Paul Tukaram și căutarea interioară la capătul căreia nu se află nimic. Părăsit de iubită, fără bani de chirie, locuia în mașină. A luat-o de la zero și a găsit calea spre eliberare

Paul Tukaram este un nume încărcat de semnificație pentru toți aceea care nu se mulțumesc cu viața pe care o trăiesc, cu regulile, cutumele, standardele impuse de societate, care simt că dincolo de noi e ceva mai mi mult. Cu alte cuvinte, toți cei care încep căutările în adâncul sufletului propriu.

Paul Tukaram este omul ce a trecut prin toate aceste zbateri ale căutării și autocunoașterii, a încercat toate tehnicile de dezvoltare personală care i-au picat în mână și abia acum cinci ani a simțit că ceva l-a lovit în moalele capului. Era maestrul Vasant Swaha care spunea că „meditația înseamnă să nu deranjezi momentul”. A știut că trebuie să ajungă lângă el pentru că el îl va ajuta în călătoria sa.

Și așa a fost.

Azi, Paul Tukaram este autorul a două cărți, ține cursuri de detox sufletesc și nu numai și organizează unele dintre cele mai căutate tabere.

Dar până să ajungă aici a parcurs o călătorie lungă și anevoioasă care a început din copilărie și l-a purtat printr-o mulțime de meserii, până în Italia, unde a început să lucreze ca măturător ca apoi să ajungă proprietarul unei firme de construcții. A luat-o de multe ori de la 0, ultima dată în București, când a fost lovit de o criză existențială teribilă: părăsit de iubită, fără casă, fără bani de chirie și locuind în mașină, a înțeles că ceva trebuie să se schimbe la el și în el. Și de aici începe cea din urmă călătorie, probabil cea salvatoare.

Pari genul de om care atunci când apare, parcă ne aprinde o lumină în cap 😀

Paul Tukaram: Mă bucur să aud 😀. E interesant!

Bănuiesc că ți s-a mai spus… Când începi să vorbești, situația pare revelatoare dintr-o dată…

Tocmai asta e ciudățenia: nu ar trebui să fie așa. Ceea ce spun eu ar trebui să fie normalul.

Ce aș vrea eu de la această întâlnire este să vorbim despre tine ca om, nu despre cum ar trebui să face, acel detox sufletesc. Pentru asta sunt cursurile tale și cei care vor să afle mai multe, te pot căuta. Eu aș vrea să cunoaștem omul din spatele lui Tukaram. Și anume povestea lui de viață.

Minunat!

Paul Tukaram: „M-am născut în Iași, unde am copilărit până pe la vreo 34 de ani”

O să încep prin a întreba ce semnificație are Tukaram?

Este un nume. E mai mult decât un nume care are o poveste asociată cu maestrul meu, Vasant Swaha. Vasant Swaha a fost unul dintre discipolii foarte apropiați ai lui Osho, a stat mai bine de 15 ani alături de el, fiindu-i și bodyguard, printre altele. Vasant Swaha are două spații pentru retreat-uri, unul în Norvegia și unul în Brazilia și eu am ajuns la el într-un mod foarte direct.

Undeva prin 2016 mă dădeam cu capul de pereți în ceea ce privește căutarea și am cerut ajutor. La un moment dat am cedat – și când spun cedat mă refer la un aspect care ține de modul în care lucram atunci: să le fac eu pe toate. Vine un moment în căutarea asta când trebuie să cedezi pentru că dacă ești sincer în căutarea ta, ajungi în punctul acesta.

Am cedat și am cerut ajutor pornind de la ideea pe care Osho și mulți alții înaintea lui au spus-o: pentru ca lucrurile să devină mai ușoare, ai nevoie de un maestru viu. Doar un maestru viu te poate lua de urechi și îți poate arăta lucrurile exact așa cum sunt, fără alterații. Și asta am făcut. A doua zi, umblând pe Youtube în virtutea inerției – pentru că tot credeam că mai trebuie să mai fac ceva – l-am găsit pe Swaha care vorbea într-un video foarte scurt despre meditație. A fost necesară doar o clipă ca să înțeleg că este el cel care mă va ajuta. Spunea în acel video că meditația înseamnă să nu deranjezi momentul. Pentru mine, faptul că l-am văzut a și dus la crearea unei conexiuni, iar ceea ce a spus m-a lovit în moalele capului.

S-a făcut liniște și după ce mi-am revenit am zis că trebuie să ajung să-l văd. Anul următor, în 2018 am ajuns în preajma lui. Din prima zi – această întâlnire poartă denumirea de satsang, ceea ce în traducere corectă înseamnă întâlnire cu adevărul – am cerut să fiu inițiat, tocmai pentru că voiam să fiu cât mai aproape de el. După ce am cerut inițierea în a deveni discipol, la finalul retreat-ului, care a durat 3 săptămâni, am primit numele de Tukaram.

Acest nume este și el o consecință a faptului că Swaha a văzut formularul de înscriere, unde trecusem, printre altele, ca ocupație scriitor. Pe parcursul retreat-ului am avut niște revelații și la un moment dat i-am scris: așa se proceda, dacă ai întrebări sau nelămuriri, îi scrii o scrisoare și el îți răspunde în timpul satsang-ului. I-am scris și nu mi-a răspuns. A luat una dintre scrisorile mele și a spus că „astea sunt scrise din cap”, apoi mi-a spus: „Te numesc Tukaram, care înseamnă scriitor sfânt, dar nu pentru că are legătură cu sfințenia, ci pentru că trebuie să înveți să scrii din inimă. Să nu-ți mai folosești capul. Scrisul trebuie să ajungă să fie instrumentul care exprimă direct ceea ce este. Elimină capul și atunci stăm de vorbă”.

Cam aceasta e povestea numelui Tukaram și a celui care a parcurs cumva acest proces. Și de atunci am luat numele acesta și îl folosesc, nu pentru că înseamnă cine știe ce revelație, ci pentru că mie mi-e drag deoarece reprezintă legătura mea cu Swaha.

Pot să te întreb câți ani ai? Se spune?

51 de ani.

Născut, crescut unde?

M-am născut în Iași, unde am copilărit până pe la vreo 34 de ani, cum am obiceiul să spun 😀. Și acum copilăresc. Am plecat apoi în Italia, am stat vreo șase ani și când m-am reîntors, m-am stabilit în București.

Să faci ce în Italia?

De toate. Începând de la măturat și terminând cu a avea propria firmă de construcții.

Adică ai plecat, așa cum a plecat tot românul, de nevoie?

Evident. La vremea aceea, de nevoie. Situația în care ne aflam la vremea aceea, cel puțin din punct de vedere financiar, nu era roz. Și bineînțeles capul de la vremea respectivă nu vedea alte opțiuni, așa că am apelat la sora mea care locuia în Italia de multă vreme și care mi-a întins o mână de ajutor.

Dar repede te-ai descurcat: în șase ani să ai deja propria firmă de construcții?

Păi m-am descurcat și mai repede de atât. În 2004 când am ajuns eu eram imigrant ilegal, pentru că la vremea aceea România nu era în UE și în 2007 când s-a dat drumul, deja aveam înființată firma. Eram primul român din Sicilia care a apărut la Camera de Comerț ca fiind artizan în construcții. Cam acesta a fost modelul vieții mele. Am început ca angajat pentru că aceasta era mentalitatea, nu să ai propria ta afacere, am fost educați să fim angajați – chiar dacă ceva din mine spunea tot timpul că nu-i convine. Căutam libertatea și credeam că libertatea se află în bani, apoi am crezut că libertatea se află în business, să fiu propriul meu stăpân, fără să-mi dau seama că pentru asta e foarte mult de muncă și trebuie să treci prin iad ca să înveți cum se face. Încetișor am început să învăț cam ce înseamnă să fii antreprenor, să-ți câștigi banii, fiind liber

Paul Tukaram: „Totul era minunat la nivel teoretic, la practică era 0”

Te-am auzit vorbind despre tatăl tău și de lupta ta continuă de a-i corespunde. Ce meserie aveau ai tăi?

Ai mei au fost oameni foarte simpli. Veneau dintr-un mediu, să spunem needucat. Taică-meu avea nouă clase, maică-mea a terminat zece clase și apoi s-a angajat pentru că întreaga lor istorie a fost de suferință și de chin. Însă – și acesta a fost un lucru care pe mine m-a ajutat enorm – tocmai pentru că aveau puțină educație scolastică, încercau să compenseze citind. Eu nu i-am văzut niciodată făcând altceva în afară să citească, iar pe mine m-a inspirat foarte mult treaba asta și am început să citesc ca și ei. Casa era plină de cărți. Maică-mea nu-ți cumpăra ciorapi ca să-și cumpere o carte sau mânca doar un covrig ca să adune bani să-și mai cumpere o carte. Taică-meu era înnebunit după istorie, politică, socio-strategie și așa mai departe, maică-mea era cu romanele polițiste, drame, franțuzisme și altele, iar eu am luat câte ceva de la ambii, la care am adăugat mai târziu science fiction. Și am citit până la 40 și ceva de ani. După aceea, când am dat de Osho, în 2000, dintr-o dată totul s-a concentrat, în sensul în care am realizat cât de multă informație există și cât de puțină informație relevantă există, în același timp. Dacă noi nu am avut acces la acest tip de informație, pentru mine a fost un șoc. Am realizat că am citit toate lucrurile acestea, dar nici unul nu are aplicabilitate în viața de zi cu zi. E frumos, mergi cu imaginația pe alt tărâm, începi să visezi și tocmai asta este problema: începi să visezi și în viața de zi cu zi. Și începi să realizezi după aceea că ce-ți imaginezi tu că ar trebui să fie, de exemplu, o relație, nu este una și aceeași cu ceea ce există în realitate.

Iar contradicția asta pe mine m-a frapat întotdeauna și am căutat să înțeleg de ce se întâmplă scindarea asta, care e motivul pentru care eu îmi doresc să se întâmple lucrurile cum trebuie, dar nu se întâmplă.

Prin intermediul lui Osho am înțeles că ceva lipsește, și anume practicabilitatea, aplicabilitatea din tot ceea ce ai adunat până în momentul de față. Totul era minunat la nivel teoretic, la practică era 0. Și de acolo a început călătoria cu practica. De aceea și insist, de aceea și fac tot ceea ce fac în momentul de față, orientat spre practică.

Care ar fi trebuit să fie drumul tău? Pentru ce te-ai pregătit? Ce voiai să te faci?

Am trecut prin multe și e amuzant 😀. Ai mei voiau să mă fac preot sau militar pentru că acestea erau considerate meserii bune la vremea respectivă, te bucurai de statut, salariu fix și așa mai departe 😀. Bineînțeles, pentru că nu mi-a plăcut școala foarte mult, nu am avut note bune pentru a duce mai departe visul lor. Mi-a plăcut să învăț, să experimentez, dar nu să fac genul acela de școală, să fiu tocilar. Luam note mari doar la ce-mi plăcea mie. La istorie, de exemplu, unde aveam un profesor care ne povestea altă istorie, sau la muzică unde proful venea cu pick-up-ul și ne punea simfonii de Mozzart sau ne explica istoria din spatele celor mai mari opere, luam note mari. Mă interesau poveștile, nu doar să acumulez informația și astfel, evident, notele mele nu erau foarte mari. Ca să intri la școala de popi sau la liceul militar, trebuia să ai de la 8 în sus 😀. Eu făceam absențe, mă duceam pe câmpii, mie îmi plăcea să mă duc în pădure să mănânc corcodușe, să fug după iepuri, orice să nu stau la școală cu fundul în bancă.

Apoi a trebuit să fac o școală, evident, am terminat liceul, mi-am luat diploma de tehnician în construcții și cam asta a fost. În momentul în care s-a pus problema să fac facultatea, am refuzat pentru că era pierdere de vreme. La momentul acela mie îmi era foarte clar că nu fac altceva decât să pierd vremea.

După aceea am lucrat în Armată, de acolo, pentru că eram copil cuminte, au vrut să mă trimită la școala de ofițeri, nu am vrut, apoi mi-am dat demisia și am început să lucrez în orice domeniu se ivea. Am lucrat în vânzări, am lucrat ca brutar, am învățat să fac covrigi, am lucrat în construcții, vânzări din ușă în ușă, agent imobiliar, agent de pază, o grămadă de chestii, ce n-am făcut. Stăteam câte 2-3 ani într-o meserie și apoi plecam.

Citește și: Gaspar Gyorgy, de la copilul anxios și retras, influențat de un tată alcoolic și un bunic iubitor, până la terapeutul inspirațional de astăzi

Păi e bine, că le-ai învățat pe toate, nu? 😀

Poți spune și așa 😀