Portret sepia: Sidonia Drăgușanu, scriitoarea aplaudată în perioada interbelică, nerecunoscută în epoca modernă

Sidonia Drăgușanu este una dintre scriitoarele perioadei interbelice, cuprinse în marea carte a Istoriei Literaturii Române de George Călinescu, o femeie admirabilă cu o viață și o carieră extrem de interesante, dar despre care și eu, ca mulți alți pasionați de litere din generația mea, nu am auzit. Inițial m-am simțit prost, dar apoi am aflat că mai sunt și alții, oameni de litere, jurnaliști și învățați care nu auziseră de Sidonia Drăgușanu. Oare de ce?

Motivele probabil sunt multe, însă, în momentul în care am aflat cum a fost viața ei și după ce i-am citit una dintre cărți, am spus că trebuie să o facem cunoscută.

Dar eu am fost probabil a zecea roată la căruță. Cu mult înaintea mea, nepotul ei se gândise deja să o (re)aducă în memoria oamenilor. Acest domn respectabil, ajuns deja la vârstă respectabilă, este băiatul sorei Sidoniei Drăgușanu. Trăiește în Italia de foarte mulți ani și de curând a început o campanie de reeditare și comunicare a cărților scrise de mătușa lui, campanie pe care o finanțează singur, statul român neputând pune nicio cărămidă într-un astfel de proiect. Bănuiesc că nici nu a fost întrebat dacă se implică, dar la fel de bine bănuiesc că ar fi fost un efort inutil.

Să revenim însă. La această inițiativă admirabilă, a răspuns prezent jurnalista și scriitoarea Dollores Benezic care timp de câteva luni de zile a documentat asiduu opera și viața acestei scriitoare. Și încă o mai face.

Până acum au fost reeditate romanele „Într-o gară mică”, „Doamna cu ochelari negri” (colecție de nuvele), și „Jurnalul Aurorei Serafim”, cartea după care în 1987 s-a turnat filmul „Să-ți vorbesc despre mine”, cu Gheorghe Dinică și Ioana Crăciunescu în rolurile principale.

În plus, a mai fost reeditată una dintre cărțile pentru copii, urmând ca anul viitor să ne bucurăm de alte apariții.

Am stat de vorbă cu Dollores și am citit ore întregi din biografia și viața Sidoniei, iar ceea ce a ieșit este o poveste fascinantă, o poveste adevărată și frumoasă pentru care ai nevoie de o cafea caldă, o pătură pe picioare și câteva minute bune de lectură, lângă bradul de Crăciun.

Cine a fost Sidonia Drăgușanu?

Sidonia Drăgușanu s-a născut la 4 august 1908 într-o familie bună din București. Tatăl, Leon dădea probabil această notă de „familie bună” deoarece era înstărit și respectat fiind administrator de spital. Singurul lui defect era cam în vârstă pentru Matilda, mama Sidoniei, care la 22 de ani avea alți fluturași de alergat. Inima ei a început să zburde după cea a tânărului ofițer Puiu Dumitrescu. Acesta a fost motivul pentru care a divorțat și s-a recăsătorit mai târziu cu alesul inimii ei, lucru care a sfidat serios mendrele impuse de societatea vremii.

Ofițerul Puiu Dumitrescu era partener de tenis pentru Carol al II-lea, pe când acesta din urmă era „exilat” de către familie la Bistrița Năsăud, după căsătoria cu Zizi Lambrino, lucru care a avut legătură sau nu cu faptul că mai târziu a ajuns general. Gradul de general s-a transmis mai departe soției sale, generăleasa Tilda (cum o alintau nepoții) și i s-a potrivit mănușă.

Despre divorțul părinților, dar și despre noul statut al familiei nu prea s-au mai aflat multe, generăleasa pozând în societate mai mult ca mamă singură cu două fete, Sidonia (Sidi) și Margareta (Uca).

La 14-15 ani, Sidonia a intrat la pension unde ar fi trebuit să învețe „cultură și bucătărie” cum spunea Eugen Ionescu despre noul val de scriitoare ale epocii interbelice, ocazie cu care au apărut și primele sale scrieri.

„Nu mai avem deci scriitori tineri, dar avem fete, numai fete, şcoli de fete, interioritate de fete, fete amoroase, fete studente. Înainte, fetelor! Să faceţi cultură şi bucătărie! Şi iată bucătăria devenită salon cultural: Eradstia Peretz, Anişoara Odeanu, Lucia Demetrius, Yvonne Rossignon, Sidonia Drăguşanu, Marta Rădulescu, Coca Farago, Elena Eftimiu etc. etc.“.

Opera Sidoniei Drăgușanu

„Avea 14-15 ani când a început să scrie piese de teatru care se jucau chiar acolo, în școală. Romanul ei de debut și multe din scrierile publicate mai târziu aveau să conțină personaje și întâmplări din perioada pensionatelor de fete, o epocă în care femeia nu era crescută pentru carieră, ci pentru iubit. Sau gătit”, scrie Dollores pe Sidonia.ro.

În 1943 publică primul său roman, o scriere ce emană inocența adolescentină a unei epoci desuete. Acest roman a fost ales ca fiind cel mai bun din alte 60 de romane înscrise pentru a fi editate și publicate de editura Cugetarea, lucru despre care Sidonia i-a povestit entuziasmată avocatului și confidentului său, Ionel Răzvan, cu care era prietenă din copilărie:

„Dragă Ionel, cred că ai citit – au fost foarte multe informații prin mai toate ziarele – rezultatul concursului meu la roman. Lucrurile s-au petrecut astfel: s-au prezentat 60 de manuscrise (au concurat mulți autori consacrați) și s-au ales 4 romane printre care și al meu ca să fie editate. Bani nu s-au dat, pretinzându-se că nici unul nu este destul de <moral>. Succesul moral a fost imens, însă, pentru că s-au făcut referate admirabile pentru romanul meu, care a întrunit <sufragii unanime> și ca să vezi că nu exagerez, îți trimit informații dintre cele mai recente. Încă un lucru care spune că din 60 al meu era cel mai bun, e faptul că singurul care se editează e al meu. Peste o săptămână închei contractul și cartea va apare în toamnă, deși ei vor să o scoată în vară (nu-mi convine, fiind un sezon impropriu lansării unei cărți)….  Sărută-mă frumos și dă-mi mâna ca să pășim împreună spre <glorie>. În toamnă sper să mai apar cu ceva și să intru cu retribuție la un ziar pe care îl vor scoate [ND]Cocea, Arghezi și Galaction care mi-au făcut propuneri în sensul acesta. Acum mai am niște combinații despre care îți voi vorbi în alte scrisori. Ar fi bine să te am și pe tine ca să știu că viața e bună cu mine. Te îmbrătișez tot pe tine, Sidy, 29 mai ‘934”

Spre maturitate, Sidonia și-a dezvoltat un stil lejer, dar înțepător, cu ironii fine și aluzii ce uneori puteau trece drept „șopârle” la adresa regimului. Stilul și nișa literară pe care s-a manifestat i-au asigurat un succes la public greu de digerat de breaslă. „Succesele ei în simpatia publicului i-au fost greu iertate de confrați, de cei care o judecau și pe ea și îi judecau și opera… Mulți necunoscând-o, îi înțelegeau opera greșit. Nu reușeau să descifreze dincolo de aparențele, de tonalitățile gingașe, de voitele delicateți, adresa precisă a cinismului ei funciar, șfichiul de mătase cu care biciuia moravuri vechi în culcușuri noi și moi. Țintuia totul cu un zâmbet amabil de persoană <binecrescută>, dar în mâna înmănușată ținea un bisturiu (…) A preferat întotdeauna micile adevăruri, dar cu miză etică mare.<Sentimente și naftalină> sunt o satiră tristă, o comedie antisentimentală, în cazul în care sentimentele sunt retrograde, o parabolă tristă cu foste trăiri”, scria Mihai Berechet (actor și regizor) în cronica celebrei piese a Sidoniei, Sentimente și naftalină, jucată la Teatrul Nottara în anii 80.

Înainte de a deveni celebră, înainte de a fi oprită pe Calea Victoriei de cititoare care o întrebau de destinul uneia sau alteia dintre eroinele ei sau îi cereau pur și simplu sfaturi de viață, Sidonia a fost ceea ce azi se cheamă prețios freelancer. Lucia Demetrius, poetă din cenaclul Sburătorul al lui Lovinescu și prietenă timp de 40 de ani cu Sidonia, își amintea viața ei grea de dinainte și din timpul războiului când, „ca ziarist, nefiind afiliat la niciunul din partidele burgheze, alergai cu articolul greu de plasat și prost plătit la redacțiile pe care le socoteai mai puțin corupte. Uneori traiul de toate zilele îi punea probleme greu de dezlegat. Totuși le făcea față cu o încredere, seninătate și forță interioară care n-au lăsat-o să plece fruntea, să lunece în disperări uneori justificate și care vremelnic ne îngenunche pe fiecare dintre noi. Avea un humor care n-o părăsea niciodată, neașteptat, original, gâlgâitor care izbucnea în fața fiecărei împrejurări. Oh, cum știa să râdă Sidonia! Și cum râdeai împreună cu ea! Humorul ei nu era mușcător, nici ironic măcar, făptura asta n-a cunoscut răutatea, a fost totdeauna generoasă sufletește, generoasă material chiar în perioadele de aprigă sărăcie – humorul ei era năzdrăvan, spontan, o asociere surprinzătoare de noțiuni, de cuvinte, de idei, care avea uneori gingășie, alteori grotesc, dar era întotdeauna irezistibil. Sidonia Drăgușanu a fost pentru prietenii ei ca iarba de leac.”

„Râdea 59 de minute pe oră. Când deschidea ușa la noi înăuntru năvălea un regiment de glume și un vagon de vin tonic. Coridoarele îmbâcsite de cerneală și fum se albeau de chiote, fluturi, duhuri chicotitoare. Era ca o copcă într-o apă mare, înghețată bocnă. În marea de oameni cu broboade, căciuli, Sidi era fără căciulă, fără broboadă, îmbrăcată ca de primăvară și ne întreba: de ce nu vi se văd ochii, de ce nu vă scoateți broboadele? De ce sunteți atât de vineți și de încruntați?”– așa și-o amintea Ecaterina Oproiu, ziaristă la România liberă în vremea când Sidonia/ Catrinel lucra la „Femeia și căminul”, unde „povățuia femeile cum să-și oblojească rănile din dragoste”.

Ca să fac un rezumat: Sidonia a scris nuvele, piese de teatru, romane, dar și multe articole la diferite publicații ale vremii. Așa cum își aminteau diverși apropiați de-ai ei, mergea cu textele de la o redacție la alta încercând să găsească un ziar independent, nesupus nici unui partid, care să-i publice articolele. Ani de zile a semnat cu pseudonimul Catrinel o rubrică din „Femeia și Căminul” und era un fel de Doctor Andrei, dând sfaturi de dragoste și inimă rănită femeilor ce-i scriau la redacție. Și erau multe, primea extrem de multe scrisori.

La începuturile televiziunii în România a avut chiar câteva emisiuni înregistrate pe aceleași teme, iar nepotul ei care îi reeditează scrierile și Dollores Benezic fac săpături pentru a le descoperi în arhiva TVR-ului.

Despre scriitoarea Sidonia Drăgușanu, Dollores mai scrie:

Umorul Sidoniei era tonic fără îndoială, însă el ascundea poate mici sau mari nefericiri, neîmpliniri personale. Cu umorul îndulcea tonul moralizator din piesele și romanele sale, pentru că nimănui nu-i place morala, nu-i așa? În schimb partidul cerea de la scriitorii patriei să-l distreze, dar să-l și educe, chiar mustrându-l, pe cetățean. În piesa „Zizi și formula ei de viață” Sidonia reușește cu umor să facă din Zizi, o pițipoancă a epocii, o femeie la locul ei, pe făgașul corect al vieții „socialiste”. În romanul „Dragoste rea”, publicat în 1960, studenta la medicină-fiică de miner Magdalena este salvată de „intervenția tovărășească” a organizației studențești de partid dintr-o dragoste păguboasă și obsesivă pentru un parazit social, „dușman al poporului”. Dar Sidonia reușește să introducă în această construcție aparent proletcultistă și tușe caricaturale și câteva personaje de un realism absurd, construite special ca să submineze armonia deplină a sistemului. Piesa „Valsul” (denumită mai târziu „Sentimente și Naftalină”) a fost prezentată inițial ca o traducere, dar nu a trecut de cenzură pe motiv că era prea burgheză. Ulterior Sidonia a revenit cu mici adaosuri care au făcut din piesă un mare succes de scenă, păstrându-i totuși miezul emoțional intact.

În rubrica Antract din revista „Teatrul”, pe care a ținut-o până în anul dinaintea morții, Sidonia ironiza deopotrivă pretențiile spectatorilor, prețiozitățile criticilor și angoasele dramaturgilor, înscenând dialoguri absurde și amuzante între acte. Apoi conchidea mucalit:

„vedeți dumneavoastră… și în materie de modă … (o spectatoare în drum spre ușă s-a oprit pe loc) în unele țări se poartă rochiile lungi, la noi se poartă rochiile lungite… La fel și în artă. Dar până una alta e bine și așa: se cheamă că suntem totuși și noi în pas cu moda.”

Sidonia Drăgușanu a tradus și multe titluri din literatura și dramaturgia universală, Zola, Balzac sau Ibsen fiind doar câteva nume din lista lungă a traducerilor ecranizate sau radiodifuzate ale Sidoniei.”

Iubirile Sidonei Drăgușanu

Sidonia a știut din adolescență cum e treaba cu iubirea căci o văsuze pe mama ei divorțând și plecând trup și suflet după tânărul ofițer. Ea însă a fost femeia unei singure iubiri.

Deși se vorbea de pasiunea nebună pe care o făcuse pentru ea scriitorul Ion Vinea, Sidonia nu a putut comanda inimii, așa că a rămas finelă iubirii trădate și neîmpărtășite pentru Miron Radu Paraschivescu.

Miron Radu Paraschivescu a fost și el un scriitor al vremurilor care își iubise la nebunie prima soție. De atunci se pare că nu a mai iubit pe nimeni, nici măcar pe Sidonia care se ridica la niveșul așteptărilor lui intelectuale. De fapt, pe Sidonia nu a iubit-o, a plăcut-o, nutria pentru ea o iubire filială, cum însuși mărturisea în jurnalul său publicat initial în Franța, sub titlul „Jurnalul unui eretic”.

„Sidonia mă-ntreabă dacă-o iubesc. Eu n-o iubesc, şi stau cu ea fiindcă mi-e o tovarăşă bună, inteligentă şi fiindcă într-o bună măsură m-am obişnuit cu ea, într-un minim de confort. Ea ţine locul mamei pentru mine, asta e! Iubirea mea pentru ea, dacă se poate numi iubire, e una cam filială. Când mă întreabă dacă-o iubesc, ce-i pot eu răspunde? îi spun că nu. Că îmi place, dar de iubit n-o iubesc. Se supără şi plânge. (…) Cartea lui Mihai Sadoveanu mă învaţă să înlătur şi acest lucru: sincerităţile inutile. Nu adaug nimic legăturii şi libertăţii mele faţă de Sidonia dacă-i spun că n-o iubesc. N-am să-i mai spun. Am să-i răspund echivoc sau chiar afirmativ, când are să mă mai întrebe. Şi am să mă despart de ea îndată ce voi simţi o mare nevoie să fiu singur sau şi – mai sigur – îndată ce voi da de o femeie pe care s-o iubesc cu adevărat. Dar pentru ca să ştiu şi pentru ca să pot iubi cu adevărat o femeie, e nevoie să fiu sincer cu mine însumi. Să ştiu ce vreau şi să-mi cunosc acest adevăr al meu.”

Timp de cinci ani cât au fost căsătoriți, a înșelat-o ori de câte ori a avut ocazia, însă probabil cea mai importantă legătură dintre ei a fost cea de prietenie, căci prieteni au rămas până la finalul vieții.

Sidonia nu s-a mai recăsătorit, nu s-a uitat nici la Ion Vinea, a rămas fidelă unicei iubiri.

Miron moștenise, se pare, o boală psihică de la mamă, iar climatul socio-politic interbelic și de după război i-au accentual stările ciclotimice. O vizită făcută în Iugoslavia lui Tito – în timpul căreia a asistat la câteva procese publice în care „tribunalul poporului” își condamna eroii la moarte – i-a declanșat o criză psihică lui Miron. Nu așa văzuse el comunismul. A avut mai multe internări în sanatorii, cele mai grele chiar în timpul căsniciei cu Sidonia, dar și în perioadele de acalmie rămânea un contestatar de profesie, un neadaptat, ceea ce nu-i ușura existența. Sidonia îi tempera adesea pornirile spunându-i jumătate ironic, jumătate duios, că „ar fi păcat să facă pușcărie pentru asta”.

În 1948 are o nouă criză, una definitorie care îl determină să demisioneze de la ziar, să o părăsească pe Sidonia și să se mute în provincie. Are tot mai multe gânduri legate de moarte și de neîmplinire, dar și remușcări legate de Sidonia:

„Eu sunt aici graţie Sidoniei. Dacă scriu, scriu graţie ei. Dar n-o iubesc ca pe Cornelia. (Şi trebuie să adaug: dacă scriu cum scriu.) Poate cu Cornelia aş scrie altfel, mai bine. Poate n-aş scrie deloc. Stau cu Sidonia dintr-o mare obligaţie etică; dar doresc atâta să am o altă femeie! Doresc, dar nu îndrăznesc să mă despart de Sidonia. De ce? Îi sunt obligat Sidoniei. E un contract pe care n-aş vrea să-l calc. Dar voi putea? Dacă vreau să creez, cum aş putea-o face, oare, fără o etică? Dar cum aş putea-o face fără dragoste? Nu, nu pot ieşi din această dilemă: ori trăiesc etic şi creez oricum – ori trăiesc în iubire (şi asta egalează paradisul). Trebuie, oricum, să optez. Compromis nu se cunoaşte în actul de creaţie, asta e sigur. Să te decizi, să optezi!”

Se mai căsătorește de câteva ori după despărțirea de Sidonia, de care îl va leg ape viață o frumoasă prietenie. O prietenie atât de mare încât Sidonia va devein inclusive confidenta soțiilor lui viitoare.

În 1971 Miron Radu Paraschivescu moare în același salon de spital în care va muri, două luni mai târziu Sidonia Drăgușanu, măcinați de aceeași boală: cancer.

Destinul și povestea nu se încheie aici. Mama Sidoniei, generăleasa Tilda, bătrână și bolnavă nu poate afla că fiica ei a murit deoarece această vest ear fi distrus-o. Află însă că e fugită la Paris și încă o vreme îi trimite scrisori fiicei ei ce se află prin străini:

„Sidule adorat, iubita mea! Mi-e dor, mi-e dor. Te rog mult să te fotografiezi și să-mi trimiți o poză ca să te mai văd cum ești. Vreau o fotografie! Cât mai stai? Cum te simți? Te rog scrie-mi detaliat cum e camera… Te ador, te iubesc …!”