Povestea albanezilor din Slatina care au pregătit bragă pentru Ceaușescu și de Gaulle. Cum fac ei bani de sute de ani din halviță și baclava în cea mai veche băcănie din Oltenia.

În orașul Slatina veți găsi cea mai veche băcănie cu halviță, baclava, înghețate și rahat, delicii pe care nu v-ați putea gândi că le mai puteți găsi în România.

Afacerea a fost deschisă de stră-bunicul Imer, acum 300 de ani, iar istoria ei se leagă de nume precum Ceaușescu, Charles de Gaulle, Adriano Celentano, Amza Pellea, Iorga sau Minulescu.

În acest moment, dacă mergi în Slatina să cauți rahat făcut după rețeta autentică, vei găsi de fapt două băcănii ale familiei de albanezi Memish: una în partea de jos a orașului, „Atletul albanez” și alta sus, ”Enver Memish și fiii!” Am stat de vorbă cu Abdullah Memish, unul dintre nepoții albanezului care a deschis prima dată prăvălia pentru români.

Iată povestea lor!

Ce știm noi acum este că un albanez a avut curajul să deschidă o prăvălie cu produse tradiționale în Slatina, care a rezistat până acum nestingherită, chiar și în vremea comunistă. Ce adăugăm la ce știm?

Primul albanez a venit în România și s-a stabilit în Slatina în anul 1724. Venea aici primăvara, vindea coloniale, baclava, iar iarna se întorcea înapoi acasă, la Tetovo, actuala Macedonie de nord.

De ce plecau iarna de aici?

Aici avea o afacere bună, dar și acolo lăsase foarte multe oi, erau proprietarii a trei munți.

În Slatina deschisese două prăvălii și cumpărase o căsuță și două prăvălii. În plus, deschisese un depozit en-gros de sare, zahăr și altele asemenea.

Și în grija cui rămâneau toate astea peste iarnă?

Toate aste rămâneau în grija țăranilor care veneau la târg din Brebeni ori Coteana. Cu ei strămoșii mei aveau o legătură foarte strânsă, le lăsau totul cu încredere, iar când se întorceau în anul următor, primăvara, găseau totul în regulă.

Ei au fost 7 frați, iar primul care a decis să se stabilească aici se numea Imer sau Omer. Copiii lui, Sabit, Aziz, Daud s-au stabilit aici și au dus mai departe prăvălia așa cum o știți astăzi și au trecut prin primul, al doilea război mondial, apoi comunismul.

De ce au ales Slatina?

În acea perioadă tendința tuturor celor ca ei era să caute orașe mari sau porturi: București, Brăila. În Slatina le-a plăcut cum au fost primiți și au decis să rămână, iar de atunci și până acum ne bucurăm de aceeași dragoste a slătinenilor. La fel și noi îi iubim pe ei.

Nu v-ați gândit niciodată să plecați din Slatina?

Au fost tentative să plecăm din țară, nu din Slatina, dar am plecat în Turcia și, după două săptămâni, ne-am întors acasă.

Până în Revoluție, prin 1987 am realizat că nu mai putem aici, regimul punea destul de multă presiune pe noi și am decis să plecăm.

Noi, din 1720 și până acum 9 ani noi am avut doar cetățenie albaneză. Singura perioadă în care am dobândit altă cetățenie a fost când Mussolini a invadat Albania și a decis ca toți albanezii din afara teritoriului să primească cetățenie italiană. În restul timpului, chiar și în perioada comunistă, noi am avut cetățenie albaneză. Din acest motiv am reușit să menținem prăvălia chiar și în vremea comunistă.

Spre sfârșitul anilor 80 au început presiunile asupra noastră să renunțăm la cetățenia albaneză, să rămânem români, iar ultima generație, care atunci eram în școli, să putem fi recrutați în armată. Ai noștri au refuzat, ba mai mult au decis să plece din țară. Au făcut un memoriu către București în care am explicat situația și istoria familiei și în mai puțin de trei săptămâni am primit acceptul statului de a pleca în Turcia, să ne vedem de treaba noastră. Ceea ce am și făcut. Dar, după trei săptămâni acolo, unde majoritatea ne considerau străini români, am hotărît să ne întoarcem la oltenii noștri, cu caracterul lor vulcanic, care ne lipseau acolo. Apoi a venit Revoluția și lucrurile s-au rezolvat de la sine.

Cât de complicat a fost totuși să rezistați într-o perioadă comunistă în care orice inițiativă privată era nu doar descurajată, ci chiar scoasă în afara legii?

Familia noastră a făcut foarte multe lucruri bune pentru Slatina, pentru armata română, pentru tot ce însemna România. Avem documente și acum din primul și al doilea război mondial legate de vagoanele de provizii, zahăr, sare, ulei, făină, care mergeau către armata română de pe front.

În 1912 a trecut prin Slatina un circ, iar acolo era un contorsionist foarte puternic care rupea lanțuri, îndoia fiare și care a lansat o provocare la o partidă de lupte libere cu oricine dintre spectatori pentru un premiu de 250 de napoleoni.  Atunci, fratele mai mare al bunicului meu, Daud, pe numele lui Sabit, a intrat în ring, a rămas în chiloți, a fost uns cu ulei și a început lupta. A câștigat premiul cel mare. Doar că a refuzat banii pentru că, a spus el, a luptat pentru onoarea orașului.  Iar suma, zice el, era firesc să ajungă la primărie.

Așa s-a născut „Atletul Albanez ”, o prăvălie iubită chiar și de comuniști.

Există o istorie are spune că vizavi de noi era magazinul unde Ceaușescu a fost cizmar, adevărul însă este altul.

Bunicii mei aveau legături bune cu Andruță Nicolae, tatăl lui Nicolae Ceușescu: venea cu carele de la Scornicești și lua zahăr, sare și ce mai avea nevoie și stabileau plata când se putea și după cum se înțelegeau: la Sfânta Maria Mică, la Sfânta Marie Mare și așa mai departe.

Ceaușescu, când a plecat din Scornicești și a venit la Slatina era băiat de ajutor la toate prăvăliile de pe strada Gării din oraș. Era un copil sărac, plecat la oraș să-și facă rost. Cizmarul era bătrân, nu avea copii și îl ținea în gazdă la el. Altfel el ajuta și la prăvălia bunicilor mei sau vecinul Șerban, care avea aprozar, știa că Marinescu, care avea prăvălie la 200 de metri, voia la ora prânzului două kilograme de roșii. Îl chema pe Ceaușescu și îl trimitea cu roșiile la Marinescu. Marinescu îi dădea mia departe două kilograme de cuie pentru vecinul Vasile și așa mai departe.

În 1965 Ceaușescu a venit la Slatina împreună cu Charles de Gaulle și a deviat traseul așa încât să ajungă, cu vestitul lui Cadillac decapotabil, primit de la Nixon, în fața prăvăliei noastre. Tata, Enver, și cu bunicul, Daud, i-au primit cu tăvi cu halviță și bragă.

Când s-a prăpădit Daud?

În noiembrie 1970. Iar în urma lui noi am rămas ca o familie foarte unită. Până acum și de acum mai departe. El mai avea 6 frați și, cu excepția a două fete care au plecat din oraș, ceilalți rămași aici nu au trăit niciodată cu noțiunea de „casa mea, averea mea, proprietatea mea”.

Când noi a trebuit să ne căsătorim am cântărit bine până am ales cu cine facem casă, astfel încât să accepte felul nostru de a fi și să nu se amestece în relația dintre mine și frații mei.

Noi suntem patru frați și un văr, Gemal, pe care îl puteți găsi în prăvălia de jos, cea veche, Atletul Albanez. Am mai deschis o prăvălie modernă, în care respectăm cu sfințenie rețetele vechi, în partea de sus a orașului, care se cheamă Enver și fiii. Aici dacă veniți îl găsiți pe fratele meu, Hasbi.

Noi de mici am crescut în laborator. Nu ni s-a cerut să facem ceva, am început noi, am întrebat și am învățat. Așa ne-au crescut tata pe noi și unchiul Hashim pe verii noștri.

Din generația tatălui meu, a treia de albanezi din Slatina, mai trăiesc doar doi frați: unchiul Hashim și mătușa Handie. Tata s-a prăpădit în 2005. Pe unchiul Hashim l-am sărbătorit acum, în martie, când ne-am adunat zeci de nepoți de aici și din țară să îi urăm viață lungă după cei 80 de ani. A fost o bucurie imensă pentru el și ne mândrim că am putut face asta pentru el.

De ce ați mai deschis o prăvălie?

Suntem o familie numeroasă, iar o singură prăvălie aducea în casă bani insuficienți pentru toți. Atunci tata și cu noi am decis să mai deschidem prăvălia de sus, Enver și fiii.

Ce s-a păstrat din rețetele „Atletului Albanez”?

Toate sortimentele de înghețată, baclavaua, rahat, halvița, citronada, braga. Tot. Rețete pe care le facem și acum și pe care le mănâncă și probabil le vor face și copiii noștri. Pentru ei astea sunt dulciurile și răcoritoarele.