Căutare

Share this article

Laura Nureldin este scriitoare și jurnalist. Laura a fost prima apariție exotică la o televiziune din România, când a început să realizeze Jurnalul în limba engleză, la Realitatea Tv. Anul trecut a părăsit cariera în televiziune și și-a anunțat demisia de la Antena 3, ca urmare a unui val de mesaje rasiste și xenofobe care a ajuns la ea.

Acum trăiește traducând cărți, scrie scenarii și lucrează la romanele ei. În aprilie, va lansa cel mai recent volum din trilogia Demoni.

Laura Nureldin s-a născut la Iași și a crescut în București, alături de mătușa, bunica și bona ei, femeile care i-au influențat definitiv viața.

La 35 de ani a aflat că tatăl ei, reîntors în Sudan, despre care toată lumea credea că a murit, trăia și mai avea patru copii.

Laura nu a ajuns niciodată în Khartoum, dar fratele ei mai mic s-a mutat în București după ce și-a terminat studiile în România.

De ce ai plecat din televiziune?

Este o meserie pe care am iubit-o foarte mult și nu am încetat nicio clipă să o iubesc.

La un moment dat am primit atâta ură, absolut gratuit, încât nu am mai putut duce. Pot să accept o critică, chiar și mai multe. Dacă te deranjează ceva din ce am făcut eu, spune-mi-o, reproșează-mi. Poate sunt de acord cu tine și recunosc greșeala, poate nu sunt de acord cu tine și intrăm în dispută. Oricare ar fi calea, este a dialogului.

Dar mi-e imposibil să accept dacă îmi spui „du-te înapoi în Africa, cioară!”

Poate era de ajuns să ieși de pe Facebook pentru e evita acest val de ură. Nu crezi?

Nu. Facebook-ul e ok, acolo vorbesc despre mine, acolo îmi promovez cărțile, acolo mă găsesc cititorii care mă urmăresc de multă vreme, cu mult înainte de acest val de ură. Nu Facebook-ul este problema. Poți folosi o armă să te aperi sau țintești pe cineva cu ea și ucizi.

Bun. Pe Facebook fiind în continuare, dar nemaiapărând la televizor, pare că valul de ură s-a stins. Ce s-a întâmplat, ce s-a schimbat?

Știi care este nenorocirea? Eu am fost aceeași dintotdeauna. Și când lucram la Antena 3, și la Money Channel, și acum. Asta am spus întotdeauna celor care mă atacau și primeam reacții de acest gen: „Scrii pe blog ce ți se cere!” Dar eu am blog din 2008 și scriu același tip de materiale de atunci. Și nu am avut culori politice.

Dar oamenii uită atât de repede ce erai înainte, că poate le plăcea ce făceai înainte de Antena3. „Tu parcă făceai jurnalul în engleză la Realitatea Tv, prin 2002!”. Am făcut meseria asta 16 ani. Ce mai ține lumea minte? Ultimii 4, 3, 2 ani, nu?

Lasă-mă să-ți spun o întâmplare. Acum câțiva ani am publicat „V”, o carte cu vampiri. Cei care gustă genul știu bine despre ce vorbesc. Alex Voicescu, de la Editura Herg Benet, a făcut o copertă fabuloasă, a mers totul bine. Sunt multe personaje în carte, ale căror nume începe cu litera v.

Ei bine, m-am pomenit că găsesc pe un site obscur, pe care nu-l voi numi, o recenzie a acestei cărți în care cineva s-a gândit să spună că „V” este o metaforă pentru Voiculescu, iar eu, după ce am fugit din presă, m-am apucat să fac dezvăluiri…. Mă rog, un delir de idei care mai de care mai năstrușnice.
„Dude! E o carte cu vampiri!” (râde) Și, ce să vezi? Am publicat-o când încă lucram la mogul!

Laura Nureldin, după ultimul jurnal la Antena3 (2018)

De ce crezi tu că ți s-a întâmplat asta? Și dincolo de ea, tot valul de ură online?

Sunt convinsă că motivul pleca de la faptul că lucram la Antena 3. Iar modul în care am primit atacurile era împachetat în rasism pur: „du-te la tine-n țară, cioară ordinară!”

Cum te-a schimbat această experiență?

M-a făcut să am și mai puțină încredere în oameni. Veneau oameni care-mi spuneau: „pleacă, dragă, de acolo! Dă-ți demisia!”. Dar nimeni nu venea cu soluția pentru cum îmi plătesc facturile. Erau oameni pe care îi știam, care mă cunoșteau, cu care ieșeam la masă care îmi spuneau asta cu nonșalanță.

Eu sunt absolventă de psihologie. Pot să iau diploma și să o fac țintă de darts, pentru că nu mai înțeleg din oameni absolut nimic.

Câștigul pe care l-am dobândit plătind acest preț destul de mare a fost că nu mă mai interesează alți oameni decât cei apropiați, cei dragi din familie. A început să nu-mi mai pese foarte tare și mi-am regăsit vocea.

Zi-mi, în emoții, cum ai plătit acest preț?

Într-o depresie și în anxietate.

Facebook-ul, online-ul este un mediu despre care știi cum funcționează: e un soi de piață publică în care oamenii afișează sau se ascund în spatele unor măști. Deci, dacă știi regulile, ar trebui să nu te atingă, nu?

Ba da, pentru că în spatele acelor măști sunt oameni reali, cu care te întâlnești în contexte reale și par în regulă, frecventabili chiar.

Partea bună este că în online folosesc aceste măști pentru a scoate la iveală niște adevăruri care au existat întotdeauna în ei. Deci e bine că se întâmplă așa. Foarte bine. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama de asta, dar e bine.

Pentru cine?

Pentru mine. Nu mă mai bazez pe oameni, i-am cunoscut așa cum sunt ei în realitate.

Te-ai vindecat de depresie?

De depresie nu te vindeci, înveți doar să trăiești cu ea, să faci mișto de ea. Ai zile mai bune, zile mai proaste și cam atât.

Cum ai intrat în presă?

Din pură întâmplare. Terminasem facultatea și îmi căutam un job, ca orice om. Și am aflat că la Realitatea Tv de pe vremea aia, a lui Silviu Prigoană, se caută oameni. Precizez numele lui Silviu Prigoană pentru că el este unul dintre patronii de presă care, fără să știe ceva despre asta, a făcut un lucru rar, extraordinar de rar: și-a luat în jurul lui, în management, oameni care știau meserie și pe care el îi asculta. Niciodată nu le spunea: „Lasă, mă, știu eu! Eu sunt patronul!”.

Laura Nureldin la TVR. Foto: Aurel Baboi

Ce fel de job era cel la care ai aplicat?

La vremea aia căutau un producător și un documentarist pentru o emisiune în limba engleză, cu expați. Era exact ce-mi trebuia mie. Nu terminasem limbi străine, dar engleza o vorbeam de parcă mă născusem lângă Palatul Reginei Elisabeta.

Prima probă a fost de jurnal în limba engleză. Exista formatul, prezentator era Bogdan Gamaleț, la 10.00 dimineața și la miezul nopții, dar rămăsese fără colega ce funcționa pe contra-tură cu el, așa că era nevoie de înlocuitor.

M-am așezat pe scaun și am dat proba.

Aveam prompterul la pedală, adică un buton în podea pe care apăsai singur pentru a derula textul de intro. Nu mi-a fost greu să mă învăț cu asta, dar nu-ți imaginezi cum a fost când aveam om care mă ajuta și mi se părea că-mi dă cineva paginile înainte să termin.

Iar faza și mai amuzantă cu acest prompter era că aveam o pedală eu și una prezentatorul de sport. Iar pe scaunul lui se așezau invitații mei, care, chiar dacă îi avertizam, găseau întotdeauna acel buton și, de emoții probabil, apăsau pe el. Necontrolat. În timp ce eu mă uitam cum curge tot jurnalul pe ecranul din fața mea. (râde) Ce bine că aveam foi!

Am dat proba, înregistrarea a ajuns la Prigoană și la board-ul lui și am aflat că a doua zi, la 10.00, intram în live, la Jurnalul în limba engleză.

Aveam 23 de ani neîmpliniți.

Ce ai învățat de la Prigoană? Mogul și el.

Silviu Prigoană nu era mogul, era patron de presă.

Care este diferența?

El s-a înconjurat de oameni care știau meserie, pe care îi asculta și îi lăsa să-și facă treaba.

Să ne înțelegem, nu înseamnă că în altă parte venea cineva și îți dădea indicații despre ce să faci. Nu venea nimeni să-mi spună ce să zic și ce nu, dacă mă iau sau nu de x-ulescu. Eu mă certam la telefon sau în studio cu cine aveam motive să-l iau la întrebări, iar dacă asta îi strica cuiva socotelile, aia era. Nu a venit nimeni să-mi zică ceva.

Dar vreun mogul ai cunoscut?

Dar nu am cunoscut niciun mogul.

Nu ai dat niciodată mâna cu Voiculescu?

Nu. Nici măcar nu l-am văzut vreodată prin televiziune.

Dar pe Silviu Prigoană, pe care înțeleg că nu îl introduci în această categorie?

Hai să-ți spun cum l-am cunoscut pe Prigoană! După ce am dat proba despre care îți spuneam, am început să muncesc și nu m-am mai oprit timp de vreun an de zile: 16 ore pe zi. Fără nicio zi liberă. Și mi-a plăcut: scriam și prezentam jurnalul în limba engleză, făceam o emisiune de externe și scriam și știri externe.

Ion Cristoiu mă striga „externa!”. Și de la el am învățat ceva despre mine. El mi-a spus o dată așa: „știi, în presă lucrează funcționari și ziariști. Tu ești ziarist!”

Deci, după un an de muncă la galere, am intrat urlând în anticamera lui Silviu Prigoană și am zis că îmi dau demisia. Secretara lui, care mă știa chiar din primele zile când m-am angajat, a încercat să mă liniștească. L-a scos din ședință.

Prigoană a venit la mine, iar în timp ce eu urlam: „Nu mai pot! Nu mai vreau!”, el mi-a zis atât: „Ia-ți concediu de odihnă o lună și gândește-te!”. Calmul lui cred m-a convins.

Am plecat din Republica, de unde funcționa atunci Realitatea Tv, am ajuns în Piața Romană, m-am urcat în autobuzul 300 (chiar dacă eu nu prea circul cu mijloacele de transport în comun fiindcă sunt ușor claustrofobă) și mă uitam, ca un scăpat din peșteră, fascinată de oameni și lumină.

După o lună m-am întors și am continuat, în alt ritm.

Laura Nureldin la Money Channel. Foto: Irina Ionescu-Homoriceanu

De ce munceai așa? Ce ziceau rudele, ce spuneau prietenii despre asta?

Îmi plăcea, fiindcă era primul meu loc de muncă și prima slujbă cu sens pe care o făceam.

Rudele erau un pic îngrijorate, iar prietenii cam la fel.

Dar eu eram încântată, fiindcă acolo am învățat să montez pe D9, am dat rec, am tăiat, am scris, acolo am învățat meserie.

Când a apărut nevoia de a scrie cărți și cum de nu a venit cu anxietatea de a te expune cu totul oamenilor din jur?

Asta nu e anxietate. Anxietatea este atunci când faci atac de panică, îți iese inima pe gât.

Asta este frică. Dar ți-o asumi, altfel vei îmbătrâni cu manuscrisele în sertar.

De scris, am scris dintotdeauna: jurnal, poezii în liceu, ca toată lumea. Le scriam în engleză. De atunci dădeam semne că sunt un pic altfel. (râde)

Care e treaba cu engleza în viața ta?

Nu știu, mai ales că la început am urît această limbă din ficați. Prima limbă străină pe care am învățat-o a fost franceza.

Făceam franceză cu Sanda Negropontes, care era un om absolut fabulos. Ea făcuse acasă o mică grădiniță de limbă franceză, unde am ajuns și eu de pe la 3 ani.

Bunica mea era prietenă cu ea și au decis ele că mi-ar face bine și mie. Dar acolo făceam mai mult decât atât: făceam istoria Franței, dar ne-o povestea într-o așa formă încât ne fascina, chiar și la această vârstă mică. Abia așteptai să vină întâlnirea cu ea. Nici când aveam teme de făcut nu mi se părea o corvoadă.

Înainte de a citi povestea Sandei, atunci când a spus-o public, am ascultat-o de la ea și mi se părea incredibil și îngrozitor ca, din domnișoara prezentată Reginei la Palatul Buckingham, să ajungă muncitoare la deratizare, cu șobolani prinși în păr.

Cu cine mai erai în grupă?

Cu copiii din cartier, din Domenii. Cu mulți dintre ei am mers apoi la aceeași școală.

Când ai început să înveți engleză?

La 8 ani și suna, prin comparație cu franceza, bolovănos. (râde)

Iubesc și acum franceza, dar mă pomenesc gândind în engleză.

Spune-mi de bunica ta!

Bunica mea, Elena Cazan, a fost profesoară de limba română, chiar la liceul pe care l-am terminat eu. Eu nu am prins-o la catedră, evident. Nu mai este de câțiva ani printre noi, dar ea este omul care mi-a determinat, aș zice, scrisul și lectura.

Am crescut în casă cu o bibliotecă de vreo 3000 de cărți, iar asta te face curios și te face să iubești cărțile. Și cred că te face să scrii.

O singură dată am scris ca temă un comentariu copiat dintr-o carte de comentarii. De ce? Pentru că, orice ar zice cine ar zice, nu-mi place și nu pot să-l citesc pe Sadoveanu. Chiar dacă una dintre cărțile preferate ale bunicii era „Nada florilor”, a lui Sadoveanu.

Datorită bunicii mele am învățat să citesc și să nu iau de bune doar părerile altora. Să mă conving singură de ceva.

Cum ți-o amintești?

Vorbindu-mi despre mama ei, despre frații ei. Mi-o amintesc făcându-mi plăcintă cu mere sau un cozonac absolut minunat. Îmi amintesc ouăle de Paște vopsite de ea, așa cum nu am mai găsit până acum.

Bunica povestea despre oameni, despre elevii ei. De pildă, Doina Uricariu a fost eleva ei, Traian Ungureanu, la fel. Irinel Columbeanu i-a fost elev. (râde) Dar niciodată nu s-a lăudat cu ei, doar ne povestea nouă, mândră de ei, nu de ea.

Nu te-a făcut niciodată să vrei să fii ca ea?

Am încercat să dau meditații o dată, dar am descoperit că nu am răbdare. Și nu am metodă.

Când ai început să scrii?

Scriam de mică, pe pereții sufrageriei. Nu mai știu câți ani aveam, dar îmi amintesc cum făceam asta. La 3 ani, când am început să merg la franceză, scriam.

Cine te-a alfabetizat?

Bunica, mătușa mea, sora mamei, Anca Cazan. Și tanti Lola, bona mea. Ele trei stăteau tot timpul cu mine și m-au alfabetizat.

A fost faină copilăria asta între femei, chiar dacă eram mai băiețoasă de felul meu. De fapt, eram o combinație: mă jucam și cu păpuși, dar și cu pistoale. Mergeam la balet, la doamna Mirela, dar mă cățăram și în copaci cu riscul de a-mi distruge picioarele.

Când ai simțit prima dată rasismul?

Când eram mică, l-am perceput mai mult ca pe o curiozitate a altor copii. Vedeau ceva diferit la mine și mă întrebau: de ce ești neagră?

Sau mă mai strigau copiii „negreasa!”, iar eu mă întorceam la ei și îi corectam: „se zice negresă!”.

Deci când l-ai simțit cu adevărat?

Când am crescut. Copiii au răutățile lor, dar nu iei în seamă ce zic ei, poate și pentru că nu realizezi ce se ascunde în spatele unui cuvânt.

Ce se ascunde în spatele unui cuvânt?

Ură.

Cum se simte asta?

E groaznic să te prinzi că cineva te urăște doar pentru că ești într-un fel pe care nu îl poți controla, nu depinde de tine și nu provoacă niciun rău: te urăsc pentru că ești grasă, blondă, mulatră, evreică.

Și asta te face să te simți victimă!

Ești victimă oricum. Înveți să-ți gestionezi emoțiile sau devii tu însuți un agresor, dar victimă ești oricum. Nu este o alegere, este un fapt.

La tine în familie, tata este de culoare. El, mama ta, mătușa ta cum te-au învățat acasă să faci față acestei situații?

Nu cred că mi-au spus mai mult decât i-ai spune tu fiicei tale. Câteodată îi spun mătușei mele că m-a crescut prost, că nu m-a învățat să fiu mitocancă, să nu-mi pese, să calc peste cadavre.

Tata nu a apucat să mă învețe mare lucru pentru că aplecat din țară când aveam 2 sau 3 ani.

Venise aici pentru studii, în timpul regimului comunist, dar s-a întors în Sudan, de unde este el, a început războiul acolo și nu s-a mai întors.

Până acum câțiva ani, când eu împlinisem 35, noi toți din familie am crezut că este mort. Acum 6 ani mi-a scris cineva pe twiter, în engleză. Era un băiat care avea un nume similar cu al lui. Bine că nu l-am blocat! (râde) Fiindcă era fratele meu.

Am un frate din partea mamei, care trăiește în America și toată viața mea am crezut că el este singurul meu frate. Ei bine, nu. Mai am un frate de tată și trei surori, care știau despre mine și care făcuseră toate eforturile să mă găsească.

Fratele meu din Sudan a venit pentru un master și s-a mutat aici, în România. Eu nu am fost niciodată acolo, am văzut niște poze din Khartoum, este un oraș ce poate sta lângă orice oraș european. Parcă m-aș duce odată acolo. Cine știe?

Dar, ca să revenim la copilărie, aveam și îl am pe fratele mamei ca figură paternă. Dar nu-ți ascund că îmi doream câteodată ca tata să fie aici și să-i corecteze corporal pe unii mai răi din viața mea de copilă. (râde)

Iar dacă rămânem în zona asta a rasismului, aș zice că prietenii mei, oamenii de lângă mine m-au integrat și nu m-au făcut niciodată să mă simt diferit într-un mod deranjant.

Prietena mea bună era într-o dimineață la mine în bucătărie și, cu o candoare de neegalat, mă întreabă: „auzi, nu ai și tu niște cremă autobronzantă?” (râde) „Nu mai am, am folosit-o pe toată!”, i-am răspuns!

Ce scrii, la ce lucrezi acum?

Traduc pentru mai multe edituri și mă pregătesc să lansez Demoni 3, acum în aprilie.

Te-ai mai întoarce în televiziune?

Nu. M-a întrebat o fostă colegă dacă nu mi s-a făcut dor de tv. Și am constatat că nu, deloc. Mă uitam la televizor la aceste alegeri și mă gândeam ușurată că nu mai sunt acolo, orice ar însemna acest acolo.

 

 

 

read
next
promoted
articles
loading...

Abonează-te la newsletter-ul LIFE.RO