Părintele Necula și Carmen Chindriș: Împreună pentru o cauză nobilă. Cum a schimbat o experiență personală viețile a mii de oameni

Plecând de la această poveste a vieții tale ai înființat o organizație. Cum l-ai cooptat pe părintele Necula?

Împreună cu prietena mea foarte bună în care aveam încredere și eram cumva cam pe aceeași linie amândouă. Am sunat-o a fost de acord și tot împreună am fost la părintele Necula cu care eram prietene de peste 20 de ani. I-am spus și lui ideea noastră și el ne-a întrebat de ce avem nevoie. „De încă un om care să fie pe treaba lui și să aibă ca scop dorința de a-i ajuta pe oameni”, i-am răspuns eu. Și atunci s-a oferit el și așa am ajuns să facem asociația asta împreună.

Prietena ta mai e în asociație?

Da, suntem toți, de la început până acum. Doar că am tot adăugat servicii, am tot adăugat programe și astfel a trebuit să ne împărțim. De când cu războiul am preluat și partea de criză pe refugiați, pe integrare și astfel ea se ocupă de partea aia, iar eu de cea medicală.

Citește și: Pr. Constantin Necula: „Preoția presupune și să admiți cu serenitate „luatul peste picior”, intră în fișa postului umilirea preotului. Oamenii nu știu dar noi suntem antrenați pentru asta, dar când le-au murit părinții am devenit dintr-o dată „părinte” și le-am înlocuit părinții”

Hai să rezumăm puțin activitatea și misiunea voastră la momentul acesta. Ce înseamnă partea de oncologie?

În momentul de față, partea de oncologie înseamnă două case Sus Inima în Sibiu și una în București, în care cazăm pacienții care vin la radio terapie din județele limitrofe și aparținătorii lor, adică vreo 30 de locuri cumulate, un centru de sprijin în Sibiu unde oferim psihoterapie unu la unu, art terapie, nutriție, navigator de pacient oncologic, asistență socială pentru dosare și pe partea de fizio avem drenajul limfatic.

Încerc numai să-mi imaginez cât de cruntă e boala asta și să mă pun în postura pacientului care trebuie să mai facă un ditamai dosarul de mare complexitate. Mi se pare strigător la cer…

Multe sunt strigătoare la cer. Pe parcurs am tot auzit: Ar trebui să facă statul, ar trebui să facă alți oameni, ar trebui să facă medicii… Pe mine, sincer, nu mă interesează cine ar trebui să facă, pe mine mă interesează ce e de făcut și nu se face și astfel facem noi.

Pe partea birocratică, asistentul social face dosarele acestea de handicap. Când ești suspect de cancer, poți să suni deja navigatorul care te îndrumă la specialiști, în așa fel încât timpul acesta de la suspiciune la diagnostic să fie cât mai scurt. Job-ul navigatorului este să-ți înlesnească tot procesul.

La Timișoara ce deschideți acum? O nouă casă?

Nu. Timișoara e primul centru pe care îl deschidem cu walk in în sensul că avem permanență, poți să mergi acolo în timpul zilei între ora 8 și 2 după amiaza. Acolo te așteaptă navigatorul, te poți înscrie pe o listă pentru art terapie, grupuri de suport sau poți să vii doar să te relaxezi și să socializezi cu alți oameni ca tine.

Turismul e un domeniu foarte exotic pe lângă ceea ce faci astăzi. Tu lucrezi cumva cu moartea…

Da, așa este, dar să știi că eu nu am gândit astfel. Mai îmi spun și alții că e foarte multă tristețe în jurul meu. Însă eu nu am privit niciodată lucrurile așa, mai degrabă m-am gândit ce s-ar întâmpla cu omul acesta dacă nu ar fi asociația Sus Inima. Și astfel mă bucur de fiecare dată când cineva primește un răspuns, când cineva are unde să se cazeze pe timpul terapiei, de fiecare dată când mai ajutăm un om. Eu nu mă gândesc: „Of, săracul de el!”. Mă gândesc: „Uite ce oportunitate are că poate apela gratuit la cineva care știe despre ce vorbește”.

Carmen Chindriș: „Pe mine mă interesează ce e de făcut și nu se face și astfel facem noi”

În termeni de impact, cum s-ar traduce rezultatele asociației de până acum?

Până la finalul anului trecut, ultima dată când am numărat, aveam peste 1800 de familii ajutate și peste 8000 de beneficiari indirecți.

Vă e greu să faceți rost de bani?

Da. Dar nu ar fi fost greu dacă am fi rămas la unul, două servicii sau la o casă. Dar pe măsură ce creștem ca experiență, pe măsură ce oamenii află de noi – centrul din Timișoara a venit de pe urma solicitărilor pacienților din Timișoara care ne sunau în Sibiu, încă de pe vremea COVID – trebuia să ne extindem. Ne mărim și în Sibiu, deschidem un centru mai mare și aici și tot așa. Niciodată nu o să avem câți bani am avea nevoie pentru că totdeauna reinvestim.