Paolo Sorrentino, regizorul serialului „Tânărul Papă” de la HBO: „Jude Law are două calităţi cruciale pentru acest rol: nesăbuinţă şi conştiinţă de sine”

Paolo Sorrentino şi-a asumat rolul de a regiza un serial care naşte controverse de la titlu până la tema aleasă. Şi l-a ales pe Jude Law, un actor cât se poate de versatil, să joace rolul unui Papă atât de neobişnuit. Serialul, care se difuzează în fiecare vineri de la ora 20:00 pe HBO, şochează – de la imagine până la ironia fină şi adevărul crud pe care le dezvăluie fiecare scenă, fiecare replică. Este o ficţiune care poate părea lipsită de pietate. Dar este un serial care poate schimba paradigme. Însuşi regizorul serialului „Tânărul Papă” recunoaşte – într-un interviu pe care îl publicăm prin amabilitatea HBO România – că serialul nu este deloc unul comod.

Paolo Sorrentino, „Tânărul papă” este prima miniserie pe care aţi regizat-o vreodată. Ce v-a făcut să abordaţi un format pe care nu l-aţi mai explorat?

Eram curios. În ultimii ani, mulţi regizori importanţi s-au implicat în eliminarea formulelor tradiţionale de soap-opera şi seriale care, până nu demult, dominau peisajul TV. Nu puteam rata şansa de a experimenta liber cu o poveste atât de complexă. Mi-a oferit şansa de a-mi lăsa imaginaţia să zburde liberă, fără a fi nevoie să renunţ la acele elemente narative care sunt sacrificate atât de frecvent în cinema, din cauza unor considerente de timp şi spaţiu.

Dar de ce un film despre papă?

Paolo Sorrentino: În timp ce făceam „La grande bellezza”, discutând cu producătorii „Tânărul papă” şi posibilitatea de a lucra împreună în viitor, am explorat ideea de a face un film despre Padre Pio (Papa Pius n.r.), bazat pe cartea lui Sergio Luzzatto, „Padre Pio: Minuni şi Politică în secularism”. Cu toate că povestea e interesantă, iar cartea este, fără îndoială, una importantă, ne-a fost clar că am fi re-explorat – chiar dacă din alt unghi – un subiect care fusese deja abordat de mulţi alţi regizori. Ideea unei miniserii de televiziune despre un papă ca niciun altul, a apărut câteva luni mai târziu.

Cum aţi ajuns la înfăţişarea papei dumneavoastră?

Paolo Sorrentino: În timp ce mă gândeam la un film de televiziune ce urma să aibă loc în contextul în mod inevitabil provocator al religiei, mi-a venit o idee care la prima vedere părea nebunească. „De ce nu am avea un Pontif diametral opuse Papei Francisc?” După un cap al Bisericii atât de profund implicat într-o relaţie pozitivă cu oamenii şi cu mulţimile, mi-am imaginat un alter ego cu totul diferit. Un om profund legat de tradiţiile şi ritualurile ancestrale ale bisericii romano-catolice. Un papă care închide uşile în loc să le deschidă larg şi care, în loc să acţioneze ca un păstor de suflete, capabil de a convinge oameni foarte îndepărtaţi de poziţia sa, îi izgoneşte pe păcătoşi şi îi consideră nedemni. Un papă care şi-ar dojeni credincioşii, cerându-le sacrificii absolute şi îndemnându-i spre credinţa orb-obscurantistă.

Este chiar imaginea papei Lenny Belardo, interpretat de Jude Law. Cum de l-aţi ales tocmai pe el?

Paolo Sorrentino: L-am văzut în urmă cu câţiva ani în filmul lui Sam Mendes, „Drumul spre pierzanie”, şi m-a fascinat modul în care umbla. În acel film, Jude mergea într-un mod care dezvăluia întreaga lume interioară a personajului său. Un actor care este capabil să ne spună atât de multe despre un personaj prin simpla mişcare a corpului este un actor care este incontestabil ieşit din comun. Este ceva fenomenal. Mersul acela obosit m-a uimit. Am decis că de aici voi începe – de la un mare talent. Şi numai un talent nelimitat ar fi capabil să joace un personaj atât de provocator fără a aluneca în facilele capcane hagiografice – căci, de fapt, acest personaj nu există în realitate.

S-a dovedit Jude Law a fi actorul pe care-l căutaţi?

Paolo Sorrentino: Au existat mai multe puncte de contact între personaj şi Jude Law. Vârsta, aspectul fizic, carisma si capacitatea de a încorpora dualitatea pe care am vrut să o imprim personajului. Am vrut să regizez un actor capabil să portretizeze atât un anumit aspect al vieţii cât şi opusul acelui aspect. Jude are calităţi excepţionale de concentrare şi rezistenţă. Acesta a fost un film de lung, iar el s-a angajat în proiect cu un profesionalism şi o concentrare pe care nu le găsiţi prea des. Şi-a pus încrederea în mine: pentru un regizor, încrederea actorului este un dar care previne o serie de probleme neplăcute pe platoul de filmare. Probleme pe care nu le-am avut cu Jude. Lucru cu el a fost o plăcere şi aş începe cu plăcere să lucrez cu el din nou, mâine dimineaţă, pentru că a arătat că are două calităţi cruciale pentru acest rol: nesăbuinţă şi conştiinţă de sine. Două calităţi contradictorii, dar asta este ceea ce fac marile talente – sunt capabile de contradicţii. Pentru a fi credibil, acest personaj avea nevoie, în acelaşi timp, de un actor cu un curaj nesăbuit, capabil să construiască o întreagă lume prin mişcarea corpului, gesturi, timbru, vorbire şi priviri.

În filmul dumneavoastră, papa Belardo este un Pontif neaşteptat.

Paolo Sorrentino: Un papă ce trimite la cei mai reacţionari înaintaşi ai săi – începând chiar de la numele pe care îl alege pentru pontificatul său: Pius XIII. Un om aflat pe o poziţie de o responsabilitate copleşitoare, şi care îşi asumă acest rol cu o aparentă lipsă de simţ practic şi cam copilăros. Un om care se întoarce în trecut şi respinge viitorul. Un papă imaginar şi improbabil, care a devenit apoi protagonistul unui film şi care – din conversaţiile mele cu experţi – chiar reprezintă o posibilitate distinctă şi foarte reală. După Jorge Mario Bergoglio, acest papă al dialogului, nu există niciun motiv să nu se presupună că, în viitor, probabil ca o ruptură de predecesorul său, va exista un Pontif mai puţin luminat şi progresiv decât cel pe care îl avem acum.

Ce poveste aţi vrut să spuneţi cu această miniserie?

Paolo Sorrentino: Nu este uşor să redai în câteva cuvinte un film atât de lung despre o lume atât de complexă, dar dacă ar fi să încerc să o rezum, aş spune că miniseria oferă o imagine a uneia sau a mai multor singurătăţi care populează un teritoriu comprimat şi restrâns, care este el însuşi deja un manifest al izolării şi singurătăţii. Vaticanul este un stat atipic. Un oraş ca niciun altul. Un loc în care, fie din cauza dogmei religioase, fie din cauza legilor care guvernează viaţa de zi cu zi, singurătatea este un fapt perceptibil, care se poate atinge, practic, cu mâna.

Deci ce este acest film? O poveste moralizatoare despre papă, despre putere, despre Dumnezeu, despre normalitatea de zi cu zi care ascunde un loc atât de ieşit din comun?

Este un film despre singurătate, care este punctul crucial al condiţiei umane. Chiar şi Evanghelia, atunci când ajunge la punctul culminant al poveştii, atunci când doreşte să arate că Dumnezeu cu adevărat a devenit om, îl lasă pe cruce să simtă singurătatea, singurătatea acelui strigăt: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?” Tema mea a fost singurătatea ca centru al experienţei umane şi, arătând singurătatea într-o personalitate atât de aberantă ca cea a papei pe care l-am pus pe ecran, am transformat-o, practic, într-o naraţiune.

Deci Lenny şi toţi ceilalţi sunt doar pretexte?

Paolo Sorrentino: Lenny îşi experimentează singurătatea ca pe o formă de abandon, dar este, în fapt, aceeaşi condiţie pe care o trăieşte toată lumea. Aceia care se pierd în putere fac acest lucru pentru că le e frică de singurătate. O singurătate pe care Lenny o caută în pauze sale lungi de lene romană, un Otium în care nu face altceva decât să aştepte singurătatea pe care o ştie atât de bine.

A fost Tânărul papă complicat de filmat?

A fost foarte scump şi complicat, deoarece, după cum ne-am aşteptat, Vaticanul a refuzat să coopereze. Total. Am fost forţaţi să reconstituim totul utilizând variate puncte de vedere şi locaţii şi am avut mereu grijă ca tot ceea ce filmăm să fie în concordanţă cu efortul nostru de a crea un tot unitar. Şi, la urma urmei, chiar şi Vaticanul este deja o amestecătură de epoci şi stiluri.

De ce aţi ales drept locaţie Vaticanul?

Deoarece este un loc în care trăiesc şi se mişcă figuri contradictorii, şi mie îmi plac contradicţiile. Aceste figuri sunt conduse de întrebări recurente, de impulsuri şi nevoi. După cum spune cardinalul Caltanissetta, unul dintre membrii cei mai importanţi ai întregii Consistoriu, jucat de Toni Bertorelli, problema nu este nici credinţa în Dumnezeu, nici găsirea unui răspuns la o dilemă insolubilă; ceea ce este interesant, chiar şi când ai dubiu, este necesitatea.

O necesitate pe care Lenny Belardo o resimte la fel ca toată lumea. Povestea de viaţă a primului papă american din istorie nu poate fi simplă.

De la bun început le spunem telespectatorilor că papa, primul papă american din istoria bisericii, a fost abandonat de părinţi. Viaţa sa privată, din copilărie încoace, este marcată de singurătate şi e obişnuit să se descurce singur. Belardo este încă un copil şi, totuşi, este obligat să confrunte lumea ca un adult. Când devine papă, problemele sale personale şi traumele din copilărie afectează un miliard de credincioşi catolici. Practic, serialul spune o poveste despre maturizare în care multe dintre problemele copilăriei rămân nerezolvate.

De ce nerezolvate?

Tehnic, papa Belardo nu este orfan. Nu ştie ce s-a întâmplat cu părinţii săi, dar, din moment ce a fost abandonat când era copil, nu poate fi sigur de nimic. Starea suspendată de durere şi limbo-ul existenţial în care este prins ca într-o capcană nu se rezolvă într-o tristeţe privată, ci se extinde spre exterior, spre celelalte personaje, devenind una dintre forţele motrice ale poveştii.

Aţi menţionat infantilismul papei Belardo. Ce vreţi să spuneţi cu asta?

El este un papă care luptă împotriva lui însuşi şi cu propriile lui fantasme. Un om care încearcă să se elibereze de o copilărie tragică, chiar dacă a avut o legătură foarte puternică cu acea copilărie. Ambiţia sa nu e o simplă ambiţie, ci mai degrabă rezultatul propriei sale încercari complicate de a se elibera de starea de fiu, pentru a deveni tată pentru sute de milioane de credincioşi. În mod evident, călătoria lui nu este una uşoară şi lipsită de erori, pentru că trebuie să se transforme cu viteza luminii. El este forţat să abdice o lume simplă şi să intre într-o lume mult mai complicată.

La prima vedere, noul papă nu oferă credincioşilor o senzaţie de încredere. Este acest papă un om bun?

Nu ştiu exact ce înseamnă să fii un om bun şi nu cred că vreau să aflu. Lenny Belardo este o fiinţă umană la fel ca toată lumea şi, tocmai pentru că umanitatea este interesantă, pentru că nimeni nu seamănă cu nimeni, lucrurile pe care le face sunt imprevizibile. Papa Belardo nu este nici bun, nici rău: el trebuie să descâlcească o contradicţie internă, în contextul unei misiuni mai mari – aceea de a fi Pontif.

Pentru rolul lui Mary – călugăriţa care îl va ajuta pe Belardo să dezlege acel nod, femeia care l-a crescut – aţi ales-o pe Diane Keaton.

Paolo Sorrentino: Pentru mine a fost o provocare, un pariu, şi nu am nici o îndoială că acelaşi lucru este valabil şi pentru ea. Mi se părea că această actriţă extraordinară şi-a petrecut prea mult timp în comedie deşi a demonstrat, în timp, un talent excepţional pentru roluri dramatice. Mi s-a părut mult mai interesant să-i ofer un rol non-comic, ceva ce să nu joace cu uşurinţă, cu ochii închişi. Temerile ei, anxietatea cu privire la asumarea unui rol de acest tip, după atâţia ani, au conturat-o pe sora Mary, rezultând un personaj care m-a luat şi pe mine prin surprindere.

Un papă non-progresist şi, prin urmare, unul aflat la ani lumină de o potenţială revoluţie?

Paolo Sorrentino: Exact opusul. Propulsat de firea sa de adolescent peren, spre deosebire de pontifii care evaluează şi cântăresc fiecare decizie şi apoi aleg compromisul, Belardo este un extremist. Un fundamentalist. Un apocaliptic. Face ceea ce crede ca este corect şi ia măsuri. Este un individ dur, care crede că fiinţele umane trebuie conduse de o singură misiune: credinţa în Dumnezeu, renunţând la orice altceva. Teorema care serveşte ca fundament pentru pontificatul său este refuzul. Un refuz care ar trebui să instige curiozitatea credincioşilor şi să-i facă să asculte orbeşte de el. Belardo cere devotament absolut şi total şi nu implicarea parţială pe care cei mai mulţi oameni o dedică bisericii. Cu el, nu există jumătăţi de măsură.

Care este tonul serialului?

Paolo Sorrentino: Din fericire, nu există un singur ton, ar fi obositor. Am făcut tot posibilul să menţinem o constantă nuanţă de ironie, un fel de linie care leagă episoadele, ceva ce cred că se întâmplă în Vatican, deoarece petrecerea timpului liber – ceva ce se găseşte din abundenţă la Sfântul Scaun – este un generator infailibil de ironie.

Le va place miniseria catolicilor?

Paolo Sorrentino: Da, dacă se vor uita cu entuziasmul şi încântarea pe care le merită un tablou. Când te uiţi la un tablou, nu o faci pentru a verifica dacă acesta corespunde catehismului sau ca să îţi dai seama dacă este pictorul un bun catolic. O să le placă dacă se vor uita cu bunăvoinţă şi dacă se vor lepăda de conformism. Dacă se aşteaptă la o adeziune filologică la dogma, atunci nu, nu le va place.

Cu ce-aţi rămas după aceşti doi ani petrecuţi făcând această miniserie?

Paolo Sorrentino: Sper că am făcut un film bun – deocamdată, am şi mai multe îndoieli. Papa creat de mine este condus de îndoială, şi îndoielile mă chinuie şi pe mine. Într-un sens, timp de aproape doi ani, am mers împreună, unul lângă celălalt. Braţ la braţ.