#PointOfView cu Andreea Roșca: De la vânzătoare de țigări en gros, la una dintre cele mai bune jurnaliste de presă economică din România

Andreea Roșca este unul dintre cei mai cunoscuți jurnaliști de presă economică din România. Are mai bine de 20 de ani de presă, a început de jos, ca simplu reporter la Evenimentul Zilei, la un departament ciudat la care nimeni nu voia să se angajeze, departamentul economic. De acolo a urcat și a ajuns într-o bună zi să conducă revista Capital.

După ani de strădanie aici, a plecat într-o bună zi convinsă că poate mai mult, a încercat cu degetul marea antreprenoriatului, dar după numai o lună s-a speriat de necunoscut și a acceptat oferta lui Sorin Ovidiu Vântu, proaspăt mogul de presă la vremea respectivă, de a porni de la 0 o agenție de știri. Se contura trustul de presă Realitatea Cațavencu și veneau cei mai buni jurnaliști de la cele mai renumite publicații pentru a construi o revistă și un ziar de business, domeniul în care Andreea se simțea cel mai bine. Așa că a acceptat să conducă această divizie din scaunul de publisher până în ultima zi, când întreg imperiul s-a destrămat. A fost acolo când s-au închis publicații, când s-au dat oameni afară, când s-a dezintegrat totul, lucru care a marcat-o teribil. După mult timp, a reușit să depășească această traumă, iar acum spune că a avut noroc că i s-a oferit un proiect care să o scoată din starea aceea și care a ajutat-o să vadă calea către antreprenoriat. Deși după etapa Realitatea Cațavencu nu a mai vrut să fie jurnalist, și-a dat seama ulterior că sufletul ei este tot în scris, iar acum își arată cele mai frumoase interviuri cu oameni de afaceri, tuturor celor care au ochi să vadă și urechi să asculte.

Despre cum a ajuns Andreea Roșca ziaristă, despre parcursul ei în presă, dar și despre noțiuni de libertate a presei, de manipulare sau propagandă, într-o discuție interesantă pe care am avut-o cu ea la o cafea, pe o terasă, într-o după amiază caldă de octombrie. Un nou interviu din seria #PointOfView.

Cum ai ajuns jurnalist? Cum a încolțit ideea de a te face jurnalist și care a fost primul tău contact cu presa?

Povestea pe scurt e cam așa: eram în primul an de facultate, la ASE, în 1991 și voiam să lucrez, voiam banii mei. Și prima oară am vrut să mă angajez la PECO, la benzinărie. Acolo te angajai numai cu pile pentru că era una dintre cele mai râvnite slujbe din România.

De ce?

Păi pentru că înainte de 1989 nu se găsea benzină. Și atunci, dacă lucrai la benzinărie sau la alimentară, sau unde existau produse care nu se găseau, aveai o sursă foarte bună de a face bani suplimentari. Astfel, toată lumea voia să lucreze la PECO. Nu am reușit, așa că m-am angajat vânzătoare la en gros-ul din Romexpo. Erau începuturile începuturilor en gros-ului din Romexpo. Era un pavilion din spate care era compartimentat tot cu niște pereți ușori și erau niște standuri de 4-5 metri pătrați care erau închiriate la diverși oameni. Găseai acolo de toate, de la ceasuri, la parfumuri, la guma de mestecat, la țigări, de toate.

Eu m-am angajat la niște oameni care vindeau țigări și am vândut foarte mult timp țigări cu baxul.

Îmi aduc aminte că seara număram banii, nu existau case de marcat, totul era cash, și seara număram câte două-trei cutii în care erau ambalate cartușele  de țigări pline, cu bani. Nu m-am gândit niciodată să-mi fac afacerea mea. Am trăit această efervescență de început de lume, dar nu mi-a trecut prin cap să fac și eu asta. Din Romexpo, oamenii ăștia și-au făcut un magazin în Dorobanți și apoi m-am dus și am vândut acolo de toate. Am prins începuturile ciocolatei Mars, începutul whisky-ului Johnnie Walker. Mama era cam disperată pentru că ei nu i se părea corect ca eu să fac ASE-ul și să fiu vânzătoare la magazin.

Mama era îngrijorată și într-o zi mi-a zis că văzuse la ASE, pe un perete, un anunț cum că se înființează o publicație nouă care angajează redactori.

Și era Evenimentul Zilei?

Da, era Evenimentul Zilei. M-am dus la interviu cu Florin Pasnicu. Angajau oameni la secția de externe. Am dat probă, am luat-o, dar pentru că eram în sesiune, am zis că vin după ce îmi termin examenele. Când m-am întors, nu mai aveau locuri la externe, în schimb era un departament mai ciudat unde nu prea voia nimeni să se angajeze, departamentul economic, condus de Andi Lupu. Andi era un jurnalist cu niște instincte extraordinare, a fost primul meu șef, cu un simț al umorului extraordinar.

A fost o perioadă senzațională, eu habar nu aveam ce fac, iar Andi mă trimitea pe teren, la diverse lucruri. Îmi aduc aminte că am fost la o conferință de presă cu el și după ce am ieșit de la conferință, el m-a întrebat care e știrea principală. Habar nu aveam, nu-mi aduc aminte, însă îmi aduc aminte că a stat cu mine și împreună am reluat discursul ministrului ca să vedem ce voia să spună și care era ideea. A fost un adevărat mentor care a stat și m-a învățat presă.

Dar îți aduci aminte care a fost prima știre pe care ai făcut-o?

Nu, dar îmi aduc aminte prima știre de prima pagină. Nu știu dacă îți amintești, dar să ai știre de prima pagină în Evenimentul Zilei era suprema recunoaștere.

Prima pagină se făcea într-un fel de consiliu al înțelepților. Cristoiu conducea ziarul și împreună cu șefii de departamente decideau subiectele de prima pagină. Noi, reporterii nu știam niciodată dacă ajungem sau nu pe prima pagină.

Ți s-a întâmplat vreodată să ți se refuze vreun subiect?

Nu, dar eram prea mică. Eu eram nimeni în evenimentul zilei.

Singurul motiv pentru care Cristoiu mă știa după față și după nume era pentru că am făcut niște trăsnăi, d-astea de jurnalist la început, nici nu mai țin minte ce, și a vrut să mă dea afară.

Am aflat mult mai târziu că singurul motiv pentru care nu m-a dat afară a fost pentru că el credea că eu sunt rudă cu Sorin Roșca Stănescu care era în vremea aceea în managementul editorial la Evenimentul Zilei. Deci nu se punea problema să-mi respingă sau ceva, nu exista această practică.

Dar să nu-ți publice?

O, da! Cred că au fost zeci de texte care nu au fost publicate pentru că eram la început și pentru că probabil erau niște mizerii care nu meritau să intre în ziar, fie pentru că nu erau știri, fie pentru că erau prost scrise… Ziarul nu e revistă, la ziar aveam un ciclu de 24 de ore. Noaptea dormeam pe birouri, făceam gărzi, era perioada când Evenimentul Zilei se tipărea pe plumb. Noaptea dormeam pe birouri cu telefoanele fixe lângă noi pentru că dacă se întâmpla ceva, un accident, un scandal prin oraș, ne sunau oamenii. Mergeam apoi și alergam ambulanțele prin oraș.

Da, mi s-au respins foarte multe texte și nu numai la Evenimentul Zilei, ci și la Capital, pentru că nu erau bune.

Dar nu pentru că erau controversate sau ar fi periclitat…

Nu. Mai ales la Capital care era un trust de presă elvețian și aici nu se punea problema ca cineva să-ți cenzureze textele.

Dar nu te-a tentat să încerci și alt domeniu în afara presei economice?

Nu, niciodată. Mi-a plăcut mult prea tare.

De ce ai plecat de la Capital?

Cred că a fost o combinație de lucruri. Cu mintea de atunci, am avut niște motive, cu mintea de acum îți pot spune că a fost o combinație. Eu sunt genul de om care nu se poate potoli. Eu am idei, vreau să facem lucruri și de multe ori, dorința mea de a face lucruri o ia în fața resurselor și a planurilor celorlalți oameni. Iar Ringier era un trust. Nu era ca și cum dacă Andreei Roșca i se năzare azi o idee, mâine o facem. Era o chestie de bugetare, de strategie. Ori eu aveam chestia asta de neliniște în mine și tot voiam lucruri. Am avut sentimentul că viziunile mele și ale managementului nu mai sunt aliniate, că lucrurile se mișcă prea încet, că dacă nu facem acum de exemplu dezvoltare de online, evenimente, conectare cu comunitatea care era imensă, pierdem.

După care cred că s-a mai întâmplat ceva, o treabă pe care puțină lume o recunoaște, dar mulți suferim de ea: orgoliul.

Aveam sentimentul că am crescut mai mare decât organizația și asta a fost o mare greșeală. Dar nu am văzut-o atunci, abia apoi mi-am dat seama. Parcă nu mă mai încăpeau pereții și nu ne educă nimeni să ne recunoaștem și să ne educăm ego-ul.

Și a venit și Vântu cu o ofertă bună?

Nu. Eu am plecat să-mi fac firmă. Am dat o mare petrecere la care a venit toată lumea care conta în business. Mi-am lansat business-ul cum ar fi, dar m-a ținut o lună și m-am speriat foarte tare. Dintr-o dată eram singură, nu mai aveam organizație, nu înțelegeam nici măcar de unde trebuie să-mi cumpăr un laptop. Dintr-o dată eram eu, un om.

Dar ce firmă voiai să-ți faci?

Voiam să-mi fac o firmă de consultanță de branding personal. Și voiam să fac consultanță de media. Am avut câteva discuții cu Gabi Firea care era atunci la Antenă și la Săptămâna Financiară.

Așa, te-a ținut o lună…

Da, m-a ținut o lună sau două, mi s-a făcut foarte frică că nu știam ce fac de fapt și nu știam să accept un refuz, nu știam să accept că proiectele și propunerile mele nu sunt întotdeauna de geniu, că oamenii cu care vorbesc au propriile lor proiecte și planuri și că trebuie să se întâlnească la mijloc cu ale mele, nu știam nimic de fapt despre ce înseamnă antreprenoriat.

În contextul acesta, tot discutând cu diverși oameni despre ce mișto ar fi să existe în România o agenție de genul Economist Intelligence Unit și ce mi-ar plăcea să fac proiectul acesta, m-a sunat Sorin Ovidiu Vântu într-o zi și mi-a zis că are el un proiect despre care, crede el, o să fiu interesată, și mi-a zis că vrea să facă o agenție. Și așa m-am dus în Realitatea. Cred că agenția de știri News In a fost primul proiect în care am crezut cu adevărat. A fost un proiect foarte mișto. Am lansat agenția în 2006, în același timp cu The Money Channel și apoi, Realitatea a început să se extindă cu divizie de business. Au venit oameni foarte buni pentru revista de business Money Express și ziarul Business Standard, și pentru că eu știam media de business foarte bine, am devenit publisher al acestei divizii.

Am rămas acolo până în 2010, am închis Business Standard, a fost cumplit. A fost cumplit în ultima perioadă când s-a prăbușit totul.

La momentul respectiv, Sorin Ovidiu Vântu prezenta jurnaliștii buni pe care îi aducea ca pe niște achiziții personale. Părea o mândrie personală. Ai avut vreodată sentimentul că te-a cumpărat, că te-ai vândut lui?

Nu știu ce înseamnă asta.

Că-i aparții, odată ce te-a adus acolo?

Nu. Nu era cea mai bună cultură de organizație și Vântu, în termeni de leadeship, nu era cel mai bun șef pentru că era destul de vulcanic și cotropitor când avea o idee. Nu era ușor să fii subalternul lui, nu era ușor să-i faci față și asta o spun doar din punctul meu de vedere. Dacă nu aveai argumente foarte puternice, era imposibil să-i faci față. Însă, era un foarte bun ascultător, pe mine m-a uimit capacitatea lui de a învăța. Cred că ceea ce i-a lipsit, pot să văd cu mintea de acum, a fost mindset-ul de constructor, avea mindset-ul de termen scurt, de speculație, de deal-uri.

Sorin Ovidiu Vântu este un colecționar, el nu e un antreprenor.

Cu mintea de acum ți se pare că a fost o țeapă decizia de a te duce la Vântu?

Nu, cum să fie o țeapă? Decizia am luat-o cu bună știință. Frica a avut, da, un rol important, dar am învățat enorm. Să faci o agenție de știri de la 0, inclusiv cu sediu, cu șantier, să aduni o echipă de reporteri în 3 luni de zile, 90 de oameni să-i antrenezi? Senzațional.

Dar văzând cum s-a terminat totul, nu te-ai gândit vreo dată că a fost o țeapă?

Nu, țeapă ar fi însemnat că cineva m-a păcălit.

Pentru cariera ta?

Nu. Am învățat foarte mult, au fost momente îngrozitor de grele, s-au întâmplat lucruri pe care nu aș fi vrut să le trăiesc, am aflat lucruri despre niște oameni pe care nu aș fi vrut să le aflu, dar una peste alta, a fost o experiență extraordinară.

Cum ai decis, după experiența asta să nu mai lucrezi pentru nici un trust? Să fii jurnalist pentru tine?

Nu am mai vrut să fiu jurnalist. Ultimele luni în trust au fost super traumatizante pentru că erau salarii neplătite de luni de zile la oameni, eu nu-mi luasem banii de șase luni, era foarte greu să ții lucrurile pe linia de plutire în condițiile în care grupul se atomizase, nu aveam distribuție, nu mai avea vânzări, relația cu Realitatea nu mai era cum fusese înainte. Totul se dezintegra în jur. Erai complet pe cont propriu, fără suport, fără nimic.

Mie mi-a luat câteva luni de zile să-mi revin în simțiri după ce am plecat. Un timp nu am mai vrut să fiu nimic, stăteam în curte și culegeam trifoiul din iarbă.

Cum te-ai remontat?

Eu cred că noi trebuie să învățăm să fim recunoscători în viața asta pentru norocul pe care îl avem.

Consiliul Investitorilor Străini avea nevoie de cineva care să lucreze cu ei un proiect de conferință și un proiect de strategie, făcuseră niște propuneri pentru politică economică pentru România și aveau nevoie să pună aceste propuneri într-un eveniment și să-l comunice. M-au sunat și m-a dus să lucrez cu ei. a fost un noroc că într-o zi mi-a sunat telefonul și aia a fost.

Am făcut un timp consultanță, am făcut și un pic de PR, însă cred că sufletul meu a rămas în scris și în conținut.

Și când te-ai reapucat?

În 2011 mi-am făcut site, mi-am făcut blog. În 2011 am făcut fundația Romanian Business Leaders împreună cu Mihai Marcu, Sorin Axinte și Lucian Butnaru și apoi ne-am apucat de scris cartea „cei care schimbă jocul” și cred că acela a fost momentul în care mi-am dat seama că eu iubesc în continuare scrisul. Pentru că până la urmă, ce am făcut noi pentru carte a fost tot o formă de jurnalism, zeci de interviuri, sute de ore de documentare…

Unde te citim acum?

Pe site-ul meu. În noiembrie anul trecut am început proiectul The Vast and Curious, o serie de interviuri cu antreprenori, oameni care mie mi se par remarcabili, oameni pe care îi aduc pe scenă, cu public în sală, pentru a înțelege cine sunt oamenii aceștia dincolo de cifră de afaceri: ce fac când le e greu, cum își angajează oamenii, toate lucrurile acestea interioare ale celor din spatele marilor companii.

Interviurile, dar și o grămadă de povești de know how sunt toate pe site-ul meu.

Te simți liberă? Mai liberă ca înainte să fii pe cont propriu?

Cred că îmi place foarte mult că eu pot să decid propria mea muncă. Și dacă azi decid că îmi permit să-mi iau jumătate de zi să mă duc la film sau să mă plimb prin parc, îmi place foarte tare că pot să o fac. Sigur, sunt plusuri și minusuri. Nu am niciodată siguranța unei sume virate în cont la sfârșitul lunii, dar am alte lucruri. Trebuie să-ți placă și să le vrei în viața ta.

Cum ți se pare că arată tabloul presei românești în 2018, după o așa experiență în presă?

Pe scurt, eu ca și consumator de presă, simt că ceea ce este presa azi în România este mult în urma cititorului. Și vorbesc despre o anumită tipologie de cititori. Sunt oameni care citesc surse străine, care se interesează de ce se întâmplă în lume, îi interesează încotro se duc lucrurile, îi interesează ce se întâmplă în România ca parte din acest mare angrenaj global, ce se întâmplă cu job-urile, cu inteligența artificială, ce se întâmplă cu democrația, cu știrile, cu dependența noastră de ecrane, ce se întâmplă cu copii noștri, sunt toate lucrurile acestea legate de viață noastră pe care nu le găsești nicăieri. La nivel de analiză, la nivel de media în general, e foarte puțină curiozitate pentru a înțelege și a explica ce se întâmplă.

Ți se pare că mai avem o presă liberă?

Eu cred că e foarte liberă, super liberă.

Dar, deontologic vorbind ți se pare că avem o presă corectă sau una care manipulează și face propagandă?

Eu nu cred că există intenția de a manipula. Și spun asta din percepția mea ca om care citește și care a fost acolo 20 de ani. Eu nu mai sunt foarte aproape de fenomenul media. Cred că suntem prizonierii unor fenomene pentru care nu am fost pregătiți.

Media, așa cum o știm noi este o industrie care deținea distribuția și deținea tipăritul și era sursa unde oamenii veneau. În momentul acesta, tot acest model de business este complet dezagregat. În România nu mai există sistem de distribuție, e, dar e o fantomă, oamenii nu mai au obiceiul de a cumpăra presă tipărită, raportul de forță s-a inversat între cititor și creator de informați. Nu am fost pregătiți pentru asta. Nu am fost pregătiți pentru o lume în care nu mai vine la tine informația, în care nu te mai caută sursa. Centrul acela de putere care a fost media s-a dezagregat. Iar asta are legătură și cu calitatea, dar și cu istoria, pentru că încolo se duc lucrurile. Acum sunt mii de feluri de a comunica.

Media ca mijlocitor între informație și consumator și-a pierdut locul, instrumentele. Ce nu am reușit noi să facem, este să mergem cu trendul acesta și să înțelegem că dacă nu-i dai cititorului ce are nevoie, te va părăsi. Și noi nu am fost obișnuiți să înțelegem ce vrea cititorul pentru că-l alimentam că ce credeam noi că e important.

Când oamenii au capacitatea de a afla ce-i interesează, tu ca jurnalist trebuie să faci pasul următor, să faci partea de sens, de agregare a informației, de a vedea ceea ce alții nu văd, de a explica lucruri, de a-l face pe om să fie mai deștept decât e dând un search pe Google.

Și atunci nu cred că e propagandă sau manipulare, cred că e în esență o problemă majoră de leadership editorial. Și așa cum peste tot problemele de leadership se văd în organizație, se vede și aici.

Merită să te mai faci jurnalist?

Da, fără îndoială. Este cea mai bună perioadă să fii jurnalist.

De ce?

Pentru că lumea se transformă. Noi, în momentul acesta suntem într-una dintre cele mai bune perioade, într-unul dintre cele mai interesante momente de istorie. Tehnologia a schimbat tot, democrația așa cum o știam se transformă, liberalismul care a dominat ultimul secol, este pe cale de a se destrăma. Ai toată această discuție extraordinară despre inteligența artificială și ce se va întâmpla cu viitorul job-urilor, apariția platformelor Uber, Airbnb, munca colaborativă, capacitatea de a-ți folosi timpul ca să mai ai încă unul sau două job-uri dacă vrei în timpul tău liber. Sunt niște transformări extraordinare.

Și în același timp Social media scote peste noapte, ca ciupercile după ploaie, influencers care sunt sau nu sunt jurnaliști și care ne iau pâinea de la gură…

Da, ai dreptate, dar depinde de valorile fiecăruia. Toată explozia asta a libertății informației și faptul că toată lumea poate fi azi jurnalist dacă trebuie doar să-și facă doar un cont de FB….

Cred că depinde cu cine te compari. Ori vrei să fii jurnalist care din punctul meu de vedere este senzațional, chiar în România, ori te compari cu sursele de news fals de manipulare și de propagandă. Dar acestea nu înseamnă media. Acestea reprezintă un instrument creat pentru a înclina balanța într-o parte sau alta, pentru a pune pe piață niște lucruri. Acela nu e jurnalism.

Și Antena 3 ce e?

Ce vrei să-ți spun?

Ce e?

Pentru mine nu e jurnalism.

E un instrument?

Nu. Nu pot să spun asta pentru că eu cred că oamenii ăia chiar cred ce fac. E puterea contextului. Când vrei să-i impui invitatului tău punctul său de vedere și să vrei să-l faci într-un fel sau altul să servească punctului tău de vedere, acela nu e jurnalism.

Îți place România asta în care trăim?

Da. Nu m-am gândit niciodată să plec. Eu iubesc țara asta, mi se pare locul cel mai mișto în care să fiu. Și cred că dacă aș pleca, nu aș mai fi niciodată acasă. Iar pentru mine să fiu acasă e cel mai important.