Roxana și Titi sunt doi porumbăceni care s-au reîntâlnit la București. Au fost vecini de gard în Porumbacu de Sus, dar în copilărie nu prea aveau treabă unul cu celălalt. El este cu patru ani ani mai mare decât ea, așa că aveau găști diferite. Dar viața, destinul i-a pus din nou în cale, atunci când fiecare a venit la facultate în capitală. Titi a făcut Medicină Veterinară, dar a început să lucreze în cinematografie. Roxana a făcut Cibernetică, dar lucrează într-o bancă. Cum au venit aceste schimbări în viața lor? Aflați din interviul de mai jos.
Porumbacu de Sus a fost locul care i-a unit mereu. Iar după ce s-au căsătorit au vrut să dea înapoi din bucuria pe care acel loc le-a adus-o în viață. Au încercat întâi să-i convingă pe săteni să nu-și mai distrugă casele. Și, după ce au văzut că nu este atât de ușor să facă asta, au luat calea exemplului propriu. Așa au renovat casa bunicii lui Titi și au transformat-o în povestea numită La Mama Anică. Au urmat apoi Căsuța Muzeu și în plină pandemie au făcut Șura din Joseni împreună cu prietena lor Cristina.
Viața lor este una de film. Luptă să rămână împreună și să le arate tuturor cât de important este să trăiești în prezent.
Roxana, povestește-ne puțin despre La Mama Anică…
Povestea a început așa… casa albastră, veche, cea care se vede la stradă este a bunicii soțului meu. Noi când eram mici eram vecini de gard, bunicii mei stăteau fix în casa de lângă. Doar că atunci când eram mici nu aveam nicio treabă unul cu altul, el era mai mare decât mine cu patru ani și aveam găști diferite. Așa că, atunci când veneam vara în vacanță la bunici nu prea aveam treabă unul cu altul. Dar ne-am reîntâlnit la facultate în București. Ne-am căsătorit în 2013 și avem doi copii.
După ce ne-am căsătorit, a început să se promoveze foarte mult zona Viscri și tot vorbeam atât între noi, cât și cu alți membri ai familiei noastre, cum să îi convingem pe oamenii din sat să nu mai distrugă casele. Porumbacu de Sus a fost mereu un loc în care lumea a avut tot ce era nevoie pentru că pământul este foarte fertil și, cum apărea ceva nou, voiau și ei la sat. Practic, tot ce vedeau la oraș, voiau și ei în Porumbacu de Sus. Și era destul de greu să le explici că ce au ei este mult mai valoros – ca să înțelegi, începuseră să-și pună termopane, porți din fier forjat.
Și ce ați făcut?
Într-un weekend am adus-o pe Caroline de la Fundația Mihai Eminescu ca să le povestească oamenilor despre ce înseamnă satul. Dar nu a funcționat. Oamenii au fost foarte reticenți, tot întrebau lor ce le iese. A fost o experiență destul de bizară și dezamăgitoare. Asta întâmplându-se după 2013, nu mai știu exact, chiar 2014-2015. Clar după ce ne-am căsătorit noi. Și aici este o poveste – noi am făcut nunta în Porumbacu de Sus, pe un câmp, am păstrat tradițiile cu alaiul și îmi amintesc că atunci casa de la La Mama Anică nu era refăcută.
Roxana (La Mama Anică): „Toată lumea voia să ne convingă să mergem pe variante moderne, dar noi am ținut mult să păstrăm casa la adevărata ei perioadă”
Revenind la sat, oamenii nu s-au lăsat convinși și voi ce ați făcut?
Atunci am zis cu Titi că o să facem noi, pe ideea că puterea exemplului este cea mai bună. Noi eram chiar interesați și chiar pasionați de cum se făceau casele pe vremea respectivă. De pildă, eu am copiat formele care sunt la geamurile unei case vechi, am vorbit cu verișorul meu arhitect care le-a desenat pe un carton și abia apoi le-am făcut. Când am ajuns la vopsit, l-am cunoscut pe Eugen Vaida care acum se ocupă de Ambulanța Monumentelor (atunci era la început cu proiectul) și l-am întrebat despre culori, despre acoperiș – nu am schimbat nimic la structură.
Țin minte că eram la București și m-a sunat Eugen și m-a întrebat cum vreau să vopsim casa, cu bidineaua sau cu trafaletul. L-am întrebat cum se făcea atunci și el mi-a zis că atunci se vopsea doar cu bidineaua, dar m-a avertizat că rămân urme. Dar pentru mine era clar – voiam să avem casa făcută ca atunci. Deși după ce am vopsit-o toată lumea din sat ne spunea că nu am putut să ne facem și noi casa ca lumea (râde).
Noi am făcut atunci casa de La Mama Anică așa cum ne-a plăcut nouă. Țin minte că și tâmplarul, îi explicam câte cruci să fie – el ne zicea să punem un geam și gata, dar noi nu și nu. Toată lumea voia să ne convingă să mergem pe variante moderne, dar noi am ținut mult să păstrăm casa la adevărata ei perioadă.
Când și cum ați început să o închiriați?
A venit organic. Noi am făcut casa pentru noi și apoi mulți oameni ne rugau să o vadă. Așa că, am zis cu Titi să o închiriem. Înainte de pandemie veneau foarte mulți străini – polonezi, nemți.
Cum aflau de voi?
Noi suntem la strada principală și toată lumea o vede. Pur și simplu o văd și toată lumea este interesată. De altfel și înăuntru am păstrat aceeași structură ca pe vremea bunicii lui Titi. Evident, am pus un pat nou cu o saltea comodă. De altfel, e o poveste întreagă cu baia – am făcut-o din cămara veche, din celar cum se zicea, doar că mama Anică era o femeie foarte mică de înălțime și ușa este foarte joasă și trebuie să atenționăm pe toată lumea, dar nu vrem să o schimbăm pentru că este unul dintre farmecele casei.
Apoi, în aceeași curte, mama Anică avea în curte o magazie pe care în 2015, când am rămas în concediu de maternitate cu Iacob, am vrut să o refacem – casa arăta foarte bine și magazia era dărăpănată. După ce am dat-o jos, ne-am dat seama că avem foarte multe lucruri strânse și am făcut Căsuța Muzeu – cea în care avem războiul de țesut. Grinzile le-am recuperat de la cineva din sat care voia să le arunce. Ușa de la intrare și cea de la baie au fost și ele recuperate – pe una am recuperat-o dintr-o casă din sat, cu alta am plecat în spate de la casa mătușii mele înainte ca ea să o vândă pentru că eram sigură că o să vină cineva care o să arunce totul. De altfel, ușile au fost la noi la nuntă, au fost bufet la botezul lui Iacob, au trecut prin toate momentele noastre de familie. Și când ne-am hotărât să facem Căsuța Muzeu, am folosit toate lucrurile pe care le aveam strânse de prin toate părțile.
Căsuța Muzeu este și ea în circuitul turistic acum?
Da, sunt amândouă în aceeași curte. Închiriem doar întreaga proprietate, chiar dacă oamenii ar vrea să ia doar o cameră. Dar întotdeauna am vrut ca aceasta să nu fie o pensiune, ci o experiență.
Cum s-au schimbat lucrurile în pandemie?
Ne-am continuat povestea și, puțin mai jos pe stradă, la două numere, am găsit o casă care era la un preț destul de mare. Dar Titi a reușit să-și convingă o colega cu care lucrează în cinematografie și, de frică să nu vină cineva să o distrugă, am luat-o și am refăcut-o noi. Șura din Joseni se numește și ne ocupăm tot noi de ea. Am făcut acolo un muzeu al anilor ’80-’90 și, înăuntru am lăsat-o fix cum era – cu televizorul cu peștele pe el, exact ca atunci. Șura este cu adevărat superbă, spectaculoasă, am lăsat-o la dimensiunile ei originale.
Și voi vă ocupați de toate cele trei case?
Da, am făcut site-ul Dor de Ardeal și le avem acolo listate pe toate. De altfel, numele Dor de Ardeal are și el o poveste. Pasionată fiind de restaurare am început un proiect în care făceam la război tot felul de plicuri cu mesaje cu vorbe de duh. Toate erau țesute 100% la război. Am avut o perioadă de 1-2 ani, cât am fost în concediu de maternitate, în care am început acest proiect, dar apoi nu am mai avut timp, mai ales că noi locuiam în București și totul trebuia făcut la Porumbacu de Sus – nu e chiar așa ușor, tanti Nana trebuie să facă țesutul mesajelor, apoi trebuie să merg la un croitor să le lege. E destul de complicat.
Roxana (La Mama Anică): „Ne-am dat seama că suntem doi porumbăceni în București și am zis că asta e un semn. Și dintr-una în alta, ne-am căsătorit”
Deci voi locuiți în București? Și ce faceți aici?
Eu lucrez într-o corporație, într-o bancă.
Și cine se ocupă de casele din Porumbacu de Sus?
Avem o persoană care se ocupă de curățenie și sunt ai mei care ne ajută cu gestionarea și administrarea caselor. Ei stau în casa de alături, așa că sunt mereu aici. În plus, eu și Cristina ne ocupăm de tot ce înseamnă rezervări – de la vorbit cu clienții, la facturare. Totul este 100% online și fără cash.
Cristina fiind…
Cristina este colega lui Titi care a cumpărat cea de-a treia casă. Practic, noi suntem împreună în acest proiect Dor de Ardeal.
Voi când vă duceți la Porumbacu de Sus unde stați?
În casa noastră, îți spuneam că atunci când eram mică aveam casa lipită de cea a mamei Anică. Așa că acum noi stăm în casa străbunii mele, împreună cu părinții mei și cu copiii.
Părinții tăi stau în Porumbacu de Sus, au stat tot timpul acolo?
Acum stau aici, dar nu au stat mereu. Eu am făcut școala la Sibiu, apoi am plecat la facultate la București, am terminat Cibernetica. Titi a terminat Medicină Veterinară. De altfel, așa ne-am apropiat. Ne-am dat seama că suntem doi porumbăceni în București și am zis că asta e un semn. Și dintr-una în alta, ne-am căsătorit.
Citește și
▶️ Din dragoste pentru Richiș: cum s-a transformat un sat uitat de lume într-o comunitate modernă cu peste zece naționalități? Și cum ne oferă Casa Noah a lui Catrinel și Paul șansa de a experimenta viața autentică a acestui sat, odinioară plin de sași
▶️ „Viața poate fi frumoasă sau complicată indiferent de unde locuiești. Noi am ajuns să ne trăim visul de a trăi la țară, să avem grădina, să ne plimbam pe munți”
▶️ Din Groningen, într-un sat în munții Buzăului: povestea de dragoste a româncei Rodica Pătrașcu și a olandezului Jos Volkers
Cum a ajuns de la Medicină Veterinară la cinematografie. Și tu de la Cibernetică, în bancă… aici poate aș înțelege mai ușor?
Da, la mine traseul a fost simplu. Lucrez în același loc de când am terminat facultatea, în 2007. Iar Titi își dorea foarte mult să lucreze vara și s-a dus la un film să vadă cum e. Și de la un job pe care și l-a luat vara să mai câștige un ban, i-a plăcut foarte mult și a rămas în acest domeniu. A început de super jos, împing tava la catering și a ajuns un mare producător de film.
Spune-mi, la final, de ce să vină oamenii La Mama Anică?
Din momentul în care intri în curte este un sentiment care te duce cu gândul la copilărie. Și, atunci când intri în casa veche, în cea a mamei Anică, este fix cum era pe vremuri. Îți dorești să stai tu cu tine sau cu familia și să trăiești o părticică din ce au trăit ai noștri bunici sau străbunici. Asta le recomand, să vină aici și să se (re)descopere și să se întoarcă la origini.
