Drepturile nu se votează
Acasă sunt cei cărora le spui “te iubesc” fără să le spui niciun cuvânt
Pentru mine familie înseamnă iubire, respect, apreciere. Nu vreun paragraf din Constituție și nici vreo acceptare din partea unui grup de oameni fanatici.
Andreea Toma
|Reading time: 5 mins
Pentru mine familie înseamnă iubire, respect, apreciere. Nu vreun paragraf din Constituție și nici vreo acceptare din partea unui grup de oameni fanatici.
Andreea Toma
|Reading time: 5 mins
Share this article

Nu am ascultat niciodată Britney Spears sau Christina Aguilera. Am avut poster în cameră cu Backstreet Boys pentru că așa era moda pe atunci, dar nu îi ascultam. Fetele erau înnebunite după Beckham, mie îmi plăcea de Raul. Când toată lumea se uita la Sailor Moon sau Erreway, eu sufeream că nu aveam cu cine să mă joc. Mie mi-a plăcut mereu Pink. Îmi plăceau atitudinea ei rebelă, versurile întunecate, dinții deloc perfecți, abdomenul masculin atât de sexy. O ascultam deși nu era la modă. O ascultam pentru că era altfel și pentru că versurile ei îmi spuneau ceva.

Și la un moment dat a scos melodia “Dear, Mr. President”. Cred că a fost prima dată când am plâns ascultând o melodie. Și nu pentru că îmi amintea de vreo experiență din trecut, ci pentru că îmi arăta prezentul și, deși nu credea atunci, viitorul țării mele.

În melodia asta, Pink are cele două versuri de mai jos:

What kind of father would take his own daughter’s rights away?

What kind of father might hate his own daugther if she were gay?

Melodia asta este despre ceea ce se întâmplă astăzi în România. Despre ura cu care ne jignim. Și despre înverșunarea cu care încercăm să ne lovim. Suntem prea orbiți de propriile gânduri întunecate pentru a vedea argumentele celorlalți. Și suntem prea dominați de propriile frustrări pentru a putea accepta că am putea greși. Nu vedem adevăratele probleme dintr-o societate foarte bolnavă pentru că ne încăpățânăm să ne batem cu pumnii în piept că suntem apărătorii valorilor adevărate fără să ne dăm seama că acestea ar trebui să se rotească în jurul iubirii, al respectului și al demnității.

Ne imaginăm că suntem soldații unei armate care propovăduiește valorile supreme, dar câți am citit Biblia? Nu sunt religioasă și nici nu aș putea fi. Înțeleg însă nevoia pe care o are societatea pentru credință, dar știu și monstruozitățile pe care au fost în stare oamenii să le facă în numele ei. Ne grăbim să judecăm grădina altuia, fără să ne uităm la vlăstarele din a noastră. Dăm cu pietre în aproapele nostru, fără să urmăm calea sfântă.

Luăm mereu doar lucrurile care ne sunt de folos. Așa am făcut mereu. Am luat din istorie doar puținele lupte pe care le-am câștigat și le-am dat repede uitării pe celelalte. Ne jignim sportivii atunci când pierd, deși cu puțin timp îi urmă le făceam statui. Ne mândrim atunci când vedem că piesele scrise de Ionesco se joacă pe Broadway, dar îl urâm pentru că a plecat din țară. Spunem repede numele lui Hagi, Nadia sau Năstase atunci când suntem în străinătate, dar nu facem nimic pentru a le susține visurile. Ne aprindem repede și la fel de repede dăm cu pietre și judecăm. Acționăm fără să gândim. Și de cele mai multe ori, greșim. Dar poate că acum, la început de octombrie nu vom face la fel.

Poate că acum ne vom da seama că familia înseamnă iubire. Înseamnă locul în care poți să fii tu cu adevărat. Fără machiaje care să ascundă imperfecțiunile. Și fără haine scumpe care să arate vreun statut social. Acasă ești tu. Și aici ar trebui să ai puterea să te uiți în oglindă și să poți spune că ești bine sau că o să fii bine. În fond, dacă tu nu ești sincer cu tine, cum ai putea fi cu ceilalți. Dacă tu nu ești ok cu tine, cum ar putea fi ceilalți.

Părinții ar trebui să fie cei care te iau în brațe atunci când plângi pentru că ai avut vreo mega dramă prin liceu. Sunt cei care te încurajează să iei note bune. Nu cei care te bat pentru că nu îi asculți. Și nici cei care beau până în zi. Sunt cei care te sprijină, nu cei care te trimit să muncești și te obligă să nu te duci la școală. Sunt cei care îți spun “te iubesc” fără să îți spună niciun cuvânt.

Părinții sunt oamenii cărora le spui “ai tăi” pentru că asta simți cu adevărat. Și nu o să conteze niciodată dacă ei te-au făcut sau te-au înfiat. Și nici dacă au același sex. Și nici dacă sunt doi sau unul. O să conteze dacă te-au crescut frumos, ți-au arătat ce înseamnă iubire, respect, apreciere. Te-au sprijinit în prima zi de școală. Și ți-au arătat ce înseamnă demnitatea. Sunt cei care îți acceptă prietenii și iubirile, oricum ar fi ele.

Sau cel puțin pentru mine asta înseamnă familie. Înseamnă lacrimile pe care le-am văzut în ochii lui tata la finalul spectacolului pe care l-am avut în liceu la Sala Mică a Teatrului de Comedie. Sau bucuria sinceră pe care mi-a arătat-o tot el atunci când am intrat la Lazăr. Înseamnă complicitățile pe care le-am avut mereu cu mama și toate discuțiile în noapte pe care le aveam înainte să mă duc la culcare. Familie înseamnă “ai mei”, e locul în care mă simt acasă nu pentru că e casa în care am crescut, ci pentru că acolo mă simt protejată, mă simt acceptată, mă simt iubită. Ai mei au fost un bărbat și o femeie. Dar nu aș fi simțit altfel dacă ar fi fost altfel.

Pentru mine familie înseamnă iubire, respect, apreciere. Nu vreun paragraf din Constituție și nici vreo acceptare din partea unui grup de oameni fanatici.

Așa că astăzi, mă întorc la citatul pe care l-am mai folosit într-un articol:

Corneliu Coposu: „Niciodată nu mi-am pierdut încrederea în oameni”

Sper ca la finalul acestei săptămâni să văd cum am avut demnitatea, curajul, îndrăzneala să alegem iubirea și nu ura. Să alegem să ne uităm cu respect la cei care au avut puterea să accepte ceea ce văd în oglindă și ceea ce simt în suflete. Să alegem să fim alături de cei care au puterea să zică zilnic “te iubesc”.

Și atunci astăzi pentru mine este foarte clar: eu nu merg la referendum. Pentru mine drepturile nu se votează și nici sentimenele nu se judecă. Pentru mine, în naivitatea mea, iubirea câștigă de fiecare dată. Tu ce vei face?

Drepturile nu se votează
Share this article