Căutare

Share this article

În copilărie, 15 septembrie însemna prima zi de școală: nerăbdarea revederii colegilor sau florile date cu stânjeneală profesoarelor. Cu timpul am crescut și 15 septembrie nu a mai însemnat asta. Am ajuns un copil mai mare care a început să înțeleagă cât de cât lumea în care trăiește. Să meargă la vot și să primească pe dosul buletinului ștampilă după ștampilă. Am trecut repede de la wooow, votez prima dată, la și acum, eu cu cine votez?

Nu am simțit niciodată că vreau să votez cu cineva neapărat. Nu am avut niciodată sentimentul că trebuie să militez pentru cineva. Dar am știut mereu că trebuie să votez.

Și au venit alegerile de acum doi ani: primele la care nu am votat pentru că nu am fost în țară. Am simțit atunci, pe 11 decembrie 2016, că îmi lipsește ceva. Am avut un gol în stomac. Știam că nu sunt emoțiile așteptării rezultatului alegerilor – era oarecum previzibil. Golul acela din stomac era probabil viitorul care încerca să-mi zică ce o să urmeze. Și, a avut dreptate.

Viitorul de atunci mi-a prezis că urma să cunosc frigul din Piața Victoriei, serile cu discuții la nesfârșit despre noi ce o să facem de acum încolo, gazele inhalate în aceeași piață, drumul până la Viena și nu-ul pe care l-am dat îndoit atunci când a trebuit să accept un job acolo și să plec din țară.

Viitorul de atunci mi-a spus că democrația pe care mi-am dorit-o în serile în care învățam pentru Politologie începea să fie atât de departe. Iar dorința mea de a trăi într-o țară care să îl fi ascultat pe Coposu, atunci când eu eram prea mică pentru a înțelege că 15 septembrie însemna prima zi de școală, începe să nu mai apară la orizont. Coposu atunci ne-a arătat ce ar trebui să fie 15 septembrie – Ziua Internațională a Democrației. Și poate că dacă știam asta atunci, astăzi ar fi fost altfel. Poate astăzi ar fi fost despre asta:

Corneliu Coposu: „Negociem orice, dar nu negociem principii”

Dar lucrurile nu au stat așa. Iar astăzi, de Ziua Internațională a Democrației, mă gândesc cu îngrijorare la viitorul nostru. Ce se va întâmpla cu țara mea? O țară în care suntem puși să votăm drepturile omului, în timp ce statisticile ne arată că 250.000 de copii au părinții plecați în străinătate, că 2 din 10 copii renunță la școală, în timp ce 42% din elevii români de 15 ani sunt analfabeți funcțional sau că suntem țara europeană cu cele mai multe mame minore.

Cu toate astea, nu aș îndrăzni niciodată să spun că aș vrea să fie toată lumea de acord cu părerile mele. Pentru mine democrația înseamnă asta (și nu cred că a spus-o cineva mai frumos decât Rațiu):

Ion Rațiu: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine”

Și atunci ce rămâne de făcut? Unde ar trebuie să ne uităm pentru puțin optimism, pentru un dram de o să fie bine. Poate la poveștile despre Martin Luther King care a reușit să schimbe lumea, luptând până la ultima lui picătură de sânge pentru drepturile comunității afro americane de peste ocean. Poate la Mahatma Gandhi, liderul care a reușit să aducă independența Indiei de sub Imperiul Britanic. Poate la Primăvara Arabă și toate sacrificiile pe care le-au făcut pentru visul libertății tunisienii, egiptenii, sirienii și tot așa. Poate să ne aducem aminte de începutul anilor ’90  de la noi.

Cu toate că aceste cazuri care ne arate că putem merge înainte, că putem privi încrezători într-un viitor în care nu ar mai trebui să ne luptăm sau și mai rău să ne votăm drepturile, prezentul pare că vrea să ne taie cât mai repede visurile rebele.

Astăzi de Ziua Internațională a Democrației, vedem țări, din Rusia până în Venezuela, din Thailanda până în Filipine sau România, care odată au părut că își îndreaptă toate eforturile către un viitor democratic, dar care, astăzi, par să își dorească să se îndrepte (din nou) către cealaltă direcție. Din nefericire, 2018 ne arată că prea multe țări sunt blocate între autoritarism și democrație. Fără să știe în ce direcție să meargă.

Și atunci, în contextul acestui prezent care nu pare să fie atât de optimist precum ne-am dori, întrebarea este simplă: noi ce facem?

Plecăm – încotro?

Mai stăm – pentru ce?

Probabil că fiecare ar trebui să își găsească propriul răspuns, însă eu aș vrea să mă întorc la vorbele celui cu care am început și să cred în continuare în gândurile lui Coposu:

Corneliu Coposu: „Niciodată nu mi-am pierdut încrederea în oameni”

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO