajunsesem la o înțelegere cu bibliotecarele și mă lăsau să iau câte 10. Mi le lăsau două săptămâni, dar eu mă întorceam după  6, 7 zile și ceream altele.

De ce devorai cărțile?

Foarte devreme, din niște întâmplări copilărești, am ajuns la concluzia că trebuie să cercetez în detaliu ce este în jurul meu, că trebuie să re-descopăr singur concluziile pe care mi le tot prezintă ceilalți. De câte ori nu merge ulciorul la apă?

 

Știam să citesc de la 4 ani. Învățasem singur. M-am prins că literele corespund unui sunet și, din momentul ăla, m-am ținut după mama prin casă până le-am învățat pe toate. La șase ani și jumătate, când m-au dat la școală, știam să citesc și să socotesc.

Cine îți citea povești seara?

Bunicul Romulus. Omul care îmi ținea întotdeauna partea și mă încuraja să descopăr lumea, chiar dacă eu voiam să mă joc cu toporul. Mi se pare esențial să existe în copilăria fiecăruia un astfel de bunic – îmi citea seară de seară, cu multă răbdare, oricât de obosit era. Uneori picotea sau adormea de-a binelea, iar eu îl trezeam să continue, dar nu se supăra niciodată.

Mai târziu aveam să aflu că, de fapt, nu știa atât de multe povești, că se pregătea un pic înainte. Citea peste zi ca să-mi povestească mie seara, la culcare. Așa că poveștile nemuritoare au fost, întâi cu el, mai apoi singur, sursa mea de descifrare a lumii.

 

Acum am convingerea că multe dintre lecțiile despre tarele și viciile oamenilor le-am luat din basme. De pildă, cum să tratezi lingușirea. Și, dacă te gândești bine, în aproape orice poveste în care apare un Rege sau un Jude sigur va veni și un lingușitor. Până și la Shakespeare există.

Omul care spune cuiva ce vrea să audă, cu un interes punctual, nu prea are ce să caute între prietenii mei. Basmul este o colecție de arhetipuri umane, dar și de păcate omenești, care pe mine m-a ajutat să îmi filtrez și conturez caracterele, cu tarele și virtuțile lor.

Am citit cu o furie devoratoare toată adolescența, dar am început cu basmul. Până în clasa a VIII-a am citit orice îmi venea la îndemână. La 12 ani cred că citisem bine din Dickens, Shakespeare. Am trecut prin toate ororile nazismului și exterminării, știam bine ce fusese la Buchenwald sau la Auschwitz, pare-se existau multe cărți cu naziști când eram mic.

Aveam o listă de lecturi suplimentare pe care o primeam de la școală, iar prin clasa a VI-a am înlocuit abuziv titluri de acolo cu ce mi se părea mie mai relevant, tocmai pentru că mi se părea fără prea mare sens să pretind că am citit ce citisem cu ani înainte. În plus, cred că nimeni nu și-a pus problema dacă mai citisem Agârbiceanu, câtă vreme pe listă apărea Shakespeare.

Când ai început să scrii?

Întotdeauna am scris. După ce am învățat alfabetul am început să scriu. Ce crezi că am scris prima dată? Un slogan, pe guma de șters Dermatina. De jur împrejurul ei, cum o știi, imensă, maronie, odioasă, am scris această etichetă pe care o auzisem des: mama proșitilor. Cu I adăugat, nu ajunsesem la grupuri de litere 🙂

Mai târziu, am participat și la concursuri literare pentru elevi. De pildă, am luat premiu pentru Cireșarii în spațiu. Apoi am intrat la un cerc de poezie, Vârstele Primăverii, la Casa Pionierilor. De atunci mi-a rămas în minte o întâmplare care mi-a confirmat faptul că omul care nu face ce zice celălalt este cumva sub presiune, din multe puncte de vedere. Trebuie să îți povestesc.

 

Eram în clasa a II-a, aveam vreo 7, 8 ani, și am fost selectat pentru acest cenaclu, Vârstele Primăverii.  Cine mai știe pe ce criterii se recrutau copiii, cert este că ne luau brusc, prin septembrie, din mai multe școli din oraș, copii de toate vârstele. Eu eram unul dintre cei mai mici din grup, cei mari veneau chiar din clasa a V-a, unii publicaseră deja. Așa m-am trezit și eu la Casa Pionierilor din Timișoara, unde trebuia să dăm un test. Acolo era o doamnă coordonatoare de care m-am îndrăgostit pe loc… dar care supraveghea tot procesul. Și ne-a pus să scriem 10 cuvinte mai dificile, de tip îndruma-ți-aș, prin care ne testau ortografia. Ea le dicta și noi le scriam, iar la sfârșit trebuia să numărăm singuri greșelile. Mie mi-au ieșit 9, greșisem un cuvânt.

Și, când am zis vesel ”nouă”, ea a stat un pic pe gânduri și mi-a zis: „hai, trece 6-7, că am văzut că ai mai corectat ceva pe ici pe colo.” Dar nu corectasem nimic. Pentru ea însă era imposibil ca un copil așa de mic să știe să scrie aproape toate cuvintele corect.

Așa că am scris cum a zis ea. Iar asta, pe lângă multe alte lucruri care mi s-au întâmplat de-a lungul școlii, m-a ajutat să îmi răspund la o întrebare: dacă ești luat aprioric de ticălos, ce faci? Insiști că ai dreptate și te trezești că dirigintele îți scade nota la purtare sau faci ca el și rămâne adevărul doar în capul tău? Cel mai deștept cedează… really? În ce secol?

Ce să faci? Dacă îți scădeau nota la purtare la 9 nu mai puteai merge la niște școli, printre care și Facultatea de Drept. Societatea era construită de așa manieră încât trebuia să faci ca ei, nu prea scăpai. Deși la școală studiai de zor pe Toma Alimoș, nu prea aveai cum sa fii unul… Până la urmă tot am luat o notă proastă la purtare, prin liceu, dar nu a mai contat.

Multe lucruri ți se impun în viață, nu ai cum să fii liber cu totul. Și, până la urmă, așa trebuie să fie. Ideea e că uneori scriu și din nevoia de a mă reîntâlni cu mine cel din copilărie, iar cărțile erau acest spațiu în care nu contau comunismul, foamea și frica din jur.

Cum te schimbă asta?

Rămâi cu o vigilență la nedreptate. Până la urmă, funcțional vorbind, ăsta e și rolul storyteller-ului adevărat. E un Toma Alimoș care trăiește încă, iar noi putem să-l ajutăm să trăiască bine, așa cum merită!

Ce facultate ai făcut în Timișoara?

Jurnalism-Engleză. Pentru că trebuia să fac o facultate și pentru că scrisul era zona în care simțeam că sunt mai bun decât alții.

 

Și de ce nu ești acum un redactor-șef de publicație, ci un advertiser cu căutări morale?

Am lucrat la Timișoara, la un cotidian de succes care acum nu mai există, apoi la Redacția Timișoara, chiar și-un pic la TVR și radio. Pe vremea aia era imposibil să faci ceva creativ și să ai recunoaștere profesională. Redacțiile erau destul de permisive la oameni care ”aranjau” tot felul de chestii. Mi s-a părut la limita traficului de influență, chestia. Nu mi-a plăcut.

Și cum ai cântărit tu asta?

Îți dau un exemplu. Eram un puști de 21 de ani căruia îi plăcea să ruleze cu viteză. O dată m-a prins un radar când mergeam la accidentul de la Balotești. Atunci am înțeles cât trafic de influență la absolut toate nivelurile se putea face într-o redacție pentru a recupera acel permis. Așa am înțeles că ziarul nu era mediul în care să mă simt bine, deși progresasem destul de repede, cumva.

Adică – de la un junior cu o rubrică în Vest Matinal, am ajuns să fac echipă cu un fotograf foarte bun, Brice Fleutiaux, am găsit niște subiecte, cu copiii străzii, am descoperit-o pe cea mai bătrână femeie din țară și am cucerit mijlocul ziarului!

Brice era fotograf la acest cotidian din Timișoara, chiar în perioada în care și eu încercam să scriu mai mult decât o știre sau o rubrică. Și am făcut echipă bună din prima.

Cine era Brice Fleutiaux?

Oamenii ziceau despre el că ar fi fost spion… eu nu cred. Dar Brice este unul dintre foto-jurnaliștii cei mai cunoscuți la nivel mondial și îți voi spune imediat de ce.

Noi doi am lucrat o vară întreagă la aceste subiecte despre copiii străzii, după care m-am rupt complet de subiect. Mulți ani mai târziu, să fie vreo 13-14 de atunci, am deschis televizorul într-o dimineață și am văzut un montaj cu Brice, care dădea mâna și se pupa cu Putin, iar la sfârșitul filmului era mesajul clasic de condoleanțe: prietenul nostru, Brice, s-a sinucis aseară la Paris. Ce nu mai știam eu era că fusese capturat de ceceni, care l-au făcut harcea-parcea, apoi a fost salvat de Putin, a ajuns la Paris și, după câteva luni, s-a sinucis. Google it! Este o poveste incredibilă. Storytelling, anyone?

 

De ce ai venit în București?

M-am îndrăgostit. Mama lui Sașa, primul meu băiat era în București atunci. O cunoscusem cu vreo doi ani înainte, la o petrecere, ținusem legătura de la distanță și voiam să văd unde duce.

Așa că, în chiar ziua în care am dat licența, seara, mai exact, m-am urcat în tren și am venit la București. Cred că sunt singurul din generație care nu și-a ”ridicat” diploma, e încă acolo, la facultate.

Am ajuns aici și, timp de vreo 5-6 luni, nu am ieșit din casă. Eram șocat de ce găsisem. Primul om de la care am cumpărat un Viceroy m-a furat la bani. Iar eu nici nu mi-am dat seama. Bucureștiul era mult mai dificil decât crezusem…

De ce ai rămas?

Din două motive: cele două săptămâni au însemnat ceva. Ne-am și căsătorit, apoi. Al doilea – mi-am dat cumva seama de ce gen de ocupație aș putea avea… deci m-am angajat în publicitate.

Știi întrebările alea: „ce vrei să fii când vei fi mare?” Niciodată nu am știut ce să răspund. Așteptam să zică alții ceva și să mă iau și eu după ei.

Până în clasa a VIII-a am fost olimpic și la mate, și la română. Practic, toată adolescența  am avut multe chestii care îmi plăceau, dar niciuna suficient cât să devină meserie.

Sorin, tânăr copywriter (2000)

Când eram mai mic, aveam două lucruri care mă lăsau cu gura căscată: Jacques-Yves Cousteau și cititul.

Existau cărți în care mă pierdeam de tot. Insula misterioasă, a lui Jules Verne, este una dintre ele. Voiam să fiu explorator, ca toți copiii, dar nu orice fel, ci genul inginerului Cyrus Smith, adică un om care a reinventat civilizația pe o insulă pustie. El este un exemplu moral care s-a imprimat la mine, omul care nu se descurajează niciodată.

Ca și astăzi (ha!), pe vremea aia, principala sursă de informație era ProTV-ul. Ce-mi plăcea mie la PRO atunci? Chestiunea zilei și publicitatea.

Cumva s-a cristalizat ideea că aș putea să intru în echipa lui Călinescu, să gândesc niște glume deștepte ori să fac publicitate. Nu m-au primit la Chestiunea zilei, deci am ajuns în advertising :))

Scrii?

Da. Foarte, foarte multe e-mailuri. (râde) Am publicat și o carte de publicitate, se cheamă Brief.

Am scris și o colecție de nuvele, pe care am terminat-o în vreo zece zile și pe care nu am mai citit-o niciodată. Sunt vreo 2 ani de atunci. Pentru că uneori, ca și în fotografie, mă simt ca un documentarist al realității pe care o trăiesc, contextul pentru o idee poate fi totul. Iar asta poate să însemne că ce scriu nu va fi publicat niciodată ori citit de altcineva.

Înainte de a fi căutare estetică, pentru un om care trăiește din scris, scrisul este un antrenament. Nu simt încă nevoia unui public, deși aș avea multe de spus, nu am găsit încă acea voce unică de care ai nevoie, pentru ca o carte să se întrupeze optim. Din punctul ăsta de vedere, e mai interesantă fotografia, așa că în ultima vreme scriu mult mai puțin, dar am aproape 10.000 de poze ale mele care nu-mi displac întru totul.

Poezie scrii?

Da. Poezia apare pur și simplu. Versuri am mai scris, cum îți povesteam, la cenaclul Vârstele Primăverii. Dar, în ultimii ani, pur și simplu se întâmplă niște conexiuni și se leagă într-un mod natural niște idei. Am un document pe desktop, printre alte sute de sărmane documente, pe care îl deschid din când în când și mai scriu ceea ce s-ar putea numi poezie, adică o frântură de viață pe care nu știai că o știi :))

Povestim despre copii?

Primul are 18 ani, îi va împlini anul acesta în septembrie, iar al doilea are două luni și-un pic.

Te emoționează să ai un băiat adult în curând?

Nu. Avem mai degrabă relația aia care implică o hartă, doi băieți și o mașină. Ne plimbăm mult de colo-colo, anul trecut am plătit amenzi prin toate țările prin care am trecut, ooops! Am o relație onestă cu Sașa, descoperim împreună chestii.

Iar bebelușul, Ari, este foarte amuzant. Are 7 kilograme înainte de 3 luni, iar de curând am început să comunicăm. Sunt câteva sunete pe care le scoatem împreună, un eeeee, un ahhhh…

 

Ai participat la nașterea lui?

Da, am fost în sală. M-au lăsat să fac trei poze, după care m-au blocat, un pic cam ca la rugby.

La nașterea lui Ari mi-am dat seama cât de interesant este aparatul foto ca sursă a realității. Ca fotograf, e nevoie să te raportezi la realitate obiectiv, nu prin trăirile proprii. De pildă, grija să nu setezi diafragma greșit, iar prima poză cu copilul nou-născut să iasă albă, te face să uiți puțin că acolo este copilul tău, de fapt. You want to get that photo, știi că vine și că în felul ăsta aduci valoare, arătându-le și altora ce vezi și cum vezi.

La nașterea lui Sașa ai fost?

Da, dar nu m-au lăsat să intru în sală. L-am văzut doar când s-a terminat toată operațiunea, printr-un geam vopsit, de la Municipal. Am recuperat repede. La 12.35 s-a născut, la unu fără zece era în brațe la mine.

A fost o revelație momentul acela.

De ce?

S-a întâmplat ceva atunci, care nu cred că ține de vreo trăire mistică, ci pur și simplu de o recalibrare de-o secundă a realității, ca și cum se instalează un soft care te face să știi. Cumva, fără așteptări și planuri minuțioase, când i-am ținut în brațe pe băieți, am știut exact ce ton ar trebui să aibă comunicarea mea cu ei. Am știut. Așa cum știe un povestitor care e cel mai potrivit ton al vocii pentru o poveste sau alta.