Căutare

Share this article

Mirela şi Lexi formează o familie de mai bine de 13 ani. Mirela este o femeie transgender, iar Lexi este gender fluid. Transgender şi gender fluid sunt doi termeni care caracterizează orientarea de gen.

Mirela s-a născut de genul masculin, aşa au caracterizat-o medicii, după evaluarea fizică, mai exact după ce au văzut că are organe genitale de băiat. Ea nu s-a simţit niciodată băiat şi pe la 4-5 ani, observând că-i place mai mult compania fetiţelor şi că urăşte să se murdărească sau să se joace jocuri de băieţei, a întrebat-o pe mama ei de ce este împinsă de la spate să se comporte ca un băiat. Mama ei i-a răspuns că aşa s-a născut, că are organe genitale de băiat şi că aşa a făcut-o Dumnezeu. Neînţelegând, a pus tot mai multe întrebări deoarece ea se simţea fată, iar curiozitatea ei şi-a primit răsplata: o serie de bătăi şi ameninţări ca să-şi bage minţile în cap. Nici astăzi nu primeşte înţelegere din partea familiei, mama ei aşteptând un miracol de la Dumnezeu care să o „vindece”.

Pentru generaţiile părinţilor şi bunicilor noştri, a vedea dincolo de barierele societăţii, este destul de dificil, dacă nu imposibil. Contează mai mult „ce zice lumea” decât ce face propriul copil. Contează mai mult câte explicaţii trebuie să le oferim cunoscuţilor/vecinilor/apropiaţilor, decât fericirea propriului copil.

Persoanele transgender au, conform statisticilor, cea mai mare rată de suicid din rândul persoanelor din comunitatea LGBT+.

Sunt drame teribile pe care nu toţi reuşim să le vedem, de fapt, cei mai mulţi dintre noi nu le vedem. Am încercat să-mi imaginez viaţa Mirelei, să mă pun în locul ei şi recunosc cinstit că nu am reuşit.

Probabil cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o din interviul cu ea, din interviul cu Lexi şi din celelalte interviuri realizate în campania #LoveHasNOGender, este toleranţa şi faptul că fiecare dintre noi suntem diferiţi. Şi mi-am jurat că îmi voi sprijini copiii indiferent de orientarea de gen/sex, de alegerile pe care le vor face sau nu, eu voi fi lângă ei. Iată probabil cea mai emoţionantă poveste de până acum:

#LifeIsTolerance #LifeIsFreedom #LoveHasNoGender #TheRightToLove

Cu ce te ocupi, în ce domeniu lucrezi?

Sunt expertă în Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, activistă pentru drepturile persoanelor LGBT+ (persoane lesbiene, gay/homosexuale, bisexuale, transgender/transsexuale) şi, mai specific, în promovarea drepturilor persoanelor transgender.

Cum defineşti termenul „persoană transgender” în raport cu tine?

Termenul umbrelă pentru persoanele transgender cât şi pentru cele transsexuale este de persoane trans. Persoana transgender este descrisă în literatura ştiinţifică de specialitate din zilele noastre ca o persoană care se află în procesul de tranziţie dintr-un gen în altul. Conceptul de persoană transsexuală se foloseşte mai puţin acum, tocmai pentru că face confuzie între orientarea sexuală şi identitatea de gen, care sunt lucruri total diferite.

Voi folosi termenul de transgender sau trans în detrimentul termenului transsexual, chiar dacă nu există în limba română, deoarece academicienii de la noi din ţară nu au ţinut pasul cu termenii care au fost preferaţi în alte ţări pentru a descrie acest fenomen din punct de vedere medical şi/sau psihologic. Dicţionarele noastre au menţinut definiţii pe care le consider învechite, probabil considerând că incidenţa acestor cazuri este extrem mică în România, sper sincer că nu şi din alte motive.

Drama persoanelor trans se referă la contradicţia dintre cum se simt/percep faţă de corpul în care s-au născut. Nu este un moft sau o toană, este o stare permanentă de durere şi suferinţă. Această durere poate să varieze în intensitate şi am să încerc să explic despre ce este vorba. O persoană prezintă disforie de gen atunci când are un gen dar mintea şi spiritul sunt de genul opus. Termenul de disforie nu este un termen imaginat, se referă la o tulburare variabilă în intensitate a dispoziţiei psihice, caracterizată printr-o tristeţe profundă, dar şi prin nemulţumire de sine. Deci, acest lucru se produce la nivel mintal, de percepţie a persoanei trans, de multe ori nesesizabil pentru cei din jur. Disforia de gen nu are vârstă, ea se poate manifesta de la vârste fragede, dar şi ulterior, în viaţa adultă. Mintea se consideră de un gen şi când observă, în oglindă sau din reacţiile celor din jur, că corpul în care trăieşte nu este ca acel gen şi nu se prezintă aşa cum ar trebui să arate în percepţia sa, ba din contră este complet opus, mintea se sperie, şi provoacă tristeţe, anxietate, chiar depresie. Aceste sentimente pot duce la o durere atât psihică cât şi fizică atât de mare încât persoana simite că viaţa sa este o minciună pe care o trăieşte în fiecare zi. Ajunge să se simtă blocat într-un corp pe care nu l-a ales, care este fundamental greşit în percepţia sa, având elemente definitorii în plus sau în minus care construiesc un ansamblu care nu se potriveşte cu imaginea mintală a sa. În timp durerea creşte şi devine din ce în ce mai greu să fie un membru activ al societăţii, ajunge să nu mai aibă grijă de sine, să-şi urască corpul şi persoana, să nu mai suporte să se mai uite în oglindă la propria persoană, să se izoleze de lume şi să ajungă la suicid. Persoanele transgender au procentul cel mai mare de sinucideri din comunitatea LGBT+. Sentimentul persoanei diforice că prezintă un defect fundamental, de la venirea sa pe lume, este de fiecare dată amplificat când cineva foloseşte genul din actele emise la naştere. Disforia de gen se ameliorează, chiar poate dispărea prin tranziţia corpului spre unul care să fie cât mai apropiat genului cu care se identifică. Acceptarea socială a persoanei este esenţială în ameliorarea disforiei. Probabil te întrebi de ce să schimbăm corpul şi nu mintea? Nu este posibil să faci mintea să uite acest lucru, sunt cercetări făcute de-a lungul timpului care mereu au arătat că orice i-ai face creierului şi minţii îşi vor aduce aminte rapid despre durerea disforiei de gen şi aceasta va lovi şi mai puternic. Foarte mult mai ajută să ai o familie care te susţine, şi te înţelege, un psiholog unde să discuţi despre tine, într-un mediu în care să te simţi în siguranţă.

Când ţi-ai dat seama că identitatea ta de gen este alta decât cea din certificatul de naştere?

Putem vorbi aici de două perspective independente care nu se influenţează una pe cealaltă:

1: Identitatea mea de gen care este diferită faţă de ce apare scris în actele oficiale. Eu mă identific ca  femeie iar la naştere mi-a fost atribuit genul masculin, pe baza verificării vizuale a organelor genitale de către medici.

2: Ca orientare sexuală eu sunt o persoană care mă încadrez în categoria pansexuală. Acest lucru mă defineşte ca o persoană care poate să fie atrasă şi să se îndrăgostească de femei, bărbaţi, persoane intersex (hermafrodiţi), persoane care se identifică ca gen neutru etc. Pentru mine nu contează genul persoanei sau aspectul ci pun preţ pe sufletul şi  iubirea persoanei de care m-am îndrăgostit.

Ca să iţi răspund la întrebare, mi-am dat seama că identitate mea de gen este alta decât cea care mi-a fost atribuită în acte la vârsta de 4 ani când mă simţeam şi credeam că sunt o fată.

Cum ţi-ai dat seama?

Mi-am dat seama când am observat că prietenele de joacă erau îmbrăcate diferit faţă de cum mă îmbrăcau părinţii mei, că lumea se purta diferit cu mine faţă de cum se purtau faţă de fetele din jurul meu, având aşteptări diferite referitoare la comportamentul nostru. Lor li se spunea de către părinţi să se fie ca nişte tinere domnişoare, să nu se murdărească, să nu stea sau să se comporte în feluri în care numai băieţii aveau voie să o facă. O temă recurentă de la acea vârstă era că părinţii, mai ales tatăl meu, îmi reproşau că nu sunt ca ceilalţi băieţi şi că nu mă comport ca ei, mă împingeau să mă joc cu băieţi şi să îmi placă jocurile lor. Mie însă îmi plăcea compania fetelor, indentificandu-mă cu felul lor de a fi şi a interacţiona, mă consideram o fată. Prefeream să mă joc jocuri care erau specifice fetelor, urând jocurile băieţilor care mi se păreau că nu mă atrag deloc. Uram să mă murdăresc, juliturile le detestam, preferând mai bine un joc cu prietenele mele, cu păpuşile lor, la o petrecere cu ceai, de-a teatrul pe roluri sau de-a caractere din desene animate, unde, de cele mai multe ori, preferam să portretizez caractere feminine, de exemplu “Sailor Venus” din serialul “Sailor Moon”.

Observând că mi se cerea să fiu ceva ce nu doream şi nu simţeam că sunt, într-o zi, la vârsta de 4 ani, aproape de 5 ani, mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat-o pe mama mea de ce îmi cer să mă comport ca un băiat, eu considerând ca sunt o fată. Ea mi-a explicat atunci diferenţele dintre fete şi băieţi şi că m-am născut băiat. Eu ştiam până atunci doar că sunt două grupe de copii, fete respectiv băieţi şi că îmi plăcea compania primului grup, nu ştiam de ce sau ce ne diferenţiază, credeam că e o greşeală că îmi spuneau să fiu băiat, mama însă mi-a explicat că nu se poate să fie o greşeală că aşa sunt, că am organele sexuale exterioare de băiat şi că aşa mi-a dat Doamne-Doamne să fiu. Nu am acceptat ce mi-a spus, considerând că nu se poate să fiu ceva ce nu îmi place, aşa că am insistat, afirmând că poate îmi vor cădea părţile de băiat şi mă vor lăsa să fiu fată. Nu a mers prea bine acest lucru, mama mea fiind o persoană mai rapidă cu mânia, supărată fiind că o sâcâiam cu astfel de „prostii” mi-a aplicat o corecţie gen „eu te-am făcut, eu te omor” ca să îmi bag minţile în cap şi să nu mai vorbesc prostiile astea despre genul meu sau mă va spune lui tata.

Atunci am învăţat să nu mai pun întrebări despre lucruri ieşite din „normalitatea părinţilor”, însă, până am înţeles ce e bine şi ce nu e bine să abordez cu ei, au mai trecut discuţii şi bătăi, mai ales din partea mamei.  Tatălui meu nu i se spunea ce îmi trecea prin minte şi nici dacă ştia, nu cred că ar fi înţeles sau reacţionat cu mult mai bine.

A fost un proces lung de asumare şi acceptare?

De la patru ani, până în clasa a 5-a de şcoală am reuşit să visez că eram o fată biologică, care avea toate organele feminine. Rareori, când nu eram supravegheată şi eram singură acasă, reuşeam să mă îmbrac în hainele mamei mele şi să mă machiez. Aceste lucruri pe care le doream atât de mult, mă făceau fericită. În sfârşit, când mă uitam atunci în oglindă, mă simţeam mai bine în corpul meu ca şi cum o mare greutate mi-a fost ridicată de pe suflet. Nu ieşeam din casă aşa, ştiam că ceea ce fac nu are aprobarea părinţilor, dar îmi era foarte greu să renunţ. A nu îmi mai exprima feminitatea era comparabil cu a renunţa de bună voie la o parte din sufletul meu sau chiar la o mână, atât de tare mă durea.

Am fost descoperită de două ori în acea perioadă. O dată de bunica mea care mi-a spus să îmi bag minţile în cap că o să îi supăr pe ai mei care mă vor da la ţigani, dar am să Îl supăr şi pe pe Dumnezeu. M-a rugat să îi promit că nu mai fac aşa ceva.

Altă dată m-a prins mama mea care mi-a şters machiajul şi mi-a aplicat o bătaie serioasă, în tot acest timp aruncând în mine numai cu invective pe care nu le pot reda într-un interviu.

După această bătaie, am încercat să nu mai „merit” să mă mai lovească. Deşi mă durea foarte mult să nu mai fiu eu, mi-am dat toată silinţa şi am ajuns chiar să îmi neg existenţa. Respingând atât de tare persoana mea de atunci, am ajuns să uit multe amintiri şi chiar să uit parţial pe mine. Am uitat să mai râd, mimam cum râdeau alte persoane, dar nu simţeam sentimentul. Am uitat ce înseamnă şi cum se simte iubirea, nici nu mai ştiam cum e să iubeşti pe cineva sau ceva anume.

Alături de partenera mea, m-am redescoperit în ultimii 13 ani de când suntem împreună. Când ea mi-a spus că mă iubeşte, eu am fost sinceră şi i-am spus că mie îmi place compania ei dar că nu ştiu cum se simte a iubi pe cineva. Ea a fost impresionată de sinceritate şi mi-a oferit să găsim împreună iubirea. De atunci, cu ajutorul ei, iar mai târziu al psihologilor, m-am regăsit şi sunt într-adevăr fericită.

Foto: iStock

Ai putut vorbi cu cineva de-a lungul timpului despre frământările tale interioare?

Nu am putut să vorbesc cu nimeni când eram mică. Nu erau persoane care să îmi inspire încredere. Prietenele mele din copilărie nu mai au vorbit cu mine după o vreme. Probabil părinţii lor le-au sugerat să nu mai petreacă timp cu mine, că li se părea ciudat să vadă un băiat bucurându-se de jocurile considerate a fi doar pentru fete.

Mai târziu, la 19 ani, când am ajuns sa fiu cu partenera mea, Lexi, am găsit un mediu cald şi înţelegător care mi-a permis să mă dezvolt şi să îmi amintesc ce simţeam şi cum eram înainte de a mă închide în mine.

Ai suferit de bullying la şcoală/job/printre vecini datorită faptului că (şi fără să ştii poate) ai fost membră a comunităţii LGBT?

De bullying la şcoală din clasa I-a până în clasa VIII-a, am suferit. Am fost hărţuită, agresată fizic şi verbal de la colegi şi până la unii profesori. Fiind cel mai bun băiat la învăţătură din clasă şi fiind dat ca un exemplu, ceilalţi băieţi mă displăceau. Din păcate nu doar că eram un elev silitor îmi atrăgea antipatia lor ci şi faptul că eram diferit de faţă de ei. Eram tăcut, nu mă asociam cu ei, nu îmi plăcea cum se comportau. Eram prieten cu câteva fete mai băieţoase care mă acceptau să mai stau uneori cu ele. Totuşi majoritatea băieţilor şi a fetelor nu mă tolerau, râdeau de mine pentru felul meu de a fi, de comportamentul meu feminin cât şi de felul în care arătam. Parcă mi se citea pe frunte că eram diferit faţă de băieţii din clasă şi asta mi-a adus pe lângă antipatie şi bullying-ul lor.

Unii profesori nu mă plăceau deloc. În clasa I profesorul de religie dorea să nu îmi încheie media, ca să mă lase repetent, considerând că sunt homosexual sau musulman. Nu ştiu de unde până unde a ajuns la concluzia că sunt musulman, probabil era legat de faptul că eram interesată de istoria religiilor, despre care văzusem documentare la televizor. La realizarea albumului pe care l-am făcut cu ocazia învăţării tuturor literelor din abecedar, fotograful m-a apreciat, în faţa întregii clase şi a cadrelor didactice prezente cu această ocazie, pentru cum am pozat, precizând că eram cel mai frumos băiat din întreaga şcoală. Probabil de la manierismul meu feminin, la care s-au adăugat şi aprecierile făcute de fotografului şcolii, profesorul de religie a considerat că eram gay. Totul s-a încheiat cu bine când a venit bunica la şcoală şi i-a explicat că suntem practicanţi ai religiei creştin ortodoxe.

În clasa V-a şi a VI-a profesorul nou de sport a dezvoltat o plăcere din a mă umili în faţa colegilor, de la înjurături, până la a mă împiedica sau îmbrânci pentru a râde cu dispreţ apoi cu întreaga clasă de mine. Nu îi plăcea cât de stângaci eram la sport, că alergam ca o fată şi a încercat să mă reeduce făcându-mă în mod repetat să par ruşinea clasei. Din păcate, părinţii nu m-au crezut, dar din „fericire” am fost diagnosticată cu bronşită astmatiformă şi nu mai aveam voie să fac efort fizic sau să stau în praf.

Credeam că sunt singură în ceea ce simt. Auzisem despre Dana Internaţional la Eurovision, ca fiind o cântăreaţă celebră din Israel care a devenit femeie fiind născută bărbat, însă nu m-am gândit niciodată că aş putea să fiu ca ea. Nu am ştiut ce şi cum să caut, unde să mă duc ca să aflu mai multe despre mine. Nu aveam pe cine să întreb, mai ales că îmi era deja extrem de ruşine cu mine după experienţele traumatizante legate de fizicul sau de comportamentul meu.

Ca orientare sexuală. Nu am ştiut că era împotriva legii să ai altă orientare sexuală. Am aflat de articolul 200 după mulţi ani de la abrogarea sa. Nu înţelegeam de ce ar fi existat o asemenea lege. Când mi-a povestit cineva despre acest articol, am crezut că râde de mine, nu credeam ca era posibil să fi fost aşa ceva. Puteam să intru şi eu sub incidenţa acestui articol. Din fericire, nu m-am îndrăgostit de nimeni până la Lexi, partenera mea şi nu am dorit să îmi încep viaţa sexuală fără să mă îndrăgostesc, aşa că totul a ieşit cu bine sub acest aspect.

Nu am ştiut multă vreme despre comunitatea LGBT+, deşi auzisem de marşurile organizate, nu am înţeles ce reprezintă, iar, spre ruşinea mea, nici nu am căutat să mă documentez despre ce înseamnă acronimul LGBT+.

Căpătând încredere în mine, după câţiva ani de relaţie cu Lexi, am început să mă documentez de pe internet despre ceea ce simţeam, căutând informaţii despre feminizarea corpului bărbătesc. Aşa am aflat explicaţii ştiinţifice despre tranziţie, despre medici şi despre instituţii din străinătate care se ocupă de aşa ceva şi mai ales că acest lucru nu este nici ciudat, nici o raritate în acele ţări. Cu această ocazie am înţeles că sunt o persoană transgender. După zile de căutări, am găsit şi site-ul Asociaţiei ACCEPT care explica că persoane transgender ca mine pot găsi informaţii şi ajutor în România prin intermediul lor.

Aşa am intrat în contact cu oamenii minunaţi de la ACCEPT. Am realizat că nu sunt singură în ceea ce simt chiar şi în România, am găsit înţelegere şi ajutor profesionist prin intermediul lor şi pot să zic că am fost acceptată atât eu cât şi partenera mea în marea familie ACCEPT.

Eşti femeie transgender, corect? Cât de public este statementul tău? Declari asta peste tot sau cu restricţii?

Sunt o femeie transgender şi declar acest lucru cu restricţii. Îmi asum identitatea şi trăiesc tot timpul ca femeie. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o ţară unde să nu îmi fie frică să mă prezint aşa cum mă simt. Am acte care să dovedească că ceea ce simt şi cred nu este numai o iluzie în capul meu. Unii oameni devin violenţi când te văd diferită. Aşa că prefer să îmi aleg eu singură bătăliile şi să spun oamenilor mai multe despre mine numai când mă simt în siguranţă. Nu am norocul să am gardă de corp sau o echipă care să îmi asigure pază şi protecţie.

Pe stradă, în pieţe sau în mijloacele de transport în comun nu stau să le explic oamenilor care râd de mine sau care folosesc cuvinte urâte la adresa mea, dar într-un mediu mai restrâns, la evenimente, ţin discursuri şi răspund la întrebări legate de mine, de tranziţia mea şi de comunitatea LGBT+.

Foto: iStock

Ce înseamnă procesul de tranziţie? Înţeleg că a început acum 5 ani. Ce ai făcut până acum şi ce urmează?

În România procesul de tranziţie al unei persoane trans (ceea ce include transgender/transsexual după cum am mai explicat anterior) se referă la paşii care trebuiesc făcuţi pentru a pune în concordanţă mintea cu corpul, cât şi la schimbarea actelor de identitate ale persoanei în conformitate cu genul în care tranzitează.

Persoanele trans se împart în două categorii:

MTF (male to female / bărbat care tranzitează spre a fi femeie)

FTM (female to male / femeie care tranzitează spre a fi bărbat)

Persoanele trans MTF preferă ca lumea să li se adreseze cu pronume feminine, atât în timpul tranziţiei cât şi după, fiind după procesul de tranziţie femei şi în actele oficiale.

Persoanele trans FTM preferă ca lumea să li se adreseze cu pronume masculine atât în timpul tranziţiei cât şi după, fiind dupa procesul de tranziţie bărbaţi şi în actele oficiale.

Că să tranziţionezi în România este recomandat să urmezi paşii în ordinea următoare:

1: Să ai un aviz de la un psiholog clinician care va testa şi constata dacă prezinţi „disforie de gen”. Disforie de gen înseamnă că o persoană prezintă un conflict între genul atribuit la naştere şi cel cu care se identifică. Intensitatea conflictului poate să varieze de la o persoană la alta după cum ţi-am povestit mai devreme.

2: Să ai un aviz de la un doctor psihiatru care va testa, constata dacă prezenţi „disforie de gen” şi emite recomandări pentru viitor.

3: Cu aceste două avize se merge la un doctor endocrinolog care te va ţine sub observaţie ca să nu apară probleme cu sănătatea (tratamentul poate să creeze probleme de sănătate, de aceea e recomandat ca persoana să fie sub monitorizare medicală) şi va prescrie tratamente hormonale prin care corpul se va adapta genului cu care se identifică persoana.

4: Pentru a obţine schimbarea în actele de identitate a cnp-ului, cât şi a prenumelui cu unul de gen opus, în România este necesară încuviinţarea unui judecător.

În multe ţări europene s-a constatat că este umilitor şi degradant să te oblige să urmezi astfel de paşi, procedura putând să dureze şi mai mulţi ani. Aceste ţări au trecut la paşi simplificaţi şi chiar la libera determinare a persoanei, unde de exemplu e necesară doar o scrisoare către primărie în care să anunţi că genul cu care te identifici este diferit faţă de cel din actele de până atunci, caz în care paşii enumeraţi mai sus nu mai sunt obligatorii (în special ultimii dintre ei).

Eu am obţinut, de când am început tranziţia, în România, cele două avize, psihologic respectiv psihiatric, şi mi-am început substituţia hormonală pentru a-mi feminiza corpul cu ajutorul unui medic endocrinolog.

Pe mine m-a ajutat foarte mult fiecare pas făcut. Mă simţeam din ce în ce mai fericită şi mai bine în corpul meu. Este un sentiment de bine că în sfârşit eşti mai aproape, că corpul începe să semene cu sufletul, fapt care pe mine m-a făcut să plâng de fericire.

Doresc să merg pana la capăt şi să fiu recunoscută şi în actele de identitate ca femeie.

Trebuie să menţionez faptul că eu îmi doresc să merg până la cap cu aceste tratamente care îmi pot pune în pericol viaţa şi fertilitatea. Nu înseamnă că toate persoanele trans doresc acest lucru. Unor persoane trans le este imposibil, din cauza unor probleme de sănătate, să tranziţioneze medical şi chirurgical, de aceea este necesară armonizarea legislaţiei româneşti cu cea a Uniunii Europene. Există o hotărâre CEDO din 2017 împotriva Franţei în care se cere ca persoanele care vor să îşi schimbe genul să nu mai fie obligate să suporte tratamente, proceduri medicale sau medicamentoase care să ducă la sterilitate. Condiţia sterilizării, impusă de unele ţări pentru obţinerea actelor conforme cu genul în care se tranziţionează, fiind  considerată o încălcare a drepturilor omului.

Ce spun părinţii/familia ta?

I-am spus mamei mele cât sufăr ca identitate de gen şi ce am să fac ca să remediez această suferinţă. Din păcate, a fost mai panicată de ce vor spune vecinii şi cunoscuţii, ignorând total durerea emoţională şi sufletească pe care o resimt cu intensitate când sunt tratată ca un bărbat, deşi i-am explicat cât de greu mi-a fost şi îmi este, ea insistând să nu schimb nimic, pe motiv că nu va mai putea da ochii cu oamenii care vor afla ce am făcut. A lăsat impresia că mai bine tăceam şi sufeream în continuare, chiar dacă i-am spus că asta ar putea duce chiar la suicid, nu doar la stări de panică, depresie sau anxietate. În lume, multe persoane trans mai ales din categoria tinerilor aleg să se sinucidă, nu găsesc acceptare sau măcar tolerare la nivelul familiei, iar acasă în loc de iubire găsesc numai ură, în plus societatea îi marginalizează sau chiar abuzează şi acestea împreună îi împing spre un astfel de gest. În apărare, mama mea m-a întrebat ce spune Lexi despre asta. I-am spus că nu are nicio problemă şi că mă susţine. Reacţia ei finală a fost să mă interogheze dacă mai am raporturi sexuale cu partenera mea, deşi până atunci nu am avut niciodată vreo discuţie despre viaţa mea sexuală cu părinţii mei. La răspunsul meu senin, afirmativ şi la explicaţiile că Lexi mă acceptă aşa cum sunt şi nu are nicio problemă legată de mine, m-a ameninţat că dacă continui aşa, partenera mea mă va părăsi pentru ceea ce îmi fac, pentru că ştie ea mai bine cum stau lucrurile în lumea asta.

Ulterior în altă discuţie pe această temă cu mama mea, ea a început să plângă, să-L întrebe pe Dumnezeu ce a făcut să aibă o astfel de problemă, m-a acuzat că vreau să o omor şi să îl bag în groapă pe tatăl meu etc. Nu a dorit să audă ce îi spuneam şi încercam să îi explic, a preferat de atunci să se prefacă că nu există această „problemă”, căci familia ei nu poate fi decât una „normală” şi aşteaptă un miracol care să mă „vindece”.

Tatălui meu nu i-am spus că sunt „altfel”, nici ca identitate de gen sau ca orientare sexuală. Am ales să nu îi spun aceste lucruri din cauza stării sale precare de sănătate, el suferind de boală de inimă şi acum câţiva ani având chiar un infarct. Mă vede des, observă schimbările fizice şi le acceptă, nu mai le comentează cum o făcea când eram tânără. Nu ştiu dacă ar alege sa mă accepte în caz că m-aş destăinui, sper că într-o bună zi să o pot face şi sper să mă tolereze, dacă nu poate să mă accepte.

În România, contează mai mult imaginea percepută de alţii, nu contează că suferi sau că ai probleme, trebuie să o faci în tăcere, nevăzut, să nu îţi faci de ruşine familia în comunitate. Se ajunge la a nu se mai raporta abuzuri sau chiar de a-ţi fi ruşine că ai mers la doctor. A fi mai prejos decât perfecţiunea, a avea o familie mai puţin decât perfectă, înseamnă decăderea în ochii celorlalţi.

Ce i-ai spune unui copil care se regăseşte în povestea ta?

I-aş spune să aibă curaj, să facă ce îi spune inima dar să aibă grijă să nu facă ceva pripit care i-ar pune în pericol viaţa. Mentalitatea este în schimbare, tinerii trans găsesc din ce în ce mai des acceptare în rândul familiei. Cel mai bine îşi cunoaşte fiecare familia, deci să se gândească dacă crede că măcar nu vor ignora ce zice, căci, atunci, în timp, e posibil să îi câştige ca aliaţi. Poate căuta aliaţi şi în familia extinsă, căci, nefiind direct implicaţi în creşterea acelui copil, s-ar putea să fie mai obiectivi şi să aibă răbdarea să îl asculte până la capăt şi să încerce să înţeleagă despre ce este vorba. Fiecare poveste este unică, nu există o schemă de succes sau de tratament universală, tocmai de aceea tranziţia este atât de dificilă, pentru că este diferită pentru fiecare persoană, dar asta nu înseamnă ca acel copil să abandoneze, ci să caute un grup de suport şi/sau informaţii pentru a merge înainte.

Tu şi Lexi sunteţi o familie? Una tradiţională?

Suntem o familie şi, de ce nu, una tradiţională. De sărbători facem lucruri tradiţionale în casă, ne vizităm părinţii şi facem urale specifice tradiţiei. Mergem la prieteni să îi înveselim şi ajutăm comunitatea. Atât sărbătorile religioase cât şi cele naţionale sau europene sunt un prilej să fim fericite şi să sperăm la mai mult bine pentru toată lumea, nu doar pentru cei din cercul nostru de rude şi prieteni, ci efectiv pentru toată lumea.

Umbrele lui Lexi şi Mirela

Vă gândiţi la un copil?

Mi-ar face mare plăcere şi bucurie ca prin tranziţia mea să pot să îmi dezvolt sau să capăt organele feminine interne cu care aş putea să fac un copil. Din păcate e doar un vis frumos, asta până când mai evoluează tehnologia. Nu aş dori să cresc în Romania un copil, dar mi-ar plăcea să mergem ca familie în altă ţară şi să adoptăm acolo un copil sau chiar doi.

Unele persoane transgender simt nevoia să se exteriorizeze şi prin înfăţişare/îmbrăcăminte/etc. Tu faci asta?

Da, fac acest lucru. Sunt femeie şi sunt o feministă care consideră că avem dreptul să ne îmbrăcăm şi să arătăm cum dorim. Azi poate doresc sa mă îmbrac feminin, altă dată, de ce nu, mai masculin, e un drept câştigat să fim cum ne dorim, nu cum ne dictează alte persoane. Mi-aş dori sincer ca nici persoanele de gen masculin să nu mai fie stigmatizate dacă îndrăgesc culori mai vesele, haine mai nonconformise sau chiar haine feminine. Ne legăm prea mult de aspect, formă şi nu de conţinut.

Crezi că avem nevoie de un referendum care să susţină familia tradiţională?

Nu consider acest lucru ca fiind necesar. Nimeni nu îşi doreşte să scoată în afara legii familia tradiţională aşa că nu consider că are nevoie de susţinere de acest fel. Familia tradiţională are nevoie de susţinere ca femeile şi copiii să nu mai fie abuzaţi sau exploataţi, ca legile să fie puse în aplicare şi să nu se mai treacă cu vederea problemele adevărate ale României. Ma refer aici la problema tinerelor mame sub 18 ani, abandonul şcolar, soţii care se înşală unul pe altul, lipsa de comunicare şi egalitate între femei şi bărbaţi, la violenţa domestică, etc. Am enumerat câteva probleme pe care o parte a societăţii consideră că sunt mai puţin importante decât revizuirea căsătoriei din Constituţie.

Vei merge la referendum?

Probabil că voi merge, dar mă voi gândi ce este mai bine ţinând cont de legea referendumului. Dacă merg la vot voi fi împotriva modificării Constituţiei în sensul unei restricţii de drepturi.

read
next

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO