„Plecarea mea în străinătate la vârsta de 19 ani a fost o eliberare”. Povestea scriitoarei Anișoara Mustețiu ce a dus cultura românească până în Australia

Anișoara Mustețiu este astăzi o scriitoare împlinită, un om care a reușit să transforme dorul și încercările vieții în povești pline de emoție și înțelepciune. Trăind departe de locurile natale, ea poartă în suflet două lumi – cea a copilăriei, plină de aventuri și nostalgie, și cea a maturității, marcată de căutare, regăsire și visuri împlinite.

Privind înapoi, spre anii copilăriei, o regăsim pe Anișoara în satul bunicilor, Bucerdea Vinoasă, alergând pe dealuri, explorând păduri, gustând din libertatea pură a vârstei fragede. O copilă curioasă, mereu în căutare de nou, mereu dornică de aventură. Satul bunicilor a fost colțul ei de rai, un loc în care a găsit alinare și căldură, o lume unde legile nescrise ale pământului și ale sufletului au rămas neatinse de trecerea timpului.

Dar viața i-a fost marcată nu doar de momente de fericire, ci și de pierderi grele. Plecarea timpurie a tatălui ei, poet și sculptor, i-a lăsat o rană adâncă, un gol pe care doar scrisul avea să-l umple mai târziu. Cu toate acestea, în acea suferință s-au ascuns și semințele unei mari pasiuni – iubirea pentru cuvânt, pentru artă, pentru cărți.

Astăzi, Anișoara Mustețiu își urmează drumul literar cu aceeași curiozitate și forță interioară care au caracterizat-o de când era copil. Deși viața a dus-o departe, din România în Germania și apoi în Australia, amintirile din copilărie, valorile învățate de la bunici și versurile tatălui ei o însoțesc mereu. Iar fiecare pagină pe care o scrie este, de fapt, o întoarcere acasă.

Cum arăta copilăria ta? În ce fel ți-a marcat viața satul bunicilor și ce amintiri te leagă cel mai mult de acea perioadă?

Anișoara Mustețiu: În trecut, nu am vorbit niciodată despre copilărie. Dar acum, în anii deplinei maturități, mi-am dorit să privesc înapoi, să înțeleg mai bine, să iert și să-mi vindec rănile. Copilăria mea a fost diferită de cea a altor copii de vârsta mea. Aș spune că a fost presărată cu momente de fericire, dar și de zbucium și durere. Am fost crescută de tatăl meu, poetul și sculptorul Romulus Mustețiu, în Timișoara, într-o atmosferă înmiresmată cu inspirație artistică și creativitate. Plecarea în neființă a tatălui meu, la doar câteva luni după ce am împlinit treisprezece ani, mi-a lăsat o adâncă durere în inimă și multă singurătate. 

Mi-am găsit alinarea acelor răni premature în satul bunicilor, Bucerdea Vinoasă din judetul Alba. Acel sat a rămas, până în ziua de astăzi, colțul meu de rai. Nu numai pentru că este pitoresc, înconjurat de dealuri împodobite cu viță de vie, păduri stufoase, coline presărate cu flori sălbatice și munți ce privesc cu duioșie valea, dar și pentru că oamenii au inima bună ca pâinea caldă, legile străbune sunt cioplite în conștiința fiecărui sătean și datinile sunt încă păstrate cu onoare.

Scriitoarea Anișoara Mustețiu: „Tatăl meu a fost cel care mi-a sădit în inimă iubirea pentru frumusețea limbii și culturii române, mi-a dezvăluit magia versurilor și a cărților”

Ce visuri aveai atunci? Te vedeai scriind sau drumul tău a fost altfel decât ți-l imaginai?

Anișoara Mustețiu: În copilărie, îmi plăcea nespus de mult să citesc. Aveam și un spirit creativ, îmi plăcea să pictez și să compun versuri. Însă, mi-am permis prea puțin să visez. Cerințele vieții erau altele, mai mult îndreptate spre o realitate dură și fără iertare. 

Am descoperit farmecul scrisului mai târziu, când mă aflam pe un drum mai senin al vieții, și după ce mă realizasem pe plan profesional. Dorința de a scrie a răbufnit din senin, ca o manifestare liberă a spiritului, inspirat să descopere sfere noi, adâncimi ale sufletului și ale universului. Dar luxul de a scrie cu adevărat a venit mai târziu, iar atunci mi-am dat seama că scrisul însemna pentru mine și o vindecare. 

Ce influență a avut familia ta asupra pasiunii pentru scris? A existat cineva care te-a încurajat în mod special?

Tatăl meu a fost cel care mi-a sădit în inimă iubirea pentru frumusețea limbii și culturii române, mi-a dezvăluit magia versurilor și a cărților.  În copilărie îmi dedicase și o carte de poezii. Pe prima pagină era un motto:

„Fetița mea când vei citi/ aceste rânduri aurii, / să zbori cu inima spre soare, / spre generații viitoare, / să duci cu tine mai departe / și gândul meu și această carte. ”

Astăzi, sunt fericită că am reușit să-i împlinesc dorința. 

Ce fel de copil ai fost? Introvertită, curioasă, aventuroasă?

Mă faci să zâmbesc… Curioasă și aventuroasă, înclinată întotdeauna spre năzbâtii. Când eram în satul bunicilor, mă aventuram cu copiii prin păduri și ne răzvrăteam cu câinii ciobanilor. Mai târziu, pe la șaisprezece ani, împrumutam o bicicletă de la prietenii din sat și făceam curse până la Geoagiu Băi, unde înotam câteva ore în bazin. Era o performanță de 120 de km dus-întors. O făceam natural, din încântarea de a poseda pentru o zi o bicicletă și din bucuria de aventură. Dar astăzi mă minunez de acea putere. Când mergeam cu prietenii la baluri în satele vecine, bineînțeles pe jos, ajungeam acasă spre dimineață și primeam pedepsele de rigoare de la bunici. Dar merita. Aventurile erau prețioase. 

Când eram în Timișoara aveam alte curiozități. Îmi amintesc că pe la vârsta de șase ani locuiam cu tatăl meu într-o clădire veche, cu o curte interioară, pe strada Griselini. Într-o zi m-am simțit atrasă de o plapumă pufoasă care era pe sârmele de uscat rufe, la etajul doi. M-am întins pe ea. Am fost norocoasă că m-a văzut o vecină și mi-a salvat viața. Tot pe la acea vârstă, când tatăl meu mă lua cu el la birou, m-am urcat odată în podul Palatului Poștelor și mă plimbam pe tavanul care era pe atunci din pătrate de sticlă, fiecare cam de lățimea unui liniar. Simțeam că unele dintre ele se clătinau. Este un secret pe care nu l-am divulgat nimănui până în ziua de astăzi.  

Dar în anii adolescenței adeseori mă scufundam în tăcere. În cartea Crâmpeie din viața unei femei, scriam despre acei ani cam așa:

Încă mai pot vedea imaginea acelei copile. Citea o carte în timp ce un zâmbet îi lumina fața. Povestea îi umplea singurătatea. Se pare că acolo găsise un refugiu temporar, care îi proteja sufletul fragil. De parcă ar fi descoperit deja de atunci un secret prețios: timpul și cărțile pot vindeca durerile.

Când ai început să te gândești serios să pleci din România? Ce anume te-a determinat să iei decizia finală?

Am plecat din România în aprilie 1990. A fost o decizie spontană. Am făcut parte dintr-o emigrare în masă a românilor, mai ales a tinerilor, după revoluția din 1989 și după cucerirea binemeritatei libertăți. 

A fost un exod plin cu încercări, căci în acele timpuri românii nu aveau nici drepturile, nici privilegiile de care se bucură cei din ziua de astăzi. 

Scriitoarea Anișoara Mustețiu: „Am făcut parte dintr-o emigrare în masă a românilor, mai ales a tinerilor, după revoluția din 1989 și după cucerirea binemeritatei libertăți”

De ce ai ales Australia? Ce te-a atras la această țară și cum a fost procesul de acomodare?

Anișoara Mustețiu: În viață nu știm niciodată unde ne duc pașii, căci nimic nu este strict definit. Sydney este un prag pe care l-am trecut, amăgită de magia de a cunoaște o lume nouă. Dar a fost și mâna destinului în joc. Totuși, traseul vieții mele a fost un pic mai complex… Aș putea spune că Timișoara și satul bunicilor din Ardeal mi-au fost leagănul copilăriei, iar orășelul Speyer din Germania, unde am trăit douăzeci și patru de ani, a fost grădina unde am înflorit. Sydney este țărmul unde mi-am ancorat corabia vieții în anul 2014, pe timp nelimitat.

Ce ai lăsat în urmă când ai plecat și cât de greu a fost acel moment?

Plecarea mea în străinătate la vârsta de 19 ani a fost o eliberare. Când mă gândesc la orașul meu natal, simt cum îmi curg pe inimă stropi de trăiri antagonice: iubire, admirație, mâhnire. Când privesc Timișoara, nu o privesc doar din centrul orașului, ci și din acel colț prăfuit unde mă aflam la o vârstă fragedă. Timișoara este asemenea unui trandafir. Frumos. Îmbătător. Dar are și spinii ei vătămători. 

Plecarea mea a fost o alegere, o evadare. O clipă decisivă, în care am tras cu putere de pânzele corăbiei, schimbându-i cursul, spre soarele și furtunile necunoscutului. 

Cum a fost prima ta zi în Australia? Care au fost primele impresii și cele mai mari provocări?

Mai întâi, permite-mi să-ți vorbesc despre prima zi în Germania, în aprilie 1990. Plecasem cu un grup de prieteni, care, după câteva zile, s-au răsfirat prin alte orașe. 

Pe obraji îmi curgeau lacrimi fierbinți. Aveam febră, mă durea o măsea, dar știam că trebuie să îndur. Nu-mi permiteam o consultație la doctor. Pentru a nu arăta cât de mult sufeream, strângeam bagajul în brațe. Acolo se afla toată averea mea: două pulovere, un tricou alb, o geacă de iarnă, o pereche de cizme și o pereche de blugi. La 19 ani, era firesc să nu ai multe lucruri. Totuși, nu realizam pe atunci că eram bogată. Purtam în mine valori neprețuite, pe care nimeni nu le putea vedea: mândria și hărnicia învățate de la bunici, cunoștințele acumulate la cele mai prestigioase școli din Timișoara, C.D. Loga și Filologie-Istorie, și iubirea pentru cărți și cultură, dobândită în scurta perioadă de viață petrecută alături de tatăl meu. 

La vârsta de 18 ani, trecusem deja prin șuierul gloanțelor revoluției din 1989 și, după acea experiență, credeam că nimic nu mă mai poate înspăimânta.

Mă simțeam ca într-o competiție în care alergam să câștig. Câștigul meu era de altă natură: o viață decentă, în siguranță, cu pace și armonie, unde puteam să prosper prin propriile puteri. 

Am fost norocoasă… Emigrasem în Germania, într-o țară în care calitățile umane sunt respectate și valorificate. Aceste oportunități m-au inspirat. Desigur, nu a fost ușor. Însă, în cuvintele filosofului Albert Camus, chiar și în adâncul iernii, simțeam în mine o vară invincibilă. 

Greutățile care apar în viață au o menire. Ele ne dezvoltă simțurile și aptitudinile. Ne fac să simțim viața așa cum este ea cu adevărat: frumoasă și uneori dură. Dar cele mai frumoase căderi sunt acelea din care ne ridicăm cu o nouă învățătură. 

Plecarea mea în Australia, în anul 2014, a fost probabil influențată de mâna destinului. A fost diferită, căci câștigasem deja maturitatea, gustasem succesul și îmi împlinisem multe vise. Dar în Australia m-am izbit de alte obstacole, noi și necunoscute. 

Cum a fost adaptarea? A fost ceva ce te-a surprins sau la ce nu te-ai așteptat?

Revenind la viața din Germania, îmi amintesc de chipul meu brăzdat de oboseala nesfârșitelor ore de muncă, când tremuram zi și noapte pentru acte și imploram cerul și pământul pentru o viză, neștiind ce îmi va oferi ziua de mâine. Dar treptat, zilele s-au înseninat. Și într-o zi, am fost acceptată să locuiesc legal. 

Mi-am recunoscut imediat șansa. Nu am trăit doar ca un simplu trecător, venit să profite de oportunitățile unei țări străine. I-am învățat limba, cultura, tradițiile. I-am înțeles bucuriile și necazurile, puterile și slăbiciunile. I-am acordat atenție și prețuire. Doar în acest fel mi-am putut câștiga respectul celor din jur și propria dezvoltare. 

Cu mulți ani mai târziu, m-am întâlnit în Heidelberg cu o fostă colegă de liceu, care mi-a mărturisit într-un moment… „Știi că întotdeauna te-am admirat?” „De ce?” am întrebat-o surprinsă. „Pentru că întotdeauna ai știut să zâmbești, cu toate că erai împovărată cu greutăți.”Am rămas tăcută. De unde știa? Nu m-am plâns niciodată nimănui. De fapt, de ce să mă plâng? Nu știam că există o viață fără greutăți. 

Citește și: De la București la Polul Nord. Cine este femeia puternică care a înfruntat iarna la -50 de grade? Povestea fascinantă a scriitoarei românce Felicia Mihali în Canada

Însă, mai târziu, în anul 2014, adaptarea la viața din Australia a fost mai dificilă din alte puncte de vedere. Clima este foarte diferită. Lipsiți de protecția stratului de ozon, radiațiile UV sunt extrem de puternice. Vara este imposibil să stai la soare. Australia ocupă primul loc în lume în ceea ce privește rata de cancer de piele. De asemenea, aici trăiesc cei mai veninoși șerpi și păianjeni otrăvitori, foarte aproape de casele oamenilor care locuiesc în natură. Localnicii sunt obișnuiți cu aceste încercări, eu însă, mai puțin. Aici, totul trebuie savurat cu precauție. Nu doar soarele arzător. Oceanul Pacific este agitat, tumultuos, foarte diferit de cântecul suav al mării. 

Îmi place liniștea și armonia. Le regăsesc acasă, în grădina cu flori, alături de oameni dragi. În apropierea metropolei cu cinci milioane de locuitori, ascult chicotitoarele păsări Kookaburra, ce se zbenguie printre ramuri de copaci decorați cu o puzderie de flori liliachii, numiți Jacaranda. În mica depărtare, cangurii ies din pădurile uscate, în salturi răzlețe, se adună în grupuri și adulmecă hrana proaspătă de pe câmpiile roditoare din Valea Vânătorului. Îmi place să admir chinezii practicând Qigong și Tai Chi în parcuri, ador bucătăria tailandeză și vietnameză, și privesc în fiecare dimineață papagalii colorați de pe crengile arborilor de eucalipt din grădină. 

Care au fost momentele în care ai simțit că ai reușit cu adevărat să-ți construiești un loc acolo?

În Germania, cred că mi-au trebuit zece ani de muncă intensă pentru a reuși să realizez ce-mi propusesem. Mi-am construit o viață în siguranță, înmiresmată cu pace și armonie. Fructele studiilor economice din 1994 s-au concretizat printr-un loc de muncă în Sales/Marketing la o companie chimică internațională, de succes, care timp de nouăsprezece ani mi-a fost un tărâm de protecție și dezvoltare. 

În timpul meu liber, îmi plăcea să fac sport și să-mi explorez puterile. În copilărie visam să am o bicicletă. Visul s-a împlinit mai târziu și răbdarea mi-a fost răsplătită. După câțiva ani de ciclism intens, pe care îl practicam cu aviditate, pe 16 martie 2001 am câștigat, împreună cu un grup de sportivi, un maraton de 24 de ore în Indoor Cycling. Maratonul nostru a fost recunoscut ca record mondial în Guinness Book of Records. Pe 17 martie 2001, orașul Speyer, ziarele, posturile de radio și televiziune, primarul orașului și localnicii ne-au sărbătorit cu mândrie. Iar eu m-am simțit puternică. Ceasul de pe bicicleta mea înregistrase 874 de km făcuți în 24 de ore. Cred că a fost cea mai fericită zi din viața mea! 

Pot să spun că în cei douăzeci și patru de ani trăiți în Germania m-am îmbogățit spiritual și cultural, am adoptat noi idei și reguli de viață. Am absorbit tot ce a fost mai bun din societatea germană: respect, disciplină, acuratețe și aspirația către o viață de calitate. 

În Sydney, deși aveam de toate, mi-a trebuit mult timp să mă acomodez într-o societate foarte diferită în gândire, cultură și comportament de cea din Europa, într-o metropolă formată din 150 de națiuni, cu predominanță din China, India, Anglia, Vietnam, Filipine. Cu toate acestea, am reușit să mă împac cu această schimbare majoră în viața mea. 

În anul 2014, când am ajuns în Sydney, am descoperit, spre surpriza mea, o mică Românie. Am început să particip la evenimente culturale românești, la concerte cu artiști români, la lansări de cărți și am cunoscut români talentați. Unii dintre ei mi-au devenit prieteni. Pot să spun că atmosfera culturală de aici m-a inspirat și a strârnit în mine o nouă aspirație. Dorința de a scrie a izbucnit din senin, din acele tăceri, din adâncul ființei mele. Am rămas surprinsă și mi-am urmat instinctele. 

Scriitoarea Anișoara Mustețiu: „În viață nu obișnuiesc să-mi pun limite”

Când ai început să scrii serios? A fost un mod de a păstra legătura cu România sau a apărut ca o nevoie personală?

Anișoara Mustețiu: O mare parte din viață încercăm să arătăm tot ce-i mai bun din noi, ne ascundem durerile și greșelile. Dar vine un timp când ne uităm înapoi și dorim să dezvăluim ceea ce nu am avut curajul să rostim. Așa mi-am început pelerinajul în interiorul ființei în anul 2017, unde am ascultat graiul copilului și al adolescentei din mine, care îmi povesteau despre locuri, oameni și întâmplări. Vocile lor le-am transformat în cuvinte, așternute pe pagini de cărți. Prin acele reflecții, trecutul și prezentul s-au întâlnit și au luat o nouă formă, mai înțelegătoare, mai împlinită, mai clară. Au apărut și răni din trecut. Și lor le-am dat grai, le-am răsfirat pe pagini. Apoi ele au devenit cărți, luminate cu emoții, vii, fremătătoare… Și oamenii le-au prețuit. 

În anul 2019 m-am reîntors pentru câteva săptămâni în țara în care m-am născut. Acolo, am sărutat cu privirea locurile copilăriei, am căutat zâmbetul mamei și al bunicilor în curcubeiele răsfirate peste pământurile din Ardeal, am absorbit prospețimea din pădurile de brazi și mi-am răcorit buzele cu apa cristalină a izvoarelor din munți. 

Reîntoarsă în Sydney, am simțit o nouă energie susurându-mi în suflet. Un pârâu spiritual binefăcător. Însetată, am început să scriu. Am rămas surprinsă… În viață nu obișnuiesc să-mi pun limite. Le caut. Pot să spun că în aventura mea literară am ajuns mai departe decât credeam. A urmat un șirag de surprize… o carte de poezie, două cărți de proză, o carte pentru copii, toate în limba română și engleză. Cine dorește, poate afla mult despre ele aici: https://anisoaralauramustetiu.com/

Au urmat prietenii și legături de suflet cu cititorii, nenumărate publicații în reviste, colaborări literare, o emisiune proprie de cultură în limba română pe care o realizez periodic la radio ProDiaspora, fondarea unei reviste de cultură în limba română în Sydney, pe care am numit-o Emoții și Lumină. https://emotiisilumina.com/ Și merg mai departe. Oportunitățile de dezvoltare pe acest tărâm par infinite… și încă nu-mi zăresc limitele.

Ce te inspiră cel mai mult atunci când scrii? Ce teme revin mereu în textele tale?

Iubirea în toate formele ei este o temă centrală în cărțile mele. Suferința umană și sacrificiile necesare pentru a depăși dificultățile, Identitatea și sinele prin lupta pentru auto-descoperire și înțelegerea propriei identități, relația dintre Om și Natură.

Câteodată, îmi place să scriu poezii. Poezia are frumusețea ei aparte. Însă, în ultimii ani, m-am îndrăgostit de proză. Sunt fascinată! Prin ea mă simt liberă să cutreier în spații atemporale, să pictez în cuvinte scene de viață, emoții vii, palpabile, să oglindesc pe pânza vremii oameni și fapte. 

Cărțile scrise dezvăluie povești adevărate de viață. Încerc întotdeauna să le dau profunzime, să las pe paginile lor crâmpeie rupte din realități,  prospețime, încântări, dar și învățături născute din experiențele vieții. Sunt cărți de beletristică, dar au și un caracter de dezvoltare personală. 

Iubirea pentru limba română, pe care am avut ocazia rară de a o vorbi în cei 34 de ani trăiți în străinătate, este cea mai puternică sursă de insiprație. Cuvintele în limba maternă au ecou deosebit. Îmi fac sufletul să vibreze și inima îmi bate mai tare atunci când le rostesc.  

Cum arată procesul tău creativ? Ai un ritual anume când scrii?

Iubesc diminețile. De obicei mă trezesc la ora 6.00. Nu pot începe ziua fără o oră de sport, care este pentru mine o formă de meditație. Sportul mă relaxează și îmi stimulează creativitatea. Cel târziu la ora 8.00 încep să scriu. În general, până la ora 12.00. Când scriu, mă simt împlinită. Florile din grădină îmi surâd din apropiere, dar eu le sesisez mai puțin, căci sunt plecată pe alte tărâmuri, fie din trecut, fie imaginare. 

Sunt și zile când trebuie să-mi dedic diminețile unor proiecte sau responsabilități. La prânz, după o alergare de o jumătate de oră cu cățelușii, urmează timpul dedicat publicațiilor în revista fondată în anul 2022, Emoții și Lumină, sau pregătirea pentru emisiunile de la radio ProDiaspora.  

Ce înseamnă pentru tine succesul în scris? Este mai degrabă o validare personală sau un mod de a inspira și alți oameni?

Scrisul, asemeni cărților, are o magie aparte atunci când izvorăște din profunzimi, din călătoriile în spațiile existenței, sufletului, inimii, universului, și a necunoscutelor drumuri pe care ne poartă imaginația. Uneori, gândurile călătoresc în lume și se odihnesc sub privirea cititorului. Acolo, ele pot exalta spiritul și atinge sufletul cu miresme de stupoare și căldură. 

Savurez succesul din bucuria cititorilor. Legătura spirituală cu ei mă face fericită. Anul trecut, vizita mea în satul bunicilor a fost o adevărată lună de sărbătoare. Publicasem cele două cărți de proză Crâmpeie din viața unei femei (editura Academiei Româno—Australiene de Cultură) și Prețul Onoarei (editura Clubului Româno-Australian de Carte) amândouă reflectând scene autentice din viața de la sat. Majoritatea sătenilor au citi aceste cărți și au fost profund impresionați. Le-am simțit bucuria în suflet, iar acest sentiment m-a făcut să mă simt împlinită, ca scriitoare. 

Publicul român vs. publicul australian – cum sunt percepute cărțile tale de cele două lumi?

Prima mea carte a fost scrisă în limba engleză. O carte de poezii ”Travel in time, A life story in poems.” După cum a descris unul dintre criticii literari ai cărții: „TRAVEL IN TIME scrisă de Anișoara Laura Mustețiu dovedește că sentimentele exprimate de Rumi în urmă cu aproape opt sute de ani: ‘doar sufletul știe ce este iubirea’, sunt valabile și astăzi!”  

În 2019, eram activă pe Twitter în câteva grupuri de poezie, unde am cunoscut membrii din toate colțurile lumii. Mi-au îndrăgit versurile și au fost principalii cumpărători ai cărților mele de pe Amazon. Dar am găsit o susținere considerabilă și în librăriile din zona în care locuiesc. 

În anul 2020, am scris o carte pentru copii intitulată „Yarran, Stories from Australia.” Ediția specială bilingvă româno-engleză publicată în 2024 a adus bucurie copiilor români din Australia, oferindu-le ocazia să practice limba română. De asemenea, această ediție prezentă anul trecut la Târgul de Carte din Alba Iulia, a fost apreciată și de copiii din România doritori să învețe limba engleză. 

Cred că oamenii care îndrăgesc cărțile, indiferent în ce țară trăiesc, știu întotdeauna să le savureze și să se delecteze prin ele.  

Sunt profund recunoscătoare pentru susținerea oferită de diverse grupuri culturale din România, de exemplu din Arad, doamnele profesoare Florica R. Cândea și Carina A. Baba, precum și doamna prof. Aurelia Rînjea din Ploiești. De asemenea, mulțumesc revistelor Gutenberg, Armonii Culturale, Mangalia News, și din Australia scriitorul și publicistul George Roca precum și Romanian Association Doina Queensland. Dar numărul celor care mă apreciază și susțin este mult mai mare. 

Dacă ai putea transmite un singur mesaj prin cărțile tale, care ar fi acela?

Circumstanțele vieții nu sunt egale pentru toți, totuși, șansa de valorificare a puterilor interioare există în fiecare ființă. 

Te simți mai aproape de România sau de Australia? Cum reușești să menții un echilibru între cele două lumi?

În Australia mă simt cu adevărat împlinită. Aici, cum am menționat la început, mi-am ancorat corabia vieții pe timp nelimitat. Activitățile culturale, fie că vorbim de cărțile scrise în limba română, emisiunile de la radio ProDiaspora, sau evenimentele culturale românești din Sydney îmi dau sentimentul că am, sau că mi-am creat, o mică Românie alături de mine. 

Ai momente în care ți-e dor de România? Ce îți lipsește cel mai mult?

Când sunt străbătută de dorul de locurile natale, de satul bunicilor, mă retrag în lumea mea interioară și încep să scriu. Călătoresc cu sufletul pe drumuri de țară… în amintiri cu bunicii și prietenii dragi din copilărie. 

Trăiesc de treizeci și patru de ani în străinătate. Și totuși, această nesfârșită străinătate nu mi-a diminuat seva ființei, originea de româncă. Când o conștientizez, mă simt cel mai aproape de mine însămi. De acea tânără ce a plecat odată să răzbată singură Occidentul. Când privesc trecutul, simt o pace desăvârșită, asemenea unei rugăciuni calde ce se lasă lin și mi se așterne pe chip. Mă simt împlinită. Gândurile mi se odihnesc într- o lumină pură și binefăcătoare. Rămân la poalele existenței, dornică să absorb noi învățături.  

Dacă ar fi să aduci un element al culturii românești în Australia, ce ai alege și de ce?

Frumusețea și bogăția spirituală a satului românesc, pe care îl ador și nu mă satur să-l descriu în povestirile mele. Cred că el oglindește cel mai bine originalitatea și caracterul nostru de români. Acolo, încă trăiesc tradițiile și obiceiurile străbune, bunătatea și ospitalitatea, valorile etice, legătura sufletului cu pământul, cu natura și Dumnezeu. Sper ca aceste bogății spirituale să rămână puternice și să dăinuie mai departe în ciuda modernismului. 

Citește și: Cum ajungi să te împrietenești cu elefanții din Laos? Și cum reușești să le dai de mâncare puilor de koala din Australia sau Tasmania? De la corporatist, la călător cu Radu Ilie

Ce planuri ai pentru viitor? Urmează o nouă carte sau vreun proiect special?

Îmi face o deosebită plăcere să anunț lansarea unei noi cărți de proză, „Între Sărut și Durere”. Aceasta va fi disponibilă în curând pe rafturile librăriilor online Amazon, iar în România pe Libris.ro. 

„Între Sărut și Durere” este continuarea mult îndrăgitei cărți „Prețul Onoarei,” care a cucerit anul trecut inimile cititorilor. Mă bucur să împărtășesc această nouă poveste cu iubitorii cărților de dramă, iubire și dezvoltare personală. 

Ce le-ai spune celor care visează să își construiască un viitor în altă țară, dar se tem să facă pasul?

Emigrarea este influențată de mulți factori: de societate, de locuri, de cultura țării gazdă. Dar cel mai mult depinde de noi înșine. Dacă o persoană este pregătită să înfrunte cu curaj orice dificultate îi apare în cale, să lupte din greu când este nevoie, să înțeleagă că o cădere este o nouă învățătură folositoare, să respecte societatea și legile acesteia, să își dirijeze energia spre lucruri utile, atunci este pe drumul cel bun. Străinătatea este un tărâm plin cu oportunități de dezvoltare, dar necesită luptă și sacrificii pe termen lung. 

Dacă ai putea da un sfat tinerei Anișoara Mustețiu de acum 20 de ani, ce i-ai spune?

Întrebarea mă emoționează… I-aș spune: 

Copilă dragă, să crezi cu desăvârșire, în fiecare clipă a vieții, în aptitudinile tale! O înfrângere ascunde în ea o nouă învățătură, dar și o nouă oportunitate, adeseori mai bună decât cea pentru care ai luptat înainte.