Căutare

Share this article

Patrick Brăila este probabil una dintre cele mai vocale voci ale comunității transgender. De fapt, este co-președinte al asociației ACCEPT și luptă ca viața persoanele trans din România să fie mai bună.

Persoanele trans, la nivel global, înregistrează cea mai mare rată de suicid în rândul comunității LGBTI+. De ce? Pentru că trauma de a simți că ești băiat sau fată într-un corp de fată, respectiv băiat este una de neînțeles pentru majoritatea, iar asta se traduce prin multă respingere, discriminare, ură, violență, chiar crimă. De cele mai multe ori nici măcar părinții, cele mai apropiate persoane din viața noastră nu înțeleg, uneori că nu pot, alteori de teamă că „ce o să zică lumea?” și preferă să-și îndrume copiii către psihologi, psihiatri sau ginecologi, cum a fost cazul lui Patrick, amăgindu-se că aceștia trec printr-o fază și că își vor reveni.

Patrick este cazul fericit care până la urmă a fost înțeles și susținut de familie, însă multe persoane trans nu au parte de acest confort.

Cu toate astea, timp de mai bine de 10 ani a încercat să afle el însuși care este drumul pe care să meargă, ce poate face pentru a avea corpul pe care îl simte și pentru a se împăca cu sine. A început tranziția singur deoarece nici un doctor nu a avut disponibilitatea de a-i asigura supraveghere medicală pe timpul tranziției. Au trecut cinci ani de atunci și consideră că prima injecție cu testosteron a fost cel mai bun lucru pe care l-a făcut pentru sine. Cum arată povestea lui, când și-a făcut coming-out-ul, cu cine s-a luptat și cu cine o mai face încă, aflați azi din interviul pe care Patrick Brăila mi l-a acordat într-o frumoasă zi de primăvară în Parcul Cișmigiu.

Citește și Psiholog Miruna Stănculescu: „ Neeacceptarea și intoleranța traumatizează pe viața. (punct) Asta nu are legătură cu sexul ci cu negarea identității individului”

Cum te prezinți tu în câteva cuvinte?

Patrick Brăila, bărbat trans, activist trans, regizor de film și co-președinte al asociației ACCEPT.

Câți ani ai?

34 de ani împlinesc la vară, pe 14 iulie. Dar am două zile de naștere, a doua zi de naștere este pe 14 decembrie 2013, ziua prin injecții, și o sărbătoresc ca pe o zi de naștere; așa că pe de altă parte am vreo cinci ani și jumătate.

Mergi la grădiniță adică 😀

E o combinație de grădiniță cu pubertate, o călătorie a devenirii…

Când ai realizat că ești trans? De fapt nu cred că ai putut realiza că ești trans, ci că ești diferit…

Nu m-am perceput niciodată altfel. Nu am avut o amintire, prima amintire despre mine în care să zic că „a, sunt băiat, nu sunt fată”. Nu. Dintotdeauna m-am perceput băiat. Însă asta e doar experiența mea, nu e o regulă.

Dar cred că a fost un moment în care ai realizat că ceilalți te văd fată…

Ce am realizat a fost întradevăr că nu ai voie sau ți-e foarte greu să fii un băiat trans. Pe atunci se folosea expresia asta de lemn „un băiat prins în corp de fată” cu care eu nu sunt neapărat de acord, dar cred că explică mai bine. Foarte devreme am înțeles că ăsta e lucru dracului cumva și asta m-a aruncat pe mine într-o durere și într-un haos din care am ieșit când am început tranziția. De exemplu, prima dată le-am spus alor mei în joacă când eram copil, aveam vreo 9-10 ani: „Hei, eu mă fac băiat când o să fiu mare”. Au râs de mine, au zis că e o prostie, nu se poate așa ceva și cumva acestea au fost mici semne care mie mi-au dat de înțeles că mai bine tac din gură, că dacă insist pe chestia asta nu o să iasă bine. Și am mers așa pe burtă. Am absorbit conștient și inconștient faptul că, din punct de vedere social, anatomic, poate și chimic, sunt perceput ca fată și că ceea ce simt eu cu adevărat nu poate fi un lucru de mândrie.

Tu ești din București?

Sunt din Turnu Severin.

Părinții tăi cu ce se ocupă?

Mama e medic și tata e inginer. Provin dintr-o familie absolut obișnuită.

Nu e obișnuită, e o familie de intelectuali…

Este o familie obișnuită și am fost crescut cu foarte multă dragoste, nu mi-a lipsit niciodată nimic. Am avut o copilărie absolut fericită, la bunici la țară, într-un mediul super calm, super iubitor, cu tot ce aveam nevoie. Și asta m-a ajutat foarte mult pentru că înțeleg că baza mea este copilăria asta fericită.

Citește și Iaromira Popovici, mama lui Luca, persoană gay şi student la Harvard: „Dacă ţii la copilul tău şi dacă îl iubeşti, vrei să fie fericit, iar dacă el e fericit aşa, nu te mai interesează alte lucruri”

Fiecare persoană din comunitatea LGBTI+ cu care am vorbit, mi-a spus că a trecut printr-o perioadă de regăsire, o perioadă în care a trebuit să se accepte pe sine. Tu ai avut așa ceva?

Categoric! Și încă mai am pentru că punctul meu de cădere maximă a fost la 17 ani. Până atunci mă simțeam băiat, mă îmbrăcam, mă comportam ca băiat, aveam parte de discriminare bineînțeles, dar nu mult pentru că eram destul de prietenos și destul de deschis și aveam foarte mulți prieteni și eram destul de popular în liceu. Eu mă gândeam în naivitatea mea că se va poate face ceva, cândva, cumva, ca eu să trăiesc ca băiat. Doar că atunci când m-am deschis concret, cu totul, asta s-a întâmplat pe internet, pe Mirc, într-o relație intimă în care m-am prezentat ca băiat, când a trebuit să recunosc niște lucruri despre mine, momentul ăla a fost pentru femeia respectivă un punct foarte dureros. Eu nu am înțeles neapărat despre ce e vorba și ce o doare atât de tare, pentru că practic, mă prezentasem ca mine. Și când am văzut ce durere provoacă chestia asta în oameni, mai ales în oameni pe care îi iubesc, am înțeles că a fi trans pe lumea asta și în societatea asta, e lucrul dracului și m-am ascuns foarte mult în mine. Nu am putut să vorbesc despre asta și nu am putut să împărtășesc asta cu nimeni și am dus-o singur. Prima dată le-am zis alor mei pentru că după căderea asta, nu prea mai funcționam, nu prea dormeam nopțile, nu prea mai funcționam la școală, eram super retras, îmi era foarte greu. I-am zis într-o zi mamei: „Mamă, eu nu simt ca o fată!”. Ea a tăcut și a ieșit din camera. După o vreme i-a spus tatei care a considerat că e o fază și că sigur o să îmi treacă, dar care sigur nu era de neglijat.  Și ce s-au priceput să facă a fost să mă ducă la un ginecolog la Timișoara. Atât au știut ei, asta se întâmpla acum 17 ani. După consultație eu m-am așezat la masa lui și am zis: „Domnul doctor, pe mine mă interesează ce trebuie să fac ca să-mi schimb sexul. D-asta am venit la dumneavoastră”. Doctorul s-a blocat, asistenta s-a blocat și a îngăimat ceva de genul: „Știu doar că la București se pot face astfel de operații” de parcă tranziția unei persoane trans numai în asta stă. Atunci eu am zis: „Deci nu mă puteți ajuta, la revedere”. După ce ne-am întors, un timp, o vedeam pe mama foarte supărată pe mine. Era supărată, nu tristă și nu înțelegeam de ce. Era ca și cum făcusem eu ceva greșit. Iar într-o discuție mai aprinsă mi-a spus că acel doctor îmi pusese un diagnostic de boală cu transmitere sexuală fără ca eu să-mi fi început viața sexuală. I-am zis că nu se poate, că nu are de unde. Am înțeles că nu mă pot baza pe nimeni, că trebuie să îmi planific foarte atent viața și să fiu pe picioarele mele, pentru că nu există nimeni care să mă poată ajuta să ajung unde vreau. Și așa mi-am planificat următorii 10 ani din viață: mi-am văzut de facultate, m-am angajat din anul doi, m-am întors constant la ai mei ca să vadă că sunt bine, că sunt pe picioarele mele, că mă descurc, că am mințile la mine, că știu ce vreau să fac…

Patrick la 17 ani

Și după 10 ani?

M-am întors. „Mamă, tată, mai țineți minte ce v-am zis la 17 ani? Nu a fost o fază.” Pentru asta m-am pregătit 10 ani ca să pot să aduc subiectul pe masă și să le zic că nu a fost o fază, că asta trebuie să fac, că nu e negociabil și că am nevoie de ei. Mama iar a avut un șoc, nu a mai vorbit nimic câteva ore. Tata a fost un pic mai ok pe moment…

Nu începuseși transformarea?

Nu, am zis eu, de bună credință fiind, că vreau să mă duc și să obțin acceptarea și binecuvântarea lor înainte să încep, pentru că aveam nevoie de ei, pentru că au fost și sunt niște părinți minunați și nu aș fi vrut să fac lucrul acesta împotriva lor. Nu am obținut-o atunci. Dar am fost cazul fericit în care greutățile vieții ne-au apropiat mai mult decât ne-au dezbinat. A fost foarte greu. Eu am văzut în ai mei suferința de a pierde o fiică și de a câștiga un fiu la 30 de ani, fiind puși în fața faptului împlinit. Am înțeles efortul lor. A fost acolo și o latură de doliu, a fost și o latură de oarecare bucurie pentru că au în sfârșit un copil fericit. Am exersat toți, permanent, dragostea necondiționată.

Citește și Mirela, femeie transgender: La 4 ani, mi-am făcut curaj şi am întrebat-o pe mama mea de ce ei îmi cer să mă comport ca un băiat, eu considerând că sunt o fată. Am sperat că îmi vor cădea părţile anatomice de băiat şi mă vor lăsa astfel să fiu fată

Când te-ai simțit prima dată discriminat?

Habar nu am, că eu mult timp nu am știu că sunt discriminat, pentru că nu am știut ce e discriminarea. Abia când am înțeles ce e discriminarea m-am dus în urmă și am săpat cât am putut. „Aoleu! stai așa, că am fost de multe ori discriminat, încă de când eram copil.” În clasa a patra am purtat ultima oară fustă, forțat fiind la serbare de final de an. În clasa a cincea am renunțat la cercei și de atunci am adoptat un stil vestimentar masculin. Când corpul meu a început să se dezvolte într-o direcție pe care eu nu mi-o doream, cu acest stil vestimentar am fost mult mai supus la discriminare. Am avut parte de strigături, îmbrânceli, batjocură. Partea bună e că eu nu am intrat în conflicte și nu le-am alimentat și asta cred că m-a ținut pe o linie de plutire; le-am ocolit pur și simplu.

Care e cea mai pregnantă amintire a ta din copilărie?

Sunt mai multe… Sunt de la țară pentru că până la 5 ani mi-am petrecut copilăria acolo.

Locul era idilic, bunicii mei aveau o casă mare, plină de cărți, iar lângă casă o pădurice, și o grădină, și un râu, iar eu puteam să alerg pe unde voiam. O amintire plăcut-dureroasă e cu bunicul meu, ultima dată când m-a strâns în brațe cu ambele mâini; aveam zece ani și în noaptea aceea a făcut un accident cerebral vascular care l-a ținut următorii 15 ani cu partea stângă a corpului nefuncțională.

O amintire mai de demult este de pe la șase ani, era vară, trebuia să plec în tabără cu sora mea, m-am îmbolnăvit și nu m-am mai putut duce în tabără. Câteva zile am stat cu șosete cu oțet, într-o stare febrilă și într-o dimineață m-am trezit și am văzut-o pe mama dormind pe jos, cu capul pe patul meu, lucru care m-a făcut să mă simt foarte în siguranță.

Patrick la vârsta de 1 an, împreună cu părinții lui

Bunicii au apucat să te vadă bărbat?

Bunicul nu, pentru că el s-a dus în 2012, iar eu am început tranziția în 2013. Dar bunica mea a trăit până în decembrie 2017. Am apucat să mai fim împreună 4 ani în tranziția mea, dar nu a știut niciodată. Iar acesta e un mare regret al meu pentru că față de ea am jucat rolul în continuare. De fiecare dată când mă duceam să o vizitez, și nu era rar,  îmi rădeam barba, purtam pantaloni lungi și  jucam în continuare rolul de fată. A fost foarte greu, iar asta a și deteriorat relația mea cu ea pentru că a devenit foarte frustrant.

Am avut înțelegere asta cu ai mei că atâta timp cât o trăi, să nu știe, dar a fost minciuna cea mai grea. Nimeni nu a înțeles care e lupta mea, ce a însemnat pentru mine să fac asta când în sfârșit îmi găsisem și eu drumul.

Ce s-a întâmplat la 27 de ani, după weekendul fatidic? Ce au zis părinții atunci?

Mama după ce și-a revenit un puțin din șoc a zis: „Mamă, ai o boală mintală, du-te la psihiatru”. La cererea și recomandarea ei m-am dus, dar după două săptămâni mi-am dat seama că mă duc degeaba pentru că lupta mea cea mai mare nu a fost să aflu cine sunt, ci ce trebuie să fac ca să încep tranziția.

Eu aveam nevoie de cineva care știe ce înseamnă o persoană trans, care să poată să elibereze un raport cu parafa medicului psihiatru prin care să spună: „Omul acesta suferă de disforie de gen, recomand începerea terapiei hormonale”. Mult timp nu am știut care sunt pașii, ce e de făcut, până nu am ajuns la ACCEPT și am cunoscut și alte persoane și am aflat ce trebuie să fac. Dar medicația tot pe cont propriu am făcut-o pentru că nu am ajuns la un medic endocrinolog care să poată să îmi acorde suport, adică am ajuns dar ori nu au vrut, ori nu au știut. Am fost pe la vreo 3-4 medici, pe timpul și pe banii mei, dar nu am reușit. Unii mi-au zis: „Dar de ce vrei să faci chestia asta, că ai fi frumoasă și ca fată?”. Alții mi-au rătăcit analizele,mi-au pus diagnostice greșite, mi-au spus să-i mai caut și nu mi-au mai răspuns. Aveam niște testosteron cumpărat de la Chișinău, pentru că la noi în farmacii încă nu se găsește, iar noi îl procurăm de pe piața neagră, de pe site-uri de steroizi. Așteptam să găsesc un medic care să-mi supravegheze tranziția. Nu am găsit.

A fost o perioadă grea, murise bunicul, mama se îmbolnăvise de cancer și am stat cu ea prin spital și după toate acestea simțeam că nu mai pot; am avut o ultimă tentativ să o sun pe o endocrinoloagă, nu mi-a răspuns și am cedat, am făcut o criză de nervi. Am zis: „Eu nu mai vreau să mă trezesc mâine!”.

Iubita mea de atunci a înțeles că acela era momentul în care trebuia să facem injecția.

Ea mi-a făcut prima injecție și reprezintă în continuare cel mai bun lucru pe care l-am făcut pentru mine vreodată.

Ceea ce vezi tu acum este „self medicated”. Îmi place să glumesc, să zic că sunt făurit în Republica Moldova.

Dar acum mai e aceeași situație?

Între timp, am găsit un medic care s-a autoinstruit, a fost la conferințe și a vrut încă de la rezidențiat să vadă persoane trans, doar că a plecat de curând în Italia. Păstrăm legătura, însă e mai complicat din moment ce nu mai e în București. Acum încercăm să luăm lucrurile de sus în jos, încercăm să ajungem la șefii de la Parhon, să le propunem parteneriate și să le povestim despre persoanele trans.

Citește și Tiberiu Căpudean: „România e o ţară rurală. Iar la ţară, popa e Dumnezeu. Ţăranii votează cu cine zice popa… Biserica îi învaţă pe oameni să urască, deşi Biblia te îndeamnă să-ţi iubeşti duşmanii şi să întorci şi celălalt obraz.”

Câte persoane transgender sunt acum în comunitate?

Depinde. Unii vin și pleacă, dar în comunitate pot spune că sunt vreo 300 de persoane și numărul lor crește constant. Sunt studii din SUA care spun că 0.6% din populația adultă e trans, deci dacă aplicăm procentul ăsta pe populația din România, ajungem la o cifră apropiată de 120 000 de persoane. Și s-ar putea să fie o estimare prudentă.

De la an la an câți mai apar?

Eu, de exemplu, mă întâlnesc cu 5 – 10 persoane noi pe lună. E bulgăre la vale pentru că pe măsură ce avem vizibilitate, ce apărem, ce vorbim despre noi, oamenii capătă curaj să ceară sprijin.

Să revenim. Ți-ai făcut prima injecție. Ce a urmat?

Din momentul acela, eu am intrat între o perioadă de euforie care era direct proporțională cu perioada de disforie, de durere, de tristețe, aveam un sentiment profund de om care a câștigat o mare bătălie. Eram, în sfârșit, împăcat. Și după ce m-am distrat vreo 5-6 luni, am găsit puterea să devin activist și să pornesc și pe drumul meu în artă. Acum, pariul meu ca activist e să pot să las în urmă niște norme, niște proceduri simple și bune care să ajute persoanele trans în tranziția medicală și juridică. Și o comunitate unită, care să crească organiz. În timp ce încerc să-mi exersez creativitatea prin film sau alte forme de artă.

Când a fost coming out-ul tău? La 27 de ani?

Nu, atunci le-am spus alor mei a doua oară. Public a fost când am început tranziția și m-am simțit destul de confortabil să spun asta într-un interviu video, la Lucian Mândruță, când aveam 29 de ani. Dar coming out-ul e un proces care nu se termină niciodată pentru că tot timpul, cunoscând persoane noi, experimentând lucruri noi, având experiențe variate, aflu noi și noi lucruri despre mine și se ”șlefuiesc” astfel toate laturile identițății mele.

După interviul acela ai pierdut prieteni sau ai câștigat?

Prietenii adevărați știau deja despre mine și îi aveam aproape.  Parțial am planificat, parțial a fost instinctual faptul că mi-am făcut coming-out-ul prima dată față de prietenii cei mai recenți, față de cei care mă știau cel mai puțin, iar pe măsură ce primeam reacții ok, am căpătat curaj să ies în fața celor mai vechi prieteni ai mei.

După ce am început tranziția au fost foarte multe schimbări, nu au fost pur și simplu doar niște schimbări fizice, au fost schimbări pe toate planurile. Mi s-a schimbat percepția, mi s-a schimbat până și mirosul, mi s-a schimbat tot practic și a trebuit să ajustez aceste lucruri la existența mea din toate punctele de vedere. Simțind această bucurie, am căutat să mă conectez cu oameni care simțeau la fel ca mine și mi-am făcut noi prieteni. Am intrat în comunitate, care a devenit pentru mine „acasă”.

Ai tăi au văzut interviul?

Da. Mama s-a simțit puțin rușinată. Era acest etern „ce zice lumea?”. Nu știu de unde vine asta, dar, aparent, să fii trans e o rușine. Adică știu, dar nu cred ca avem spațiu suficient aici să dezvoltăm.

Dar și dacă nu ai o mână e o rușine în societatea asta…

Exact. Mama nu mi-a zis nimic știind că e foarte important pentru mine, dar se vedea că nu se simțea confortabil, mai ales că așa au aflat toți.

Până la urmă au înțeles că „rușine, rușine”, dar trebuie să stea lângă copilul lor și au făcut asta.

Când ai avut prima relație serioasă?

La 17 ani. Prima dată m-am îndrăgostit la 10 ani de o fată de la țară pe care nu știu cum o cheamă, doar ne întâlneam la izvorul de unde luam apă și mă rugam să ne sincronizăm.

Apoi m-am îndrăgostit la 12 ani de o fată mai mare decât mine cu doi ani. O vedeam doar pe coridor când eu veneam la școală și ea pleca.

Patrick la 11 ani

După aceea, la 13 ani am agățat chelnerița de la barul de lângă școală. A trebuit să renunț pentru că era prea aproape de școală și, deci, prea periculos.

M-am închis și abia la 17 ani, pe internet, m-am simțit în siguranță. Până atunci nu am mai făcut nimic concret. Așa că prima relație pentru mine e cea de la 17 ani.

Acum ești într-o relație?

Tocmai ce am ieșit dintr-o relație. Eu sunt pe lumea asta de cinci ani și simt că încă trebuie să experimentez viața pe cont propriu, că, într-un fel, încă nu s-a terminat perioada mea de pubertate masculină. Mi-e greu să-mi iau responsabilitatea unei relații și nu vreau să fac pe nimeni să sufere. Mi-e greu să-mi iau un angajament serios față de cineva. Adică nu vreau. Și nu (mai) vreau să fac lucruri împotriva mea.

Citește și Marian Enache: Definiţia mea pentru „familia tradiţională” este cea din cartea pe care cel puţin 3 milioane de români o citesc la propriu; în care un tip născut dintr-o femeie virgină merge pe apă, face vin din apă şi scoate din mânecă o tonă de pâine

Adică ești un bărbat în adevăratul sens al cuvântului? 😂

Nu știu ce înseamnă ”un bărbat în adevăratul sens al cuvântului”. Cred că starea de acum nu va fi permanentă, e doar o altă etapă. Dar nu mai vreau să-mi iau acest angajament față de cineva pentru că nu vreau să fac pe altcineva să sufere, creând așteptări false.

Ce a presupus tranziția ta și cum se va încheia?

Vorbim de tranziția medicală, juridică, socială și emoțională. Cea socială și emoțională nu se vor încheia niciodată. Medical vorbim de autodeterminare. Fiecare persoană trebuie să decidă pentru sine cât, cum și până unde parcurge tranziția, ce face cu corpul său, fără să i se impună de o parte sau alta, printr-o condiție sau alta. Adică nu accept să-mi spună cineva: „Trebuie să te operezi dacă vrei să-ți schimbi actele”. Aceasta e o încălcare a drepturilor omului. Eu îmi doresc să-mi mai administrez testosteron pentru că îmi prinde bine, plus că vreau o barbă ceva mai deasă, vreau să-mi fac operația de sus și eventual histerectomia pentru că nu am ce să fac cu aceste părți ale corpului meu. Nu mă văd purtând copii, deși există bărbați trans care fac asta. Dar dacă într-o zi decid să nu-mi mai administrez testosteron, asta nu mă va face mai puțin Patrick.

Și juridic?

Fiind și activist, o să abordez problema activist. Acum, în momentul de față, ca să schimbi actele trebuie să pornești un proces în instanță, însă legea e atât de vagă și lasă totul la latitudinea judecătorului. Judecătorul îți poate cere adeverințe și scrisori medicale, inclusiv operații, inclusive vizite la IML, iar dacă e puțin mai conservator, cu viziuni mai restrânse sau cum vrei să-i spui, îți va respinge cazul. Contează foarte mult să ai și un avocat care să știe cum să adreseze cazul în instanță. E totul o loterie acum. Așa că vreau să am procesul public, o să mă reprezint singur și nu voi aduce nici o dovadă medicală la dosar, ca să deschid dialogul referitor la autodeterminare și la dreptul de a avea o procedură simplă și accesibilă de schimbare a actelor de stare civilă.

De unde Patrick Brăila?

Așa m-am prezentat prima data, pe internet, la 17 ani și se trage de la unul dintre prenumele mele din buletin. Brăila e numele meu de familie.

E greu să fii trans în România anului 2019?

E greu să fii trans oriunde pe Terra anului 2019, însă cred că trebuie să exersăm încăpățânarea de a ajunge să fim bine, să exersăm grija față de sine, iubirea de sine, grija față de sănătatea noastră, să facem efortul de a deveni rezilienți, împotriva oricăror obstacole.

Tu ai terminat UNATC?

Am terminat Universitatea Media în 2008. Mi-am dat licența pentru că stătea bunică-mea cu gura pe mine că moare și eu nu am diplomă. Cred mai degrabă în mentorat decât într-o școală clasică de film, de asta am și simțit că dacă vreau să învăț ceva, o voi face stând printre cei care practică deja meseria. Și am avut norocul să stau prin preajma unor regizori mari, de la care am învățat tot ce am putut.

Ce scrie pe diplomă?

Regizor de film și televiziune. Am știut că vreau să devin regizor de prin clasa a noua, cu mult înainte să știu că voi lua drumul activismului. Însă, până să-mi încep tranziția nu am reușit să fac nici un film al meu deoarece mintea mea era prea ocupată cu durerea ca să mai pot face orice altceva. Când am trecut din modul supraviețuire în modul trăire, am căpătat curaj să fac și film și m-am dus spre zona care mă arde cel mai tare: în primul rând relația mea cu mama și am făcut un film cu tentă autobiografică, „Pieptiș”, pe care l-am filmat la mine la țară când bunică-mea nu știa de mine. După ce am făcut acest scurtmetraj, am zis că nu mai fac în veci un film autobiographic, însă acum mă apuc de un documentar de lung metraj despre cum îmi voi schimba actele.

Într-un fel cred că trebuie să consum subiectul acesta și din punct de vedere artistic ca să pot să trec mai departe. Încă mă arde subiectul și cred că trebuie să facem artă despre ce ne arde.

Ce i-ai spune vecinului tău homofob?

L-aș invitat la o cafea, la un ceai. La dialog.

Și ce i-ai spune la cafea?

În primul rând nu aș întoarce atitudinea ostilă în nici un fel pentru că mă gândesc că atâta timp cât cineva urăște pe altcineva, înseamnă că acel om nu este împăcat cu el. Iar când nu ești împăcat cu tine, lovești cel mai ușor în altul. Eu nu pot să dau cu piatra când se dă cu piatra în mine pentru că înțeleg că se dă din durere și din neîmplinire, lucruri pe care le-am experimentat și eu. Și eu am fost homofob, am fost și rasist, și sexist, și misogin, am fost chiar și transfob dacă îți vine să crezi.

Când asta?

Înainte de tranziție când eram atât de neîmpăcat cu mine și când mă străduiam atât de tare să aparțin, să încap în tiparele normalității, încât penalizam orice ieșea din normele pe care le înțelegeam eu.

Dă-mi un exemplu?

Aveam discursul respectabilității în gură, discursul decenței pe care îl folosesc și alții cu noi: „Cum adică să fii la Pride pe tocuri, machiată, cu pene. Ce înseamnă asta? Normal că nu iese nimeni când îi văd pe ăștia”. Consideram că orice ieșire a cuiva la tv, în contextele pe care le știm, cu Naomi, cu Sorina, cu toate fetele trans care au trecut pe la emisiuni de mare audiență, e ceva de neacceptat. Eu dădeam vina pe ele pentru că-mi fac mie o imagine proastă. O mare prostie.

Deși lucrurile s-au mai schimbat, încă mai există o reprezentare proastă a persoanelor trans în media mainstream. Și de acolo își fac oamenii o impresie. Iar eu eram: „Cum să trăiesc eu, om respectabil, la locul meu, în această societate când ies astea?”. Din nou, o mare prostie. Acum gândesc că ele sunt surorile mele, că sunt niște femei vulnerabile pe care acei oameni, din poziția lor de putere, ca moderatori și realizatori tv, le-au luat, le-au machiat frumos, au făcut super rating de pe urma lor, le-au dat și lor niște bănuți și apoi le-au lăsat. Ei au rămas cu rating-ul, iar ele au rămas în situația vulnerabilă și nici nu știm ce s-a întâmplat cu ele.

Am înțeles că dacă vreau să se vorbească acurat despre noi, apăi să pun mâna și să fac, să ies, să vorbesc, nu să stau pe canapea și să comentez.

Apropos de asta, ți se pare că e mai greu pentru un bărbat trans decât pentru o femeie trans?

Este invers. E mai ușor să fii bărbat trans. De asta sunt și feminist pentru că eu resimt foarte clar diferențele din societate între bărbați și femei. Și înțeleg foarte clar că bărbații, mai ales dacă-s albi, middle class, au un avantaj serios în fața femeilor și în fața oricui. Mai mult decât atât, am fost și hărțuit când eram fată, însă pe mine nu m-a afectat atât de tare deoarece nucleul meu era masculin. Acum simt că sunt mai ascultat, sunt mai respectat, pur și simplu sunt auzit mai bine. Și din punct de vedere al tranziției hormonale e mai ușor pentru că testosteronul e un hormon mult mai puternic, îi dă în cap estrogenului imediat. După o lună, două gata, începe să-și facă treaba. În schimb, pentru femeile trans e mult mai greu și mai costisitor, mai ales dacă au ajuns la o vârstă matură în care trebuie să combată cumva efectele testosteronului. Din cauza asta, stigma e mult mai mare la adresa lor, iar asta se răsfrânge asupra tuturor aspectelor vieții lor.

Ce i-ai spune unui copil care nu se regăsește în normele tradiționale de gen?

Nu lui i-aș spune, ci părinților.

Dar totul pleacă de la el, de la a avea sau nu avea curajul. Apoi dacă îl înțeleg sau nu părinții…

Ce curaj? Copilul își conștientizează genul la doi, trei ani, uneori chiar mai devreme. Curajul nu e al lui, el spune acasă pentru că vine ca ceva natural. Curajul trebuie să fie la părinți, să susțină acel copil să se manifeste așa cum simte și să nu-i pună blocaje care mai apoi se vor traduce într-un adolescent închis, depresiv, cu risc de suicid. Am citit un studiu, făcut de curând în SUA pe adolescenți trans și non binari. Mai mult de jumătate dintre cei intervievați, băieți trans au avut tentative de suicide. Aproximativ 30% din fetele trans au avut tentative de suicid și vreo 42% dintre persoanele non binare. Sunt cifre foarte mari.

Ce i-ar spune Patrick de acum copilului de 17 ani de atunci?

Mergi înainte, o să merite, promit! Și ai mai multă grijă de tine.

De ce nu aveai grijă de tine?

Oamenilor depresivi le e greu să aibă grijă de ei. Lor le e greu să trăiască, dar să mai și aibă grijă de ei. Eu am trăit cu dorința de a muri în fiecare zi, timp de mulți ani, până să încep tranziția.

Ai avut vreo tentativă?

Am vrut să mă arunc de la etajul 4 după ce am văzut „Boys don’t cry”. Eram deja la Facultate. Atunci am avut noroc că iubita mea care era la Timișoara a stat cu mine la telefon și a insistat să rămân. Îmi doream să mor. 10 ani, în fiecare zi am vrut să mor.

Ești împlinit acum?

Da, în cea mai mare parte a timpului. Eu nu caut fericire, caut împăcare. Acesta e pariul pentru mine: echilibru, împăcare, pace. Înțeleg că, în cea mai mare măsură depinde de mine și lucrez mult la a mă deconstrui și a mă reconstrui apoi, în perfect acord cu mine. Așa, ca pasărea phoenix.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO